ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2114/2022

Ședința publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 04.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea/constatarea nulității Hotărârii nr. 731 din 7 mai 2020 emisă de secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

În motivarea cererii reclamanta a arătat, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea sa din funcția de judecător pe durata de 1 an, deoarece, potrivit art. 64 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, suspendarea se dispune numai pentru refuzul nejustificat al judecătorului de a se prezenta, în termenul stabilit, la expertiza de specialitate prevăzută de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, respectiv la expertiza psihiatrica. Or, lipsa de la termenul din data de 17 februarie 2020 stabilit pentru efectuarea expertizei este una justificată în cazul său, deoarece nu poate fi obligată/trimisă la expertizare psihică/la expertiza de specialitate în lipsa îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, respectiv în lipsa unei sesizări valide a președintelui instanței care să fie adresată Consiliului Superior al Magistraturii și care să solicite acestuia în mod expres trimiterea la expertiza de specialitate.

A mai susținut reclamanta caracterul nelegal al Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 576/2019 de trimitere la expertiza psihiatrică, subliniind faptul că temeinicia neprezentării la expertizare se fundamentează tocmai pe inexistența unei sesizări a președintelui instanței care să fie adresată Consiliului Superior al Magistraturii și aprobată de acesta și care să solicite în mod expres Consiliului Superior al Magistraturii trimiterea sa la expertiza de specialitate prevăzută de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, respectiv la expertizare psihiatrică.

La data de 20 ianuarie 2021 reclamanta a precizat și completat acțiunea introductivă arătând că se impune anularea/constatarea nulității Hotărârii nr. 731 din 7 mai 2020 deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea sa din funcție. Astfel, a arătat că lipsa de la termenul din 17 februarie 2020 de efectuare a expertizei de specialitate prevăzută de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 este una justificată și de împrejurări de fapt medicale, astfel cum au fost evidențiate în cuprinsul cererii completatoare și dovedite cu actele medicale depuse în probațiune.

Prin sentința civilă nr. 203 din 20 aprilie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate. A invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sau anularea ori modificarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii formulate în sensul anulării/constatării nulității Hotărârii nr. 731 din 7 mai 2020 a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

3.1. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei, subsumând acestor ipoteze următoarele critici:

Conform dispozitivului sentinței de fond instanța i-a respins ca neîntemeiată acțiunea astfel cum a fost precizată, acest lucru având semnificația că prima instanță a analizat temeinicia tuturor motivelor de fapt și de drept invocate, atât cele din acțiunea introductivă, cât și cele din precizările la acțiune depuse ulterior acțiunii introductive iar în aceste condiții, neconținând motivele pe care se întemeiază, hotărârea atacată este lovită de nulitate ținând cont că aspectele invocate prin precizările/completările la acțiune nu au fost avute în vedere la analiza cauzelor de nelegalitate a hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, pe motiv că ar fi fost depuse cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Ca urmare, a apreciat că prima instanță a încălcat prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul părții la un proces echitabil, dar și prevederile art. 425 din C. proc. civ. conform cărora hotărârea instanței trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată.

A mai susținut recurenta că hotărârea primei instanțe nu este motivată întrucât nu analizează în niciun fel, prin prisma probelor depuse la dosarul cauzei, motivul de fapt și de drept invocat prin acțiunea introductivă, care privește împrejurarea că lipsa de la expertiza psihiatrică este una justificată.

Ipoteza contradictorialității între dispozitivul sentinței și motivarea acesteia a fost susținută de recurentă din aceeași perspectivă a menționării în dispozitiv a soluției de respingere a acțiunii astfel cum a fost precizată în raport cu mențiunea din motivarea hotărârii potrivit căreia instanța nu a avut în vedere și nu i-a analizat susținerile în fapt și în drept din precizările la acțiune, sub pretextul că ar fi fost depuse cu depășirea unui termen legal.

De asemenea, a susținut că există o contradicție între dispozitivul hotărârii și motivarea acesteia, întrucât aplicarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 554/2004 nu poate conduce la respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru că termenul de 6 luni privește dreptul la acțiune în sens material și prescripția extinctivă, în opinia sa acest articol neavând aplicabilitate în cauză pentru a determina și justifica neanalizarea fondului pretențiilor din precizările la acțiune.

În fine, a arătat că motivele pe care se întemeiază hotărârea pronunțată de prima instanță sunt contradictorii întrucât din cuprinsul hotărârii rezultă că prima instanță a încuviințat proba cu toate înscrisurile existente la dosarul cauzei, pe motiv că sunt utile cauzei, deci, inclusiv înscrisurile depuse odată cu precizările/completările la acțiune, iar în motivare a reținut, în mod contrar, că înlătură motivele de fapt și de drept din precizările și completările la acțiune pe motiv că ar fi fost depuse cu depășirea unui termen legal de 6 luni.

În aceste condiții a apreciat că nemotivarea soluției pronunțate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, instanța încălcând și normele de procedură prevăzute de art. 5-7, art. 22, art. 29-30, art. 204, art. 397 și art. 425 din C. proc. civ., din coroborarea cărora rezultă că instanța de judecată este obligată să soluționeze toate cererile deduse judecății și să indice în motivarea hotărârii acele motive pe care se întemeiază soluția pronunțată. Or, în opinia părții, soluția de respingere ca neîntemeiate a unor cereri formulate de părți nu se poate întemeia pe neanalizarea susținerilor acestora cuprinse în cererile respective, instanța având obligația, cu ocazia motivării soluției pronunțate, să arate de ce aceste susțineri nu sunt întemeiate.

Ca urmare, a susținut că din această perspectivă motivarea primei instanțe cuprinde motive care sunt străine de natura pricinii, deoarece era obligată să motiveze soluția pronunțată astfel cum a pronunțat-o în dispozitiv și nu trebuia să indice în motivarea hotărârii argumente care nu au nicio legătură cu soluția pronunțată, încălcând astfel prevederile art. 425 din C. proc. civ. și art. 6 din CEDO.

3.2. În susținerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. a invocat, în principal încălcarea de către prima instanță a prevederilor art. 204 C. proc. civ., subsumând acestei critici mai multe aspecte.

Astfel, a arătat că prima instanță a încălcat prevederile art. 2, art. 29, art. 30 și art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în sensul că prin motivarea expusă în cuprinsul hotărârii în mod greșit și nelegal a înlăturat motivele de fapt și de drept invocate prin cererile de precizare și completare a acțiunii introductive, fără a face o analiză pe fond a acestor motive cu ocazia motivării hotărârii, deși cererile sale au fost depuse în termenul legal și procedural prevăzut de art. 204 C. proc. civ., mai exact anterior primului termen de judecată din dosarul de fond.

Or, contrar celor reținute de instanța de fond, a considerat că prevederile art. 204 C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile în litigiile de contencios administrativ, iar prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile motivelor de fapt și de drept conținute în cererile de precizare/completare/modificare/explicitare a acțiunii introductive, sub aspectul termenului de 6 luni de la comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă, invocat de prima instanță de judecată în motivarea hotărârii.

De asemenea, în contextul evocării dispozițiilor art. 29 și art. 30 din C. proc. civ. conform cărora cererea adițională de modificare ori completare a cererii principale introductive de instanță este tratată distinct și reprezintă altă instituție juridică decât cererea principală, a susținut că regimul juridic care guvernează cererea adițională și, în concret, cererile de modificare/precizare și completare a acțiunii introductive, este cel prevăzut de art. 204 C. proc. civ., astfel încât în cadrul acțiunii civile are dreptul la mai multe multe cereri în justiție, nu numai la cererea principală. Totodată, acțiunea civilă nu se confundă și nu se limitează la cererea principală introductivă de instanță, ci, reprezintă totalitatea cererilor în justiție la care partea are dreptul în cursul procesului civil.

Ca urmare, înlăturarea motivelor de fapt și de drept invocate în cuprinsul cererilor adiționale de modificare și completare a cererii principale, depuse în termenul prevăzut de art. 204 C. proc. civ., fără ca aceste motive să fie analizate în fond de prima instanță, reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil și a dreptului de acces la justiție, garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de art. 5, art. 6 și art. 7 din C. proc. civ., precum și art. 204 din același act normativ.

Pe de altă parte, în susținerea opiniei conform căreia regimul juridici al cererilor adiționale în cazul litigiilor de contencios administrativ este cel prevăzut de art. 204 C. proc. civ. și nu cel prevăzut de art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care prevede termenul de 6 luni, invocat în mod eronat de prima instanță, recurenta-reclamantă a arătat că acesta din urmă reprezintă un termen de prescripție extinctivă ce vizează dreptul material la acțiune, adică dreptul său de a iniția litigiul în fața instanței de contencios administrativ și fiscal, și nu unul de decădere, care să aibă ca obiect limitarea în timp a cererilor adiționale.

Totodată, sancțiunea aplicabilă în caz de depășire a termenului procedural prevăzut de art. 204 C. proc. civ. este tardivitatea cererii adiționale depuse peste acest termen și decăderea părții din dreptul de a formula cererea adițională, astfel că susținerea primei instanțe în sensul că aplicarea art. 204 din C. proc. civ. ar conduce la situația ca partea să își precizeze ori completeze acțiunea introductivă oricând în cursul procesului este considerată nejustificată și nefondată de către recurentă, din moment ce există o limită procedurală în timp, și anume termenul de judecată.

În opinia părții, înlăturarea aplicării unor dispoziții din C. proc. civ. trebuie prevăzută în mod expres în legea specială, iar din examinarea Legii nr. 554/2004 rezultă că întregul act normativ, inclusiv art. 11, nu prevede înlăturarea procedurii și instituției juridice prevăzute de art. 204 C. proc. civ. ce vizează formularea de către partea reclamantă a cererilor adiționale de modificare/completare/precizare a cererii principale care în această materie este acțiunea introductivă în contencios administrativ.

Cu privire la termenul de prescripție extinctivă a dreptului material dedus judecății, și anume acela de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și care privește dreptul său material de a solicita și obține anularea actului administrativ nelegal constând în hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, recurenta-reclamantă a arătat că nu se aplică motivelor de fapt și de drept cuprinse în cererile adiționale, cererile de modificare/completare/explicitare a acțiunii introductive, întrucât aceste cereri sunt acte de procedură distincte și ulterioare cererii principale, în aceste condiții apreciind că hotărârea primei instanțe încalcă și prevederile art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

De altfel, instituția prescripției extinctive ca instituție de drept substanțial care afectează și privește dreptul material dedus judecății, nu se confundă niciodată cu regulile de procedură care guvernează judecata și care sunt prevăzute de C. proc. civ., întrucât prescripția extinctivă nu are legătură cu cererile adiționale ce vizează completarea/precizarea acțiunii introductive cu noi motive de fapt și de drept ori cu detalierea unor motive anterior invocate, precum și cu momentul până la care pot fi formulate cererile adiționale.

Or, prescripția extinctivă ține de aspecte de drept material, de drept substanțial și este reglementată de C. civ., astfel încât nu se confundă cu regulile de drept procedural care guvernează judecarea cauzei după declanșarea litigiului și care sunt prevăzute de C. proc. civ., în speță dispozițiile art. 204, pe care nu le înlătură de la aplicare.

Concluzionând pe aspectul evidențiat, a susținut că în privința cererilor adiționale de precizare/completare la acțiunea introductivă rămâne aplicabil art. 204 C. proc. civ., întrucât înlăturarea acestui text de lege nu este prevăzută de Legea nr. 554/2004, care se completează cu dispozițiile din C. proc. civ.

Pe de altă parte, a arătat că prima instanță s-a contrazis în motivarea hotărârii deoarece, deși a reținut că art. 204 din C. proc. civ. nu este aplicabil în prezenta cauză și că motivele de fapt și de drept trebuiau formulate în termen de 6 luni de la comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă, nu a aplicat același regim juridic și probelor depuse cu ocazia precizărilor și completărilor la acțiune. Or, în opinia recurentei, art. 204 din C. proc. civ. reglementează identic regimul precizărilor și completărilor la acțiune și regimul probelor la care au dreptul părțile, sub aspectul termenului de depunere, respectiv până la primul termen de judecată în fața primei instanțe pentru care părțile sunt legal citate.

În altă ordine de idei, a susținut că instanța de fond a încălcat prevederile art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în sensul că în mod greșit și nelegal a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 204 din C. proc. civ., invocând drept temei prevederile legale menționate. Însă, în opinia părții, dispozițiile art. 204 din Codul de procedură ciivlă nu sunt incompatibile cu raporturile de drept administrativ, întrucât nu reprezintă o procedură specială, ci o regulă general aplicabilă în procesele civile contencioase, fiind reglementată în materia procedurii contencioase cuprinse în Cartea a II-a din C. proc. civ.

De asemenea, prima instanță a încălcat normele de procedură și normele de drept material prevăzute de art. 7 și art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, de art. 2500, art. 2506, art. 2512, art. 2513, art. 1516, art. 2537, art. 2540, art. 2541, art. 2542 din C. civ., precum și de art. 245, art. 246, art. 248, art. 389, art. 390 și art. 392 din C. proc. civ., prin faptul că a invocat împrejurări legate de prescripția extinctivă în afara cadrului legal și cu încălcarea legii, deoarece depășirea termenului de prescripție extinctivă de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 și orice împrejurări legate de depășirea acestui termen pot fi invocate numai de partea interesată și nu de instanță din oficiu.

În plus, invocarea de împrejurări privind depășirea acestui termen de 6 luni se face pe cale de excepție, și anume excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, care trebuie invocată de partea interesată prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

În aceste condiții, recurenta a considerat că invocarea de către prima instanță a depășirii termenului de 6 luni de la comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă în ceea ce privește indicarea unor motive de fapt și de drept, este atât tardivă, cât și inadmisibilă din perspectiva C. proc. civ. ținând cont că a avut loc la ultimul termen de judecată și cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, fiind făcută cu încălcarea art. 245, art. 246, art. 248, art. 389, art. 390, art. 392 din Codul de procedură și a art. 6 din Convenția CEDO.

Or, conform încheierii inițiale de amânare a pronunțării și a dezbaterilor de la ultimul termen de judecată, prima instanță a deschis dezbaterile, după care, cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, a invocat tardiv și inadmisibil pentru prima dată chestiuni prealabile care în cazul admiterii ar face inutilă cercetarea fondului cauzei și care nu puteau fi invocate din oficiu de instanța de judecată, în condițiile în care acțiunea precizată i-a fost respinsă ca neîntemeiată, deci pe fondul cauzei, fiindu-i încălcate în mod grav drepturile garantate de art. 5, art. 7, art. 8 și art. 13 din C. proc. civ., precum și de art. 6 din CEDO.

A invocat recurenta dispozițiile art. 392 din C. proc. civ. care prevăd că dezbaterile încep după încheierea fazei probatorii, considerând că invocarea de chestiuni prealabile și excepții pentru prima dată direct în fondul cauzei, îi încalcă dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil întrucât faza probatorie a procesului civil se încheie anterior dezbaterilor în fondul cauzei.

În continuare a formulat critici din perspectiva modului de calcul al termenului de 6 luni invocat de prima instanță, apreciindu-l profund greșit și contrar legii atât sub aspectul stabilirii datei de la care începe să curgă, cât și sub aspectul stabilirii regimului juridic aplicabil pe durata termenului de 6 luni, precum și sub aspectul stabilirii datei la care s-a împlinit termenul de 6 luni, considerând astfel că au fost încălcate prevederile art. 7 și art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă a afirmat că nu adresa nr. x din data de 8 mai 2020 a Direcției Resurse Umane și Organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii este actul administrativ contestat în cauză, în accepțiunea dispozițiilor art. 7 și art. 11 indicate anterior, ci Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 731/2020, în raport de care se calculează termenul de introducere a plângerii prealabile, precum și termenul de introducere a acțiunii în contencios administrativ. Aceasta întrucât nu conține motivarea în fapt și în drept a Hotărârii nr. 731/07.05.2020 și nici împrejurările de fapt care au condus la concluzia că absența sa de la expertizare ar fi nejustificată.

În concluzie, a arătat că termenul de 6 luni nu se calculează în varianta pretinsă de instanța de fond, întrucât comunicarea actului administrativ în sensul art. 7 și art. 11 din Legea nr. 554/2004, reprezentat de Hotărârea secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 731/07.05.2020, s-a făcut în luna august 2020, și în raport de această dată a început să curgă și ar fi trebuit să fie calculat, atât termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 pentru plângerea prealabilă, cât și termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 din același act normativ pentru formularea acțiunii în contencios administrativ. De altfel, a opinat că, în temeiul prevederilor legale menționate, partea este îndreptățită să formuleze o nouă plângere prealabilă după comunicarea actului administrativ reprezentat de Hotărârea C.S.M. nr. 731/7 mai 2020, chiar dacă anterior a mai formulat o plângere prealabilă cu ocazia informării despre existența actului administrativ prin adresa nr. x din data de 8 mai 2020.

A mai susținut recurenta că nu i-au fost comunicate, anterior dispunerii măsurii suspendării din funcție pe o perioadă de 1 an, înscrisurile avute în vedere la emiterea hotărârii contestate, astfel încât nu a avut cunoștință de aceste documente și de starea de fapt reținută, prealabil emiterii hotărârii de către Consiliul Superior al Magistraturii, și, în consecință, nu s-a putut apăra în condițiile în care nu a cunoscut motivele de fapt și de drept care au fundamentat măsura dispusă împotriva sa abia după comunicarea dosarului administrativ direct în fața instanței de judecată.

Pentru argumentele expuse a apreciat că motivele invocate în apărare sunt formulate în termen legal, fiind îndreptățită să completeze acțiunea inclusiv ulterior datei de 23 februarie 2021, la care a fost stabilit al doilea termen de judecată în fața primei instanțe de judecată.

Tot circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a invocat recurenta-reclamantă și încălcarea, de către prima instanță, a principiului contradictorialității dezbaterilor și a regulilor de procedură ce guvernează puterea lucrului judecat, în speță a prevederilor art. 14 din C. proc. civ., ca urmare a aplicării temeiului de drept reprezentat de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Sub aspectul evidențiat a arătat că prima instanță și-a întemeiat hotărârea pe temeiul menționat în condițiile în care, așa cum rezultă din încheierea de dezbateri, nu a pus în discuția sa temeiul de drept reprezentat de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Totodată, a susținut că prima instanță a încălcat prevederile art. 6 din Convenția CEDO, precum și pe cele cuprinse în art. 6-8 și art. 13 din C. proc. civ., care îi garantează dreptul la apărare și la un proces echitabil, prin această omisiune de a supune temeiul de drept pe care și-a întemeiat hotărârea pronunțată, mai cu seamă că acesta a fost invocat din oficiu de către instanță.

Încălcarea prevederilor art. 14 din C. proc. civ. a mai fost susținută de către recurenta-reclamantă și din perspectiva aplicării puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 169 din 6 iulie 2020 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin respingerea recursului, deși această împrejurare de fapt și de drept nu a fost supusă dezbaterilor contradictorii.

Totodată, a arătat că hotărârea primei instanțe nici nu este motivată în drept sub aspectul temeiului de drept în baza căruia a reținut puterea de lucru judecat, fiind încălcate astfel prevederile art. 6 din Convenția CEDO privind dreptul părții la un proces echitabil, precum și prevederile art. 425 din C. proc. civ. conform cărora hotărârea instanței de judecată trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată.

În altă ordine de idei, a susținut că prima instanță a încălcat prevederile art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., apreciind sub acest aspect că nu există în prezenta cauză autoritate de lucru judecat în raport cu cauza din dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Timișoara, întrucât acesta a avut ca obiect anularea altei Hotărâri a Consiliului Superior al Magistraturii, și anume Hotărârea nr. 576 din 10 aprilie 2019, nefiind astfel îndeplinită condiția identității de obiect și cauză. În concret, a arătat că motivele de nulitate invocate prin acțiunea introductivă ce face obiectul cauzei da față nu sunt identice cu acelea invocate în dosarul nr. x/2019, în care s-a pronunțat sentința nr. 169/06.07.2020 a Curții de Apel Timișoara, conform argumentelor expuse în cuprinsul cererii de recurs la paginile 21-22.

În fine, a susținut încălcarea de către instanța de fond a prevederilor art. 13 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, întrucât i-a respins cererea de probațiune având ca obiect atașarea întregului dosar administrativ al Consiliului Superior al Magistraturii care privește expertizarea sa psihiatrică, deși atașarea acestuia era obligatorie și utilă soluționării cauzei, la fel ca și celelalte solicitări de probațiune formulate și care i-au fost respinse în mod eronat de către prima instanță.

3.3. Prin cererea de completare a recursului formulată la data de 3 iunie 2021, recurenta-reclamantă a arătat că înțelege să completeze și să suplimenteze argumentele invocate în susținerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., acesta din urma sub aspectul încălcării normelor de drept material și a normelor de procedură prevăzute de art. 64 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, prima instanță trebuind să rețină caracterul justificat al lipsei sale de la toate convocările emise de comisia medicală în vederea efectuării expertizei de specialitate prevăzută de art. 64 alin. (1) din legea menționată.

Astfel, contrar soluției instanței de fond, a susținut că nu au fost întrunite condițiile prevăzute de art. 64 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor pentru a se dispune în mod legal, prin Hotărârea nr. 731 din 7 mai 2020 a secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, suspendarea sa din funcția de judecător pe durata de 1 an. Totodată, a susținut că lipsa de la procedura de expertizare psihiatrică, respectiv de la expertiza de specialitate prevăzută de art. 64 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, precum și de la termenul din 17 februarie 2020 stabilit de comisia medicală de specialitate în vederea efectuării expertizei de specialitate prevăzute de art. 64 alin. (1) din aceeași lege, este o lipsă justificată, conform argumentelor expuse în cuprinsul paginilor 2-40 ale cererii de completare a recursului care, în esență, sunt aceleași cu cele indicate în cererea principală de recurs, fiind invocate și în fața instanței de fond. În plus, recurenta a reiterat și susținerile referitoare la Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 576/10 aprilie 2019.

În final recurenta-reclamantă a susținut, contrar celor reținute în hotărârea și soluția primei instanțe de judecată, că Hotărârea nr. 731 din 7 mai 2020 emisă de secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a dispus suspendarea sa din funcția de judecător pe durata de 1 an este lovită de nulitate și pentru motive de ordin procedural, astfel cum au fost dezvoltate în cuprinsul paginilor 40-48 ale cererii completatoare a recursului.

În esență, acestea au vizat încălcarea dreptului la apărare din perspectiva neinformării judecătorului cu privire la declanșarea procedurii de suspendare din funcție, a neconvocării pentru ședința Consiliului Superior al Magistraturii din data de 7 mai 2020 și neaducerii la cunoștința sa, anterior luării hotărârii de suspendare, a tuturor documentelor care au stat la baza dispunerii măsurii suspendării, mai exact Nota întocmită de Direcția Resurse Umane și Organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii din data de 10 martie 2020 și adresa emisă de comisia medicală privind neprezentarea sa la expertiză în data de 17 februarie 2020.

Prin întâmpinarea formulată la data de 11.08.2021, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. În esență, în contextul expunerii contextului factual al cauzei deduse judecății, a susținut că măsura suspendării din funcție a fost luată cu respectarea legii, prima instanță reținând în mod corect că recurenta-reclamantă nu s-a prezentat la expertiza de specialitate, textul legal aplicabil fiind imperativ sub acest aspect.

La data de 29.03.2020 recurenta-reclamantă a înaintat la dosarul cauzei, prin poșta electronică și prin serviciul de curierat, o cerere de renunțare la judecată, însoțită de copia certificată a actului său de identitate. Totodată, la 31.03.2022, a transmis prin poșta electronică concluzii scrise, solicitând instanței de recurs să ia act de renunțarea sa la judecata cauzei și să facă în acest sens aplicarea prevederilor art. 406 alin. (5) și alin. (6) din C. proc. civ.

Față de cererea recurentei-reclamante de renunțare la judecată, intimatul-pârât și-a exprimat un punct de vedere prin notele de ședință depuse la dosar, arătând în acest sens că se opune cererii de renunțare. În susținerea opiniei exprimate a precizat că pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal se află înregistrat dosarul nr. x/2021 prin care recurenta-reclamantă a solicitat anularea Hotărârii nr. 605 din 13.05.2021 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a propus Președintelui României eliberarea reclamantei din funcția de judecător, în temeiul art. 65 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 303/2004, precum și anularea Hotărârii nr. 639 din 20.05.2021 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a dispus suspendarea acesteia din funcția de judecător. În cadrul dosarului menționat, prin cererile precizatoare și completatoare ale acțiunii principale, recurenta-reclamantă a formulat și critici de nelegalitate a Hotărârii nr. 731/07.05.2020 ce face obiectul cauzei pendinte, precum și cu privire la Hotărârea nr. 776/2019 prin care a fost aprobată solicitarea președintelui Judecătoriei Sânnicolau Mare și s-a dispus prezentarea reclamantei la expertiza de specialitate, partea solicitând astfel examinarea legalității Hotărârii nr. 731/07.05.2020, pe care a calificat-o ca fiind operațiune administrativă. Totodată, a contestat legalitatea aceleiași hotărâri și în cadrul dosarului Curții de Apel București nr. x/2021, declinat în favoarea Curții de Apel Timișoara prin sentința civilă nr. 664/23.04.2021, ambele dosare sus-menționate, aflate pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia și Curții de Apel Timișoara fiind, în prezent, suspendate în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În contextul reliefat, intimatul-pârât a considerat că prin formularea cererii de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată ce face obiectul cauzei pendinte recurenta-reclamantă urmărește să readucă în discuție legalitatea Hotărârii nr. 731/07.05.2020, în condițiile în care prin sentința de fond pronunțată de Curtea de Apel Timișoara i-a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în anularea hotărârii în discuție.

Recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei concluzii și note scrise, în cuprinsul cărora a arătat că înțelege să-și retragă cererea de renunțare la judecată.

La termenul din data de 7 aprilie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a luat de act de susținerile și apărările părților și, constatând cauza în stare de judecată, a reținut spre soluționare recursul formulat de recurenta-reclamantă.

Analizând sentința recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge ca atare pentru considerentele ce succed.

5.1. Recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond, în primul rând din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., subsumând acestuia mai multe critici de nelegalitate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se solicită a se constata că prima instanță a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, susținând recurenta în acest sens că instanța de fond a încălcat prevederile art. 13 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ întrucât i-a respins cererea de probațiune având ca obiect atașarea întregului dosar administrativ al Consiliului Superior al Magistraturii ce vizează expertizarea sa psihiatrică. Pe de altă parte, a susținut că, deși a încuviințat proba cu toate înscrisurile administrate în cauză, considerându-le utile în soluționarea cauzei, i-a respins acțiunea precizată fără a-i fi analizate motivele de nelegalitate invocate prin cererile precizatoare și completatoare ale acțiunii introductive, și, implicit, înscrisurile depuse în dovedire.

Astfel, cu privire la faptul că recurenta-reclamantă este nemulțumită de modalitatea în care instanța de fond a administrat și a analizat probatoriile, inclusiv din perspectiva regimului juridic al probelor, cu referire punctuală la întregul dosar administrativ al Consiliului Superior al Magistraturii ce vizează expertizarea sa psihiatrică, se impune a se preciza, pe de o parte, că probatoriul relevant în soluționarea cauzei a fost administrat, atât în procedura administrativă, cât și în fața instanței de fond, cum de altfel însăși recurenta-reclamantă a susținut în cuprinsul paginii 18 a cererii de recurs, afirmând în acest sens că prima instanță i-a acordat termen de apărare după comunicarea dosarului administrativ depus de Consiliul Superior al Magistraturii, pentru a lua cunoștință de acesta, iar în cuprinsul cererii completatoare a recursului, în sprijinul criticilor de nelegalitate formulate, a făcut trimitere la vastul probatoriu din dosarul administrativ ce vizează expertizarea sa psihiatrică.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare. Așa fiind, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci, doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situație, criticile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Normele de procedură propriu-zisă sunt acele norme care determină ordinea firească a judecății potrivit etapelor și fazelor pe care le parcurge procesul civil sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil. De exemplu, normele care stabilesc principiile privind contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor, oralitatea, nemijlocirea, continuitatea, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului, disponibilitatea, precum și normele care prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanței.

Așadar, sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se pot include mai multe neregularități de ordin procedural însă, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, iar criticile formulate de parte sunt încadrabile în ipotezele care particularizează actul de procedură cu privire la care se susține că a fost în mod nelegal îndeplinit, acestea urmează a fi analizate de către instanța de control judiciar din această perspectivă. De asemenea, este important a se reține că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu vizează situația în care instanța a apreciat fondate sau nefondate apărările sau criticile formulate de parte asupra problemelor ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii.

În speță, din examinarea criticilor formulate prin intermediul demersului judiciar pendinte, reiese că recurenta-reclamantă a înțeles să circumscrie acestui motiv de casare, în primul rând aspecte referitoare la încălcarea prevederilor art. 2, art. 29 și art. 30, precum și art. 204 și art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., respectiv încălcarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004 și a art. 6 din CEDO, susținând că prima instanță i-a înlăturat în mod nelegal motivele de fapt și de drept invocate prin cererile de precizare și completare a acțiunii introductive și opinând în acest sens că sunt aplicabile dispozițiile art. 204 din C. proc. civ. și nu cele prevăzute la art. 11 din Legea nr. 554/2004 sub aspectul termenului de 6 luni de la comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă.

Concret, recurenta a criticat aplicarea normelor legale motivelor invocate prin cererile precizatoare și modificatoare, respectiv regimul juridic aplicabil cererilor adiționale prin prisma dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004. Totodată, circumscris aspectului menționat în precedent, a făcut referire la instituția prescripției extinctive, formulând critici din această perspectivă, și anume în referire la împrejurarea că instanța de fond a invocat din oficiu depășirea termenului de 6 luni de formulare a motivelor de legalitate, în mod tardiv și inadmisibil din perspectiva C. civ., ținând cont de faptul că a invocat-o la ultimul termen de judecată și fără a pune în discuția părților acest aspect. În plus, această chestiune trebuia invocată pe cale de excepție, lucru pe care prima instanță nu l-a făcut, abia cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei prima instanță invocând chestiunile prealabile, cu încălcarea regulilor de procedură de natură a atrage nulitatea hotărârii.

O altă critică de nelegalitate a recurentei-reclamante a vizat încălcarea principiului contradictorialității dezbaterilor și a regulilor de procedură ce guvernează puterea de lucru judecat, prima instanță încălcând astfel prevederile art. 14 din C. proc. civ. prin aceea că a făcut aplicarea temeiului de drept reprezentat de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără a supune unei dezbateri contradictorii acest aspect, astfel cum rezultă din încheierea inițială de amânare a pronunțării.

Or, așa cum s-a arătat în precedent, instanța de control judiciar va examina hotărârea recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., exclusiv prin raportare la neregularitățile de ordin procedural, neputându-se circumscrie acestui motiv situația în care instanța de fond a apreciat nefondate criticile recurentei-reclamante.

În prezenta cauză, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante referitoare la neregulile de procedură aduse sentinței de fond prin prisma încălcării principiului contradictorialității procesului civil.

Astfel cum rezultă din conținutul încheierii de dezbateri din data de 23.03.2021, prima instanță a pus în discuția părții aspectul conform căruia a solicitat anularea Hotărârii nr. 731/07.05.2020 emisă de secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, însă motivele de fapt și de drept care susțin nelegalitatea și netemeinicia acesteia au fost indicate după împlinirea termenului de 6 luni de la comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă, prin înscrisul intitulat completare/precizare la acțiune, astfel încât toate motivele expuse în conținutul cererii introductive de instanță vizează o altă hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, iar recurenta-reclamantă, prezentă la termenul amintit, a pus concluzii pe aspectul evidențiat conform susținerilor reținute în încheiere.

De aceea, nu se poate susține cu suficient temei că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității astfel cum este acesta reglementat la art. 14 din C. proc. civ., potrivit căruia: "(4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu" iar "(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate".

Așadar, cum instanța de fond a pus în discuția părții prezente, la termenul de dezbateri la care partea a formulat concluzii și pe fondul cauzei, aspectul ce viza motivele de fapt și de drept invocate în cuprinsul cererilor precizatoare și completatoare ale acțiunii introductive, cu respectarea regulilor de procedură aplicabile și a principiului contradictorialității procesului civil, împrejurarea că instanța de fond a invocat din oficiu depășirea termenului de 6 luni de formulare a motivelor de legalitate și la termenul la care partea prezentă a formulat concluzii și cu privire la fondul cauzei nu este de natură a susține motivul de casare invocat și a atrage nelegalitatea hotărârii din perspectiva pretinsă de recurentă.

În egală măsură, Înalta Curte nu poate primi alegația recurentei în sensul că prima instanță ar fi încălcat regulile de procedură întrucât nu a invocat această chestiune pe calea unei excepții, iar, pe de altă parte, că nu poate cenzura pentru tardivitate motive din dosar dacă nu invocă excepția tardivității, această excepție neputându-se invoca de către instanță din oficiu, ci, doar de către pârât.

Or, așa cum s-a reținut în doctrina de specialitate și în practica judiciară, trebuie făcută distincție între invocarea și soluționarea excepțiilor substanțiale, calificate a fi apărări de fond în drept, și soluționarea excepțiilor procesuale în procesul civil.

În speță, prima instanță a pus în discuție aspectul amintit din perspectiva limitei temporale a învestirii instanței de contencios administrativ și fiscal cu verificarea legalității actului administrativ contestat raportat la motivele deduse judecății prin cererea introductivă și prin cele precizatoare și completatoare, iar nu însuși dreptul părții de a formula cererea de anulare a actului considerat vătămător în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aspectul în discuție impunându-se a fi analizat odată cu fondul cauzei și nu pe calea unei excepții procesuale cum în mod greșit a susținut partea. De altfel, din cuprinsul încheierii în care au fost consemnate dezbaterile de la termenul din data de 23.03.2021, rezultă că instanța de fond a precizat în mod expres faptul că nu invocă excepția tardivității ori a inadmisibilității acțiunii.

Ca urmare, instanța de control judiciar constată că prima instanță a reținut în mod corect că prevederile art. 204 din C. proc. civ. referitoare la modificarea cererii de chemare în judecată nu sunt incidente în cauză, orice modificare adusă acțiunii depuse judecății unei instanțe de contencios administrativ, inclusiv sub aspectul motivelor invocate în legătură cu actul administrativ supus controlului de legalitate impunându-se a fi făcută cu respectarea normelor legale speciale cuprinse în Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în aplicarea cărora instanța de fond nu a avut în vedere la soluționarea cauzei motivele dezvoltate în cuprinsul cererilor precizatoare și completatoare la acțiunea introductivă.

În considerarea acelorași argumente Înalta Curte va înlătura și susținerile părții referitoare la încălcarea principiului contradictorialității din perspectiva nepunerii în discuție a temeiului de drept referitor la aspectul supus analizei, reținând că, din moment ce în contextul factual pus în discuție, prima instanță a făcut trimitere expresă la termenul de 6 luni de la comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă și la motivele de nelegalitate expuse în cuprinsul cererii introductive, în privința cărora a arătat în mod corect că vizează o altă hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, neindicarea la acel termen a temeiului juridic nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii contestate pe motivul încălcării vreunei reguli de procedură sau a unui principiu de drept, având în vedere că în considerentele sentinței de fond au fost reținute dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar încheierea din 23.03.2021 în care a fost consemnat mersul dezbaterilor, face parte integrantă din sentința pronunțată, conform dispozițiilor art. 424 și art. 425 alin. (1) raportat la art. 232-233 C. proc. civ.

Pe de altă parte, din moment ce recurenta-reclamantă a înțeles să-și întemeieze acțiunea introductivă pe dispozițiile art. 1, art. 2 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, stabilind astfel obiectul și limitele procesului, este evident că aceasta cunoștea cadrul normativ incident în cauză, cu atât mai mult că avea pregătirea juridică necesară. În plus, conform dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza I din C. proc. civ., "Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător (. . . . . . . . . . . .)" astfel încât nu poate fi reținută alegația recurentei-reclamante în sensul că în cadrul acțiunii civile partea reclamantă are dreptul la mai multe cereri adiționale de modificare ori completare a acțiunii civile care nu se confundă și nu se limitează la acțiunea principală, ci, reprezintă totalitatea cererilor în justiție la care partea are dreptul în cursul procesului civil, regimul juridic care le guvernează fiind cel prevăzut la art. 204 din C. proc. civ.

Or, deși este corect că partea are dreptul să formuleze cereri adiționale, nefiind limitată la cererea principală introductivă de instanță, acest aspect nu este de natură a conduce la concluzia că pot fi formulate cu nerespectarea condițiilor și a termenelor expres prevăzute de normele legale aplicabile, în speță a dispozițiilor speciale cuprinse în Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, aducându-se astfel în fața instanței de judecată pentru analiză, oricând în cursul procesului, noi aspecte cu privire pretinsa nelegalitate a actului contestat, cu nerespectarea limitei temporale în mod imperativ și expres prevăzută de legiuitor.

În concluzie, Înalta Curte reține că prima instanță a respectat regulile de procedură incidente în speță, precum și principiul contradictorialității procesului civil, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

5.2. Astfel cum rezultă din argumentele expuse la pct. 3.1. din prezenta decizie, reclamanta a criticat sentința de fond și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speță, recurenta-reclamantă a susținut nemotivarea hotărârii de fond din perspectiva celor trei ipoteze evidențiate, respectiv faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei.

Subsumat acestor ipoteze a susținut că instanța de fond, deși în dispozitivul hotărârii atacate i-a respins ca neîntemeiată acțiunea astfel cum a fost precizată, cu ocazia motivării soluției pronunțate nu a analizat motivele invocate prin cererile precizatoare și completatoare ale acțiunii introductive, rezultând astfel atât faptul că nu cuprinde motivele pe care s-a întemeiat, cât și existența unei contradicții între dispozitivul hotărârii și motivarea acesteia, motivarea fiind contradictorie din această perspectivă. Totodată, a susținut nemotivarea hotărârii sub aspectul cazului de nelegalitate invocat cu privire la Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii contestate în cauză, respectiv împrejurarea că lipsa de la expertizarea psihiatrică este una justificată. În plus, a arătat că înlăturarea motivelor de fapt și de drept invocate în curpinsul cererilor adiționale de modificare și completare a cererii principale introductive de instanță, fără ca aceste motive să fie analizate în fond reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil și a dreptului de acces la justiție garantat de Conveția CEDO, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., art. 5-7 și art. 204 din C. proc. civ.

În opinia părții, soluția de respingere ca neîntemeiate a unor cereri formulate de părți nu se poate întemeia pe neanalizarea susținerilor acestora c