ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2770/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 august 2021 inițial sub număr de dosar x/2021, pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă-contencios administrativ și fiscal, Sindicatul Național al Polițiștilor și personalului contractual din MAI în numele și pentru membrii de sindicat A. și alții, în număr total de 24 de membri, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași a solicitat următoarele:

- obligarea pârâtului la plata majorărilor salariale începând cu data de 01.01.2021 prevăzute de Legea-cadru nr 153/2017, art. 38 alin. (4), conform căruia în perioada 2019-2022 se va acorda anual o creștere a salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, fiecare creștere reprezentând 1/4 din diferența dintre salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 și cea din luna decembrie 2018;

- obligarea pârâtului la plata majorărilor salariale pentru deținătorii titlului de specialist de clasă începând cu data de 01.07.2017, conform art. 28 din Anexa VI la legea cadru nr. 153/2017

- obligarea pârâtului la plata diferențelor de drepturi salariale dintre sumele primite de reclamanți și sumele rezultate în urma recalculării, începând cu data de 01.01.2021 pentru capătul 1 al cererii de chemare în judecată, actualizate cu indicele de inflație la care se adaugă dobânda legală aferentă până la data plății efective

- obligarea pârâtului la plata diferențelor de drepturi salariale dintre sumele primite de reclamanți și cele rezultate în urma recalculării începând cu data de 01.07.2017, pentru capătul doi al cererii de chemare în judecată, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă, până la data plății efective.

Prin încheierea pronunțată la data de 23.11.2021 în dosarul x/2021 instanța a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanții A., B., C. și D. si a dispus formarea unui nou dosar repartizat spre soluționare aceluiași complet de judecata, fiind înregistrat sub nr. x/2021.

La primul termen de judecată, instanța a invocat din oficiu excepția de necompetență teritorială.

Prin sentința nr. 2/2022/c.a din data de 11.01.2022 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2021 s-a dispus, printre altele, disjungerea acțiunii în ce privește cererea formulată de reclamantul Sindicatul National al Polițiștilor si Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne, în numele și pentru membrul de sindicat D. în contradictoriu cu pârâtul ITPF Iași, dispunându-se formarea unui dosar separat, fiind astfel, format dosarul de față nr. x/2002, în care a fost pusă în discuție excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, invocată din oficiu.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

Hotărârea Tribunalului Iași, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal

Prin sentința nr. 89/2022/c.a. ponunțată la data de 11.02.2022, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă-contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată de pârât și, în consecință, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Iași a reținut, în esență, că potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999: Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe și, întrucât Legea nr. 188/1999 nu cuprinde dispoziții referitoare la competenta teritoriala de soluționare a cererilor ce au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, pentru determinarea competentei teritoriale sunt aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004, dispoziții ce completează Legea nr. 188/1999 așa cum prevede art. 117 din aceasta din urma lege.

Astfel, raportat la dispozițiile art. 10 alin. (3) si 4 din Legea nr. 554/2004 (așa cum a fost modificata prin legea nr. 212/2018 publicata in M.Of. nr. 658/30.07.2018 și art. 130 alin. (2) C. proc. civ. - forma in vigoare la data sesizării instanței, având în vedere, depotrivă, faptul că, la data promovării cererii de chemare în judecată (06.08.2021- - dosar nr. x/2021) membrul de sindicat D. avea domiciliul în municipiul Bacău (fila x ds), instanța a admis excepția de necompetenta teritoriala exclusivă a Tribunalului Iași și a declinat competenta de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul Sindicatul National al Polițiștilor si Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne în numele și pentru membrul de sindicat D. în contradictoriu cu pârâtul ITPF Iași în favoarea Tribunalului Bacău.

Ca urmare a declinării competenței, dosarul a fost înregistrat la data de 2 martie 2022 pe rolul Tribunalului Bacău, sub același număr de dosar - x/2022

Hotărârea Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

Prin sentința nr. 144/2022 pronunțată la data de 10.03.2022, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis, la rândul său, excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a reținut, în esență, că, având în vedere regula specială incidentă în cazul coparticipării procesuale active definite de articolul 269 alin. (3) Codul Muncii și reședința reclamantului, în ceea ce privește norma de competență teritorială, prin dispozițiile articolului 10 alin. (3) din Legea 554/2004 s-a diferențiat instanța de contencios administrativ competentă în funcție de calitatea reclamantului - persoană fizică/juridică de drept privat sau autoritate publică/instituție publică, în prima ipoteză competența revenind instanței de la domiciliul reclamantului, iar în cea de a doua ipoteză instanței de la sediul pârâtului.

Pentru verificarea competenței de soluționare a prezentei cereri, trebuie avut în vedere faptul că litigiul dedus judecății se caracterizează printr-un caz de coparticipare procesuală activă, fiind vorba de o pluralitate de reclamanți cu aceleași interese, obiectul vizând aceeași categorie de drepturi salariale decurgând din raporturi de serviciu, funcționarii publici având domiciliile în raza unor tribunale diferite.

Instanța a mai reținut că prevederile O.U.G. nr. 57/2019, Partea a VI-a se completează cu prevederile legislației muncii, fiind astfel aplicabilă regula prorogării de competență definită de articolul 269 alin. (3) Codul Muncii în cazul pluralității de reclamanți.

Textul de lege indicat mai sus stabilește că "dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.", regulă care a fost respectată în prezentul litigiu, fiind sesizat Tribunalul Iași ca instanță competentă de la domiciliul a 20 de reclamanți. Se observă că între obiectul și cauza pretențiilor reclamanților există o strânsă legătură care decurge din modul de derulare a raportului de serviciu, reclamanții exercitându-și atribuțiile în cadrul aceluiași loc de muncă, solicitând aceleași drepturi și în contradictoriu cu același angajator.

Mai mult, Tribunalul Bacău a rețint că reclamantul D. are reședința în Iași, adresa la care acesta locuiește în mod efectiv aflându-se în raza teritorială a Tribunalului Iași iar noțiunea de domiciliu utilizată de textul articolului 10 din Legea 554/2004 trebuie interpretată în sens larg, prin prisma rațiunii avute de legiuitor în această materie, stabilirea unor norme derogatorii de competență fiind justificată de ocrotirea intereselor funcționarului public, pentru asigurarea accesului efectiv la justiție și pentru o administrare mai facilă și mai eficientă a probatorului. Astfel, pentru verificarea criteriului domiciliului trebuie avut în vedere locul ales de parte pentru desfășurarea vieții private, în cazul de față adresa la care reclamantul și-a exprimat voința de a locui fiind adresa de reședință, situată în Iași.

Față de incidența instituției coparticipării active, față de identificarea reclamanților cu domiciliu în Iași, de adresa la care reclamantul locuiește în mod efectiv, respectiv în municipiul Iași, în raport de dispozițiile articolului 10 alin. (3) din Legea 554/2004 coroborate cu dispozițiile articolului 269 alin. (3) Codul Muncii, Tribunalul Bacău a apreciat faptul că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Iași.

Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul negativ de competență, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, având în vedere următoarele considerente:

Argumentele de fapt și de drept relevante

Înalta Curte constată că, în cauza de față, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe, îl constituie problema instanței competente teritorial să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată, cu soluționarea căreia Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din cadrul MAI, ca reprezentant legal al membrului său, D., ce are calitatea juridică de reclamant, a învestit instanța de judecată, respectiv Tribunalul Iași, plasează acțiunea în sfera de aplicare a prevederilor legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 și la faptul că această lege nu cuprinde dispoziții referitoare la competența teritorială de soluționare a cererilor ce au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public.

Astfel, potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 544/2004:

"(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului."

De asemenea, potrivit alin. (4) al art. 10, introdus prin art. I pct. 11 din Legea nr. 212/2018, "(4) Competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces."

În prezenta cauză, aspectul care a generat conflictul negativ de competență vizează înțelesul noțiunii de "domiciliu" în sens procedural, a diferenței juridice dintre această noțiune și aceea de "reședință", respectiv de domiciliu procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură, precum și a efectului pe care această distincție îl produce asupra competenței instanței de judecată, neexistând interpretări diferite și sub aspectul calității procesuale a Sindicatului, ambele instanțe aflate în conflict fiind de acord că Sindicatul are doar calitatea de reprezentant legal al membrului său, D., ce are calitatea procesuală de reclamant, sindicatul formulând acțiunea în numele și în interesul membrului său.

Raportat la dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că acest text de lege instituie o competență teritorială exclusivă, stabilind că, în situația în care reclamant în cauză este o persoană fizică sau juridică de drept privat, instanța competentă este cea de la domiciliul sau sediul reclamantului.

Prin urmare, textul legal instituie o competetență teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga, stabilită în raport cu domiciliul reclamantului persoană fizică și nu în raport cu locuința în fapt a acestuia (ce poate fi fără forme legale și modificată frecvent) sau cu locul unde acesta își desfășoară activitatea.

Sub acest aspect, Înalta Curte, în regulator de competență, constată că, din punct de vedere juridic, nu se poate susține că domiciliul părții este echivalent cu locuința în fapt, eventual cu locuința unde aceasta își desfășoară activitatea profesională, apreciind că acestea nu pot constitui temei al stabilirii competenței, ele având relevanță sub aspectul comunicării actelor de procedură.

Faptul că, prin articolul 155 alin. (6) C. proc. civ. legiuitorul a permis persoanelor fizice ca, în cazul în care nu locuiesc la domiciliu să fie citate la locul ales de ele, eventual, la locul unde își desfășoară activitatea curentă, nu înseamnă că acestea au deopotrivă și posibilitatea de a-și alege instanța competentă să le judece, atribuind acestui " loc ales", valoarea juridică a domiciliului legal.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin "domiciliu" se înțelege locul unde persoana fizică declară că are locuința principală, iar "reședința" este locul unde persoana fizică are locuința secundară. Cele două noțiuni nu se suprapun din punct de vedere al evidenței populației, iar dovada fiecăreia se realizează prin mențiuni diferite în actul de identitate.

De asemenea, în cuprinsul C. proc. civ. se regăsește utilizarea alternativă a celor două sintagme, însă doar în scopul asigurării legalității procedurii de citare, respectiv înștiințării corespunzătoare a părților aflate în litigiu, cu privire la existența și obiectul pricinii.

Dacă, pentru stabilirea competenței, ne-am raporta la dispozițiile art. 155 alin. (6) C. proc. civ., respectiv " locul ales" de parte, oriunde declară aceasta că locuiește efectiv, s-ar înfrânge voința legiuitorului privind competența teritorială exclusivă, dând posibilitatea părților să-și aleagă instanța la care doresc să se judece, prin simpla indicare a unui domiciliu ales, fără nici o formă legală.

Ori, din analizarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018, incidente în cauză, rezultă că legiuitorul nu a utilizat alternativ, ca în cazul procedurii de citare, cele două sintagme, textul de lege referindu-se expres la domiciliul reclamantului și nu la reședința acestuia.

Cum aceste prevederi sunt de strictă interpretare, nu se poate deroga de la competența teritorială exclusivă astfel reglementată, iar reclamantul trebuie să se adreseze instanței de la domiciliul său, neavând un drept de opțiune între mai multe instanțe.

În condițiile în care în contenciosul administrativ, competența este una exclusivă, nu alternativă, Înalta Curte reține că, pentru determinarea instanței competente să judece litigiul, nu poate fi făcută prin raportare la adresa declarată de parte ca fiind adresa de reședință " la care locuiește în mod efectiv", ci adresa menționată în actul de identitate al părții, la rubrica " domiciliu".

Înalta Curte apreciază astfel că cele reținute de Tribunalul Bacău, în sensul că "reclamantul are reședința în Iași, str. x,sc. A, adresă la care acesta locuieșțe în mod efectiv", în condițiile în care acesta nu are nici măcar viză de flotant la această adresă, nu pot avea nici o valoare juridică, în condițiile în care normele legale ce reglementează competența teritorială de soluționare a litigiului - respectiv dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004- sunt de strictă interpretare și instituie o competență exclusivă, doar în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului, nu și de la reședință.

Or, a considera că domiciliul reclamantului este reprezentat de locul unde își are reședința înseamnă a da eficiență dispozițiilor art. 88 din C. civ. potrivit cărora reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară și a ignora norma specială incidentă în speța de față, respectiv dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Cum din copia actului de identitate al reclamantului, depusă la dosarul Tribunalului Iași rezultă că acesta are domiciliul în localitatea Bacău, județ Bacău, iar dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, prevăd o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului, Înalta Curte, va stabili competența de soluționare în primă instanță a prezentei cauze, în favoarea Tribunalului Bacău.

În ceea ce privește " incidența instituției coparticipării active", respectiv aplicabilitatea art. 269 din Codul muncii, reținute de Tribunalul Bacău, Înalta Curte, în limitele învestirii și fără a se transforma în instanță de control judiciar, constată că prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub număr de dosar x/2021, un număr de 24 de reclamanți, printre care și reclamantul din prezenta cauză, domnul D., prin reprezentantul lor legal, Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din MAI, au solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași, obligarea acestuia la plata majorărilor salariale prevăzute de 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2021, precum și plata majorărilor salariale pentru deținătorii titlului de specialist de clasă, începând cu data de 01.07.2017, conform art. 28 din Anexa VI la Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv la plata diferențelor de drepturi salariale dintre sumele primite și sumele rezultate în urma recalculării, actualizate cu indicele de inflație la care se adaugă dobânda legală aferentă, până la data plății efective.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum este definit la art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social: "conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative".

În cauză, astfel cum s-a reținut și anterior, reclamantul D. își are domiciliul în județul Bacău, conform actului de identitate atașat în copie la dosarul nr. x/2022 înregistrat pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii ce reprezintă dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 296 alin. (3) din Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pentru reclamanții A., B., C. și D., având în vedere că niciunul dintre aceștia nu își are domiciliul pe raza Municipiului Iași, a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate tocmai pentru evaluarea competenței, măsura dispusă având caracter interlocutoriu, deci, opunându-se în cursul judecății și fără posibilitatea de a fi reevaluată.

Astfel, s-a format un nou dosar, respectiv dosarul de față nr. x/2022, care îl vizează doar pe reclamantul D., cu domiciliul în municipiul Bacău, județul Bacău, dosar în cadrul căruia Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Așadar, Tribunalul Bacău a fost învestit doar cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul mai sus menționat, motiv pentru care această împrejurare face să dispară legătura dintre obiectul și cauza pretențiilor " reclamanților", neexistând deci, " pluralitate de reclamanți", reținută de Tribunalul Bacău, această situație fiind înlăturată prin disjungerile dispuse anterior de Tribunalul Iași.

Se constată, așadar, că măsura disjungerii astfel dispusă de către Tribunalul Iași împiedică aplicarea prorogării de competență, care ar lipsi-o de efectele sale interlocutorii, aceasta fiind o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Iași, neputând fi cenzurată de o altă instanță.

Or, a se considera că, în privința cererii formulate de reclamantul D., a operat prorogarea legală de competență în favoarea Tribunalului Iași, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu ceilalți reclamanți, al căror domiciliu sau reședință se află în circumscripția acestei instanțe, ar însemna a se exercita un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseși, măsură definitivă, asupra căreia nu se mai poate reveni, cu atât mai mult într-un regulator de competență.

În plus, mai reține Înalta că prevederile art. 269 din Codul muncii nu sunt aplicabile, întrucât, în cazul funcționarilor publici sunt aplicabile cu prioritate dispozițiile Legii 554/2004, astfel cum stabilește art. 109 din Legea 188/1999 ("Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.").

În situația în care legea generală a funcționarilor publici face trimitere la competența instanței de contencios administrativ, este evidentă aplicarea Legii 554/2004, aceasta din urmă stabilind regulile procedurale în privința oricărui proces având natura juridică a unui raport de drept administrativ.

Având în vedere că art. 10 alin. (3) din Legea 554/2004 arată expres că "reclamantul (…) se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său", Înalta Curte, în regulator de competență reține că forma normei de competență, care, oricum, în calitatea sa de normă de competență trebuie să fie interpretată în mod strict, stabilește o regulă de exclusivitate, nefiind, deși, aplicabile normele privind coparticiparea. Cu alte cuvinte, odată ce textul legal stabilește competența unei instanțe prin folosirea exclusivității (alegea cuvântului exclusiv), spre exemplu art. 118 alin. (1), art. 119, art. 120, art. 124, art. 126 C. proc. civ., nu se poate ignora textul prin aplicarea altei instituții procesuale (în speță coparticiparea) care ar duce la înfrângerea scopului normei de competență.

În consecință, nici din această perspectivă nu se poate considera că, în raport cu prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Iași, competent să judece cauza pentru reclamanții din dosarul nr. x/2021 care au domiciliul în municipiul Iași, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul D. din dosarul disjuns, nr. x/2022, care are domiciliul pe raza teritorială a județului Bacău, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență.

Cum din copia actului de identitate al reclamantului, depusă la dosarul Tribunalului Iași rezultă că acesta are domiciliul în Municipiul Bacău, județ Bacău, Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a stabili competența de soluționare în primă instanță a prezentei cauze, în favoarea Tribunalului Bacău.

Temeiul legal al soluției adoptate asupra conflictului de competență

Pentru considerentele expuse, având în vedere dispozițiile art. 109 și art. 117 din Legea nr. 188/1999, republicată, Înalta Curte, în regulator de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare în primă instanță a cererii formulată de Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din MAI,- în numele și pentru reclamantul D. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași în favoarea Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, competent după domiciliul legal al reclamantului, conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența teritorială de soluționare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamantul D. - prin reprezentant, Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din MAI, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași în favoarea Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 mai 2022.