Decizia nr. 2188/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 3530/2018 a Curții de Apel București

Obiectul cererii Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D.", în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURATILOR, au solicitat: obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților în data de 16.05.2017; obligarea pârâtului la plata către reclamanți a următoarelor sume stabilite prin sentința penală nr. 363 din 28.06.2017 a Judecătoriei Sibiu, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 940 din 02.11.2017 a Curții de Apel Alba Iulia, pronunțată în dosarul nr. x/2016, astfel: către A.- suma de 2728,23 RON cu titlu de daune materiale și suma de 90.000 RON cu titlu de daune morale; către B. - suma de 7361,73 RON cu titlu de daune materiale și suma de 135.000 RON cu titlu de daune morale; către C. - suma de 135.000 RON cu titlu de daune morale; către D. - suma de 135.000 RON cu titlu de daune morale; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3530 din 7 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția rămânerii fără obiect a cererii; a respins cererea formulată de către reclamanții: A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca rămasă fără obiect; a obligat pârâtul la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în sumă de 50 RON reprezentând taxa de timbru; a luat act de solicitarea reclamanților de a-și recupera cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat pe cale separată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând admiterea recursului și casarea în parte a sentinței recurate, numai în ceea ce privește obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, susținând că hotărârea este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii, motivele invocate încadrându-se dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În esență, recurentul - pârât a susținut că și-a îndeplinit obligațiile legale și a soluționat cererea petenților în termen rezonabil, acestea formând obiectul mai multor dosare de daună. În contextul descrierii procedurilor de soluționare a dosarelor de despăgubiri, soluționarea cererii s-a făcut cu respectarea ordinii impuse de dispozițiile art. 15 din Legea 213/2015. Astfel, FGA nu a soluționat cererea urmare a acțiunii declanșate de către reclamanți, ci urmare a ordinii de înregistrare a acesteia. În cauză, nu se poate retine că recurentul - pârât ar fi în culpă procesuală pentru a achita cheltuielile solicitate de către reclamanți. Cheltuielile de judecată reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu, conform dispozițiilor exprese ale art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. De asemenea, recurentul a menționat prevederile art. 1522 C. civ. punctul 5, care stipulează că: "Cererea de chemare în judecata formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data în care cererea i-a fost comunicată. Daca obligația este executata în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului." Pârâtul a primit cererea de chemare în judecată la data de 29.01.2018, iar plățile către reclamanți au fost efectuate la 20.03.2018, ceea ce reprezintă un termen mai mult decât rezonabil în accepțiunea art. 1522 C. civ.. Aceste prevederi au fost total ignorate de către instanța de fond. A mai susținut recurentul că la momentul redactării cererii de chemare în judecată au fost solicitate cheltuielile în raport de premisele existente la acea dată, însă la data soluționării cauzei, nu a fost prezent vreun reprezentant al reclamanților care să reitereze solicitarea în raport de rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată, ceea ce denotă faptul că judecătorul de fond a preluat susținerile din cererea introductivă, fără a avea în vedere soluția finală dispusa în litigiu și anume rămânerea fără obiect a cererii.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția tardivității și nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Aspecte procesuale Astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii, Înalta Curte a respins excepțiile tardivității și nulității recursului, pentru motivele acolo reținute. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată." Așadar, aceasta este regula privind acordarea cheltuielilor de judecată. Înalta Curte reține că fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Legea îngăduie totuși exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate. În acest sens, potrivit art. 454 C. proc. civ., "Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere." Așadar, partea care pierde procesul și care a recunoscut la primul termen de judecată pretențiile reclamantului nu este, într-adevăr, obligată la plata cheltuielilor de judecată, însă doar dacă, prealabil pornirii procesului, nu a fost pusă în întârziere de către reclamant sau nu se afla de drept în întârziere. C. proc. civ. nu instituie drept criteriu al acordării cheltuielilor de judecată atitudinea subiectivă a părții, constând în comportament neglijent ori rea-credință, cum greșit susține recurentul. Exista desigur posibilitatea ca partea să evite plata acestor cheltuieli, dacă ar fi emis decizia de soluționare a cererii de plată. Astfel, după acest moment, pârâtul este de drept în întârziere, nefiind aplicabilă prima teză a art. 454 C. proc. civ. Astfel, în cauză, recurentul-pârât a depus la dosar dovada soluționării cererii de plată la aproximativ 3 luni după sesizarea instanței, ceea ce face inaplicabile prevederile art. 454 teza I C. proc. civ. Este fără îndoială că procesul a fost declanșat din culpa recurentului-pârât, care a înțeles să soluționeze cererile de plată abia la sfârșitul lunii martie 2018, deși reclamanții formulaseră cererile în 16.05.2017 și, apoi, cerere de chemare în judecată la 04.12.2017. Nu are relevanță că instanța de fond nu a mai ajuns a pronunța soluție pe fondul cererii, ci a constatat că acțiunea a rămas fără obiect, deoarece în momentul sesizării instanței de judecată lipsa deciziei de soluționare a cererilor de plată justifica pornirea procesului, litigiul implicând și cheltuieli de judecată. Recurentul, pierzând procesul, se află în culpă procesuală, astfel încât instanța de fond a aplicat corect prevederile art. 453 C. proc. civ. Față de cele arătate în precedent, fiind neîntemeiate criticile părții recurente, în raport de disp. art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.