ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5273/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la 02.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 4 din 08.03.2021, ca fiind nelegală și neîntemeiată, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 565 din 18 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat în favoarea Curții de Apel Oradea competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 07.07.2021, sub nr. x/2021.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 108/CA/2021 din 23 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor. A anulat decizia nr. 4 din 08.03.2021 de instituire a măsurilor asigurătorii, emisă de pârâtă, și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva sentinței nr. 108 din 23 septembrie 2021 a Curții de Apel Oradea a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului a susținut că hotărârea de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, prima instanță dând o interpretare greșită dispozițiilor art. 46 alin. (2) lit. e) și f) și art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și prevederilor Ordinului nr. 2546/2016. Astfel, a considerat că sunt nelegale argumentele reținute de prima instanță în susținerea tezei nemotivării de către organul fiscal a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/08.03.2021, în susținerea acestei opinii arătând că instituirea măsurilor asigurătorii constituie un mijloc legal prin care organul fiscal se asigură că procedura de colectare a creanțelor fiscale își va atinge scopul. Aceste măsuri se dispun de către organul fiscal competent în situații de excepție, anume atunci când se identifică elemente care ridică suspiciuni cu privire la acțiunile întreprinse de debitorul care urmărește să se sustragă de la plata obligațiile fiscale datorate. Ca urmare, contrar argumentelor instanței de fond, a considerat că instituirea măsurilor asigurătorii a fost motivată conform prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 46 alin. (2) lit. e) și f) din Codul de procedură fiscală, art. 6 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 74/2013, Cap. III A pct. 16 din Ordinul nr. 2546/2016, pct. 25 lit. f) din Ordinul nr. 2546/2016, art. 31 alin. (1) și alin. (2) din Constituția României, organul fiscal constatând, în timpul efectuării acțiunii de control și în urma studierii dosarului fiscal, că există suficiente informații care să demonstreze pericolul iminent ca debitorul să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale, având în vedere că nu și-a declarat materia impozabilă. În plus, a arătat că agentul economic a avut posibilitatea să solicite ridicarea măsurilor asigurătorii prin constituirea de garanții la nivelul creanței stabilite, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. A criticat recurenta argumentul instanței de fond conform căruia decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată prin redarea textului legal, însă motivele invocate în susținerea măsurii dispuse nu se circumscriu celor prevăzute de lege, apreciind sub acest aspect că aceasta s-a aflat în eroare, întrucât necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii înscrise în decizia atacată a fost motivată în concret de organul fiscal în cuprinsul paginii nr. 2, sub primul tabel. Așa fiind, în contextul citării art. 76 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, a precizat că inclusiv o redare succintă a motivelor avute în vedere de organele de inspecție la luarea măsurilor asigurătorii și având în vedere și motivarea în drept redată de inspectorii fiscali, se concretizează în motive temeinice și concrete ale necesității luării acestor măsuri, ținând cont de faptul că riscul ca reclamanta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea, reiese în mod evident din comportamentul reclamantului. Întrucât faptele reținute în sarcina reclamantei au un grad ridicat de pericol social, fiind justificată luarea măsurilor asigurătorii ce constituie o obligație pentru organele fiscale și nu o opțiune, măsura fiind necesară pentru garantarea executării creanței către bugetul de stat, a considerat recurenta că organul de inspecție fiscală, în calitate de creditor, este îndreptățit să ia măsuri de conservare a patrimoniului debitorului său, în cauza de față prin instituirea măsurilor asigurătorii. Or, existența indiciilor la care face trimitere textul art. 213 din Codul de procedură fiscală nu poate fi restrânsă la anumite cazuri, precum golirea conturilor societății, vânzarea activelor societății, antecedentele fiscale ale asociaților sau administratorilor, în situația de față pericolul de sustragere, ascundere și risipire a patrimoniului reclamantei fiind concret și obiectiv. Totodată, această măsură a fost determinată de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a debitelor pe care operatorii economici le înregistrează la bugetul de stat, iar finalitatea oricărei proceduri de executare silită este recuperarea debitelor datorate, indiferent de creditorii obligației. În continuare, a reiterat situația de fapt expusă în întâmpinarea formulată în fața primei instanțe și a prezentat argumente de ordin teoretic în legătură cu noțiunea de delegare sau detașare, prin raportare la cadrul normativ ce o reglementează, precum și la obiectul contractului temporar de muncă, criticând sentința de fond pentru neanalizarea apărării întemeiate pe starea de fapt ce a stat la baza necesității instituirii măsurilor asigurătorii. Așadar, a apreciat că în conformitate cu prevederile legale invocate, salariații temporari ai societății au fost și sunt îndreptățiți ca, pe durata misiunilor, să beneficieze de aceleași drepturi salariale de care ar beneficia dacă ar fi fost recrutați în mod direct de către utilizatorii din Italia. Totodată, în contextul trimiterilor făcute la cadrul normativ european incident, reprezentat de prevederile Directivei 96/71/CE a Parlamentului European, transpuse în legislația națională prin Legea nr. 344/206 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale, mai exact prin art. 9 din această lege, articol ce a fost preluat de art. 11 din Legea nr. 16/2017, în vigoare din data de 20.05.2017, a arătat că organul de inspecție fiscală a procedat la reconsiderarea sumelor acordate cu titlu de diurnă și încadrarea lor în categoria veniturilor de natură salarială, respectiv la calcularea contribuțiilor sociale și a impozitului pe veniturile salariale, reclamanta având obligația calculării, reținerii și virării impozitului pe salarii și a contribuțiilor de asigurări sociale obligatorii aferente. Ca urmare, pe baza veniturilor nete achitate angajaților temporari, a fost stabilită o diferență de impozit pe veniturile din salarii și contribuțiilor de asigurări sociale obligatorii aferente, în sumă de 25.781.475 RON. Aceasta deoarece art. 76 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, prevede că sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă și pentru care societatea avea obligația să rețină, să declare și să plătească impozitul pe venit și contribuțiile sociale aferente. A mai susținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, trebuie dovedită intenția de sustragere, diminuarea sau risipirea patrimoniului contestatoarei, fără a se pune în discuție comportamentul fiscal al acesteia ori alte aspecte care se pot analiza în alt context, din această perspectivă legiuitorul fiind cel care indică în mod expres situația în care poate fi luată această măsură, acțiunile de ascundere, sustragere sau risipire a patrimoniului având aceeași finalitate de sustragere a societății de la executarea obligațiilor sale. Or, organul fiscal nu are cum să prevadă exact forma pe care o va îmbrăca (ascundere, risipire sau sustragere) activitatea ulterioară a reclamantei având ca scop sustragerea de la executarea obligațiilor sale, așa încât este necesară luarea măsurilor asigurătorii tocmai pentru evitarea situației ca reclamanta să efectueze operațiuni de risipire a patrimoniului. În final a criticat soluția de obligare la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu se poate reține în sarcina sa o culpă, care să justifice obligarea sa la suportarea cheltuielilor de judecată. Astfel, a arătat că partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile de judecată ocazionate de proces, însă, pentru aceasta trebuie să se rețină culpa sa procesuală, respectiv faptul că, prin atitudinea din cursul derulării procesului, partea care a pierdut să fi determinat aceste cheltuieli. Or, în prezenta cauză cheltuielile de judecată trebuie să fie suportate de partea din vina căreia s-a promovat acțiunea în justiție. Față de considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamantă, cu consecința menținerii ca legale și temeinice a tuturor actelor administrative atacate și înlăturarea cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa. 3. Apărările formulate în cauză. Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se constate că recursul este neîntemeiat și că hotărârea instanței de fond este legală, impunându-se a fi menținută întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente în materie, nefiind incident motivul de casare invocat. În esență, a apreciat că în mod corect a reținut prima instanță că instituirea măsurilor asigurătorii și, implicit, indisponibilizarea sumelor existente în contul bancar al societății, au fost măsuri dispuse în mod nelegal și neîntemeiat și, pe cale de consecință, a considerat că este nelegală decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, dispunându-se în mod corect anularea acesteia, în primul rând pentru nerespectarea condiției impuse de art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală. Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a argumentelor invocate în apărare de intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat și îl va respinge ca atare pentru motivele arătate în continuare: Demersul judiciar pendinte vizează solicitarea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., care a învestit instanța de fond, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu verificarea legalității Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 4 din 08.03.2021. În fapt, în perioada 17.09.2020-26.02.2021, societatea a fost supusă unei inspecții fiscale din partea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, în ceea ce privește obligațiile fiscale constând în impozit pe veniturile din salarii și asimilate salariilor și contribuții aferente salariilor, iar după finalizarea inspecției fiscale organul de control a dispus instituirea măsurilor asigurătorii constând în poprirea conturilor bancare, invocând că există riscul ca societatea să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, periclitând astfel colectarea obligațiilor fiscale stabilite în cuantum de 25.781.475 RON. A reținut organul fiscal incidența art. 76 din Codul fiscal și a arătat că societatea nu a calculat, declarat și achitat impozitul pe veniturile din salarii și asimilate salariilor, precum și contribuțiile aferente salariilor pentru sumele achitate cu titlu de diurnă către salariații cu care reclamanta, în calitate de agent de muncă temporară, avea încheiate contracte individuale de muncă și care își desfășoară activitatea la utilizatorii din Italia. Reclamanta a contestat decizia emisă de pârâtă, invocând în susținere aspecte de nelegalitate referitoare la circumstanțele instituirii măsurilor asigurătorii din perspectiva neîndeplinirii condiției impuse de prevederile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, și la obligația organului de control de a motiva decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, prevăzută la art. 213 alin. (5) și art. 46 alin. (2) lit. e) din același act normativ. Instanța de fond, învestită cu verificarea legalității actului administrativ fiscal emis de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, a analizat cu prioritate criticile privind motivarea actului atacat și, găsindu-le întemeiate, a admis acțiunea reclamantei și a dispus anularea deciziei nr. 4 din 08.03.2021 de instituire a măsurilor asigurătorii, emisă de pârâtă. Soluția instanței de fond este legală și urmează să fie menținută de instanța de control judiciar, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale aplicabile situației deduse judecății, rezultată din probatoriul administrat în cauză. Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că din dezvoltarea recursului rezultă că recurenta-pârâtă a formulat critici la adresa sentinței de fond și în ceea ce privește neanalizarea apărării expuse în întâmpinarea depusă în fața primei instanțe în referire la starea de fapt pretins a se afla la baza necesității instituirii măsurilor asigurătorii. Sub acest aspect este important a se reține că modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare. Așa fiind, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. În atare situație, criticile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sau greșita interpretare a probatoriilor administrate în cauză, respectiv neanalizarea acestei stări de fapt, nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate. Cât privește criticile formulate de recurenta-pârâtă în referire la considerentele reținute de prima instanță sub aspectul nemotivării actului administrativ fiscal contestat, critici ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 46 alin. (2) lit. e) și f) și art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și a prevederilor Ordinului nr. 2546/2016, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate și le va respinge în consecință. Potrivit art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, forma în vigoare în perioada de referință, "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. (… )." Totodată, conform alin. (5) al aceluiași text de lege: "Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent." Așadar, potrivit dispozițiilor legale expuse supra, se dispun măsuri asigurătorii asupra bunurilor mobile sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, doar în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, condiționarea luării acestor măsuri de existența unei situații excepționale reprezentând noutatea prevăzută de legiuitor în Legea nr. 207/2015, față de dispozițiile art. 129 alin. (2) din vechiul Codul de procedură fiscală, ceea ce înseamnă că nu este suficientă invocarea încălcării unor dispoziții legale privind plata unor creanțe bugetare și nici nu este permisă o apreciere subiectivă și aleatorie asupra pericolului, ci se impun criterii concrete de evaluare, cum ar fi istoria comportamentului fiscal al contribuabilului sau al reprezentanților legali ai acestuia, arătarea unor indicii privind existența unor acte de înstrăinare, sustragere sau distrugere a bunurilor societății. Totodată, în acord cu opinia primei instanțe, al cărei raționament îl împărtășește, Înalta Curte reține că din prevederile art. 213 Codul de procedură fiscală rezultă că nu este reglementată o măsură ce intervine de drept, doar ca urmare a stabilirii de către organul fiscal a unei obligații de plată suplimentare, al cărei calcul a fost omis de contribuabil, care nu și-a declarat materia impozabilă, ci se impune a se indica în concret situația de excepție incidentă și a se motiva temeinic necesitatea luării măsurii asigurătorii în considerarea acestei situații excepționale, cu circumstanțierea elementelor concrete de fapt care să reclame o astfel de soluție în cazul contribuabilului în discuție. În acest context este important a se aminti faptul că, astfel cum în mod constant s-a pronunțat literatura și practica de specialitate, în acord cu jurisprudența comunitară, "obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ fiscal constituie o garanție contra arbitrariului administrației și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective". Astfel, motivarea unui act administrativ are două laturi esențiale, respectiv: indicarea textelor legale aplicabile situației date, precum și indicarea faptelor pe baza cărora s-a reținut aplicabilitatea acestor texte legale. Așadar, a motiva implică în mod necesar a face cunoscute cu claritate elementele de fapt și de drept care permit înțelegerea și aprecierea legalității măsurii, iar importanța acestei exigențe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în care el intervine, precum și de interesele pe care destinatarii actului ar putea să le aibă în primirea acestor explicații. Totodată, motivarea trebuie să permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de fapt și de drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere, deci trebuie realizată în mod suficient de detaliat. Altfel spus, motivarea trebuie să fie efectivă, completă, precisă și circumstanțială. În egală măsură, obiectivul motivării este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului, cu o dublă finalitate: în primul rând îndeplinește o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și, în al doilea rând, permite instanței să realizeze controlul său jurisdicțional în urma reconstruirii raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la soluția adoptată prin acesta. În speță, în cuprinsul deciziei atacate se face referire la controlul efectuat, este redat sediul legal al materiei, respectiv prevederile art. 213 Codul de procedură fiscală, și se menționează obligația reclamantei de a calcula sumele reprezentând impozit pe salarii și contribuții de asigurări sociale, fiind indicate categoriile din care fac parte obligațiile fiscale suplimentare și cuantumul acestora, însă nu sunt indicate situațiile excepționale care să justifice luarea măsurilor asiguratorii. Altfel spus, motivarea instituirii acestor măsuri asigurătorii a constat în faptul că inspecția fiscală efectuată la societatea reclamantă a reflectat necalcularea, nedeclararea și neplata unor creanțe importante datorate bugetului general consolidat al statului în perioada supusă controlului (17.09.2020-26.02.2021), fapt ce conturează, în viziunea recurentei, existența pericolului sustragerii reclamantei de la urmărire sau ascunderea ori risipirea patrimoniului, iar sumele estimate a fi stabilite suplimentar depășesc semnificativ, în opinia organului fiscal, creanțele bugetare evidențiate de contribuabil pentru perioada supusă verificării. Instanța de fond a anulat decizia contestată, reținând, în esență, că actul administrativ contestat nu indică niciunul dintre elementele premisă care ar justifica luarea măsurii asigurătorii, respectiv cazul excepțional sau pericolul ca debitorul să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală. Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, măsurile asigurătorii au fost instituite anterior emiterii vreunui titlu de creanță, ipoteza fiind permisă de dispozițiile art. 213 alin. (3) Codul de procedură fiscală, precum și de cele ale Ordinului nr. 2546/2016 emis de președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală, considerându-se că în privința reclamantei există pericolul sustragerii de la urmărire, ascunderii sau risipirii patrimoniului. În acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că decizia emisă de pârâtă este nemotivată în sensul dispozițiilor art. 46 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură fiscală. Aceasta întrucât, deși nu este obligatoriu să existe și să fie indicate în conținutul deciziei fapte concrete ale debitorului de ascundere sau de risipire a bunurilor sale, este necesar, pentru o motivare adecvată, să fie menționate indicii sau elemente concrete, fiind suficient să existe chiar și numai pericolul ca aceste fapte să fie săvârșite. Însă, în speță, simpla referire la un eventual comportament fiscal neadecvat al contribuabilului (reflectat de nedeclararea materiei impozabile și a pretinselor informații pe care le deține recurenta în privința reclamantei din analiza dosarului fiscal al acesteia, neindicate în concret), chestiune ce ar urma să fie analizată de instanța de contencios administrativ în urma emiterii și contestării unei eventuale decizii de impunere, precum și la cuantumul obligațiilor fiscale estimate a fi stabilite suplimentar, respectiv reluarea constatărilor din procesul-verbal de control, sunt insuficiente pentru a justifica dispunerea măsurilor asigurătorii. Prin urmare, raportat la contextul factual evidențiat în cauză, Înalta Curte nu poate reține alegațiile recurentei-pârâte conform cărora chiar și o redare succintă a motivelor avute în vedere de organele de inspecție la luarea măsurilor asigurătorii și indicarea temeiului de drept, se concretizează în motive temeinice și concrete a necesității luării acestor măsuri. În continuare, Înalta Curte apreciază că nu poate analiza susținerile recurentei-pârâte formulate din perspectiva regimului de deductibilitate a cheltuielilor cu diurnele externe acordate angajaților trimiși în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, acestea fiind chestiuni care prejudiciază fondul problemei de drept fiscale, revenindu-i instanței de contencios administrativ și fiscal învestite cu litigiul referitor la fondul obligațiilor fiscale, competența dezlegării acestei probleme de drept. În fine, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă a formulat critici și în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru. Sub acest aspect nu poate fi primită alegația recurentei conform căreia nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată întrucât nu se află în culpă procesuală având în vedere că prin atitudinea sa în cursul derulării procesului nu a determinat aceste cheltuieli, în primul rând, pentru că în sensul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care a pierdut procesul este obligată la plata cheltuielilor de judecată, indiferent de atitudinea sa procesuală în cursul judecății, cu excepția recunoașterii pretențiilor reclamantului la primul termen de judecată, în condițiile art. 454 din același act normativ. Pe de altă parte, norma legală nu face nicio distincție în ceea ce privește tipul cheltuielilor, fiind suficient ca acestea să fie efectuate în cursul și în interesul procedurii judiciare. Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinței implică respectarea întocmai a dispozițiilor procesuale și justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective. Aceasta deoarece natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. Or, cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți, putându-se vorbi astfel și de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, și anume aceea de sancțiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivității excesive a unor justițiabili. Articolul 453 din C. proc. civ., fără a menționa in terminis, induce o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și, implicit, efectuarea unor cheltuieli de judecată. Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanței a unei cereri, acțiune ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unor apărări neîntemeiate care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obține solicitările formulate în cererea de chemare în judecată. Pe lângă principiul culpei procesuale, există și alte principii care se impun a fi respectate pentru a fi posibilă acordarea cheltuielilor de judecată. În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă atitudinea din cursul derulării procesului, a părții care a pierdut procesul, întrucât în acest caz partea pârâtă, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și, implicit, efectuarea unor cheltuieli de judecată justificate. Totodată, partea pârâtă a susținut apărări considerate neîntemeiate de prima instanță, al cărei raționament a fost validat și de instanța de control judiciar conform celor arătate în precedent. Pentru aceste motive, Înalta Curte respinge și aceste critici ale recurentei-pârâte, soluția instanței de fond de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite în mod corespunzător fiind legală. Pe cale de consecință, întrucât s-au conturat elemente de nelegalitate a actului administrativ fiscal contestat în cauză, conform argumentelor expuse în precedent, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond, de admitere a acțiunii reclamantei și de anulare a deciziei apreciate ca nelegală, este pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, urmând să o mențină ca atare și să respingă ca nefondat demersul judiciar al recurentei-pârâte. Referitor la solicitarea intimatei-reclamante din întâmpinare privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte observă că aceasta nu a indicat cuantumul cheltuielilor, nu a precizat în ce constau și nu a depus acte doveditoare, astfel cum impun prevederile art. 452 C. proc. civ.. Ca atare, câtă vreme partea intimată a pretins aceste cheltuieli, însă nu a făcut dovada existenței și întinderii lor, nu se poate da curs acestei solicitări în sensul acordării cheltuielilor de judecată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de normele legale incidente în materie.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că nu este întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele invocate prin cererea de recurs de recurenta-pârâtă nefiind apte să determine reformarea sentinței de fond din perspectiva încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material incidente în speță, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul pârâtei și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.