ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2264/2022

Ședința publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 august 2021, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor ("AJFP Bihor"), a solicitat:

- anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 15 din 29.07.2021 (nr. 6611/2.08.2021), emisă de către AJFP Bihor și a actelor subsecvente prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii;

- suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 15 din 29.07.2021 (nr. 6611/2.08.2021), emisă de către AJFP Bihor și a actelor subsecvente prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii;

- obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite prin decizia contestată;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 92 din 18 august 2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, a dispus suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 15 din 29.07.2021, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 20 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 92 din 18 august 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

Recurenta-pârâtă susține că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 14 și art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, în cauză nefiind îndeplinită condiția cazului bine justificat pentru admiterea cererii de suspendare. Astfel, deși instanța de fond susține că a efectuat doar o verificare a aparenței de legalitate a actului contestat, în realitate a analizat motive de nelegalitate care puteau face doar obiectul examinării fondului. Aspectele reținute de instanța de fond, referitoare la nemotivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare.

Susține recurenta-pârâtă și greșita aplicare a art. 213 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, întrucât, după emiterea titlului de creanță (Decizia de impunere nr. x/30.07.2021) măsurile asigurătorii s-au transformat în măsuri executorii, astfel încât nu se mai poate dispune suspendarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, acțiunea reclamantei rămânând fără obiect.

Consideră recurenta-pârâtă că în speță nu este îndeplinită nici condiția pagubei iminente, prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, întrucât executarea unui act administrativ nu poate fi considerată, prin ea însăși, producătoare a unei pagube iminente, iar din probele depuse de reclamantă nu rezultă caracterul ireparabil al vătămării ce i-ar putea fi adusă prin executarea deciziei.

Recurenta prezintă și critici referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că acestea au fost greșit acordate reclamantei, întrucât nu se poate reține culpa procesuală a pârâtei.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a respins, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului pentru nemotivare, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L., pentru motivele cuprinse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. (în ale căror prevederi se încadrează criticile expuse în calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

În cauză, reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.07.2021, emisă de AJFP Bihor, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare formulată în cadrul aceluiași dosar.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond." iar potrivit art. 15 alin. (1) din aceeași lege:

"Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14 și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.(...)".

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantei (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

În cauză, contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, prima instanță reținând în mod corect că lipsa motivării în fapt a dispunerii măsurilor asigurătorii reprezintă o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității deciziei contestate.

Înalta Curte reține că prevederile art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală impun obligația imperativă a motivării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și că, totodată, motivarea reprezintă o condiție esențială de legalitate a oricărui act administrativ, a cărei neîndeplinire poate face obiectul examinării în procedura sumară a cererii de suspendare, câtă vreme este evidentă și nu presupune administrarea unor probatorii complexe. În speță, astfel cum a reținut și instanța de fond, la simpla lecturare a conținutului deciziei se constată că, la rubrica referitoare la "Motivarea necesității dispunerii măsurilor asigurătorii", organul fiscal a menționat succint:

"pericol de sustragere a patrimoniului", fără a detalia în ce constă acest pericol, respectiv care sunt faptele/acțiunile care susțin existența pericolului. Or, cel puțin la nivel de aparență, actul administrativ nu respectă cerința motivării impusă de art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală, ridicând îndoieli serioase asupra legalității deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și susținând, astfel, soluția de admitere a cererii de suspendare.

Totodată, Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 105 din 15.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal în același dosar, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, dispunându-se anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.07.2021, emisă de pârâtă. Chiar dacă această sentință nu are caracter definitiv (împotriva sa fiind exercitată calea de atac a recursului de către pârâtă), soluția pronunțată constituie un criteriu în verificarea cazului bine justificat, întrucât generează îndoieli serioase și rezonabile cu privire la legalitatea actului administrativ dedus judecății.

În concluzie, instanța de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiția cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actelor administrative atacate, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate.

În ceea ce privește argumentul rămânerii fără obiect a cererii de suspendare, ca urmare a emiterii deciziei de impunere și a transformării măsurilor asigurătorii în măsuri executorii (conform art. 213 alin. (3) ultima teză din Codul de procedură fiscală), Înalta Curte îl constată nefondat.

Prevederile art. 213 alin. (3) ultima teză din Codul de procedură fiscală dispun că:

"Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii."; așadar transformarea măsurilor asigurătorii în măsuri executorii se produce nu prin emiterea deciziei de impunere, ci este necesar ca titlul de creanță să ajungă la scadență și creanța să nu fie achitată de către debitoare.

Or, în cauză, prin sentința civilă nr. 97 din 9 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a suspendat executarea Deciziei de impunere nr. x/30.07.2021, soluția rămânând definitivă prin respingerea recursului declarat de organul fiscal, conform deciziei nr. 769/10.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. În consecință, în prezent sunt suspendate efectele executorii ale titlului de creanță, respectiv obligația de plată a creanței la scadența stabilită în decizia de impunere, împrejurare ce împiedică transformarea măsurilor asigurătorii în măsuri executorii.

Prin urmare, va fi respinsă, ca nefondată, critica din recurs referitoare la lipsa de obiect/lipsa de interes a cererii de suspendare a măsurilor asigurătorii, câtă vreme aceste măsuri continuă să ființeze, decizia prin care au fost instituite nu a fost desființată și produce efectul de indisponibilizare a patrimoniului debitoarei, conform art. 213 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală.

Referitor la cea de a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte va achiesa la opinia instanței de fond, considerând că aceasta a apreciat corect, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, că decizia atacată produce consecințe previzibile și perturbatoare asupra activității societății, ca urmare a indisponibilizării tuturor lichidităților din conturile bancare și imposibilității respectării contractelor comerciale încheiate, inclusiv contractele de credit bancar.

În recurs, pârâta nu a contestat acest considerent, susținând doar că, din actele depuse de reclamantă, nu rezultă caracterul ireparabil al prejudiciului și că executarea unui act administrativ nu poate fi considerată, prin ea însăși, producătoare a unei pagube iminente. Criticile recurentei-pârâte au un caracter generic, nu răspund concret nici susținerilor reclamantei și nici considerentelor instanței de fond, astfel că vor fi respinse, ca nefondate.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

Nefondate sunt și criticile referitoare la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constatând că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ.. Recurenta-pârâtă se află în poziția părții care a pierdut procesul, întrucât cererea reclamantei, privind suspendarea executării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, a fost admisă, astfel că pârâta emitentă a actului administrativ este datoare să suporte cheltuielile pe care reclamanta le-a antamat în cauză.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței civile nr. 92 din 18 august 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 aprilie 2022.