ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 211/2022

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14 mai 2018, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea adresei FGA nr. x/04.04.2018;

(ii) constatarea calității de creditor de asigurare a societății reclamante;

(iii) constatarea faptului că prin depunerea cererii de despăgubire reclamanta și-a îndeplinit legal obligația de a depune actul denunțat de către pârâta Fondul de Garantate a Asiguraților;

(iv) anularea actul administrativ prin care pârâta Fondul de Garantate a Asiguraților nu recunoaște dreptul reclamantei la despăgubire;

(v) obligarea pârâtei la plata celor 91 de facturi reprezentând finalizarea procedurilor legale de despăgubire a asiguratului, în sumă de 157.844,88 RON.

1.2. Prin sentința civilă nr. 6538 din 19 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 19 noiembrie 2018.

Prin sentința civilă nr. 537 din 13 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată în privința capătului de cerere privind obligarea la recunoașterea dreptului la despăgubire și ca inadmisibilă în rest.

Împotriva sentinței civile nr. 537 din 13 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că au fost încălcate dispozițiile art. 16, art. 20 și art. 22 C. proc. civ., art. 6 din Convenția EDO și art. 21 din Constituție.

În acest sens, consideră recurenta că, întrucât judecata s-a făcut fără atașarea dosarului administrativ/dosarelor de daună, sunt incidente prevederile art. 174 C. proc. civ.. Sentința este pronunțată fără administrarea probelor necesare și fără a fi avute în vedere toate motivele/împrejurările de fapt și de drept invocate de părți, fiind încălcate prevederile art. 14, art. 16, art. 20 și art. 22 C. proc. civ.

Susține recurenta-reclamantă că sentința atacată este contradictorie, întrucât, deși la fila x a sentinței instanța reține corect că ceea ce este de judecat este recunoașterea dreptului de către instanță, ulterior analizează aspecte formale ale procedurii administrative. Astfel, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, iar rolul activ al judecătorului nu a fost respectat, câtă vreme instanța nu a soluționat toate capetele de cerere ale acțiunii. Totodată, a fost încălcat și dreptul la un "bun", raportat la dreptul de creanță al reclamantei.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-reclamantă susține că sentința este insuficient motivată, fiind încălcate prevederile art. 425 C. proc. civ.. Aceste dispoziții sunt încălcate și din punct de vedere al topografiei elementelor hotărârii, întrucât soluția este redată la fila x paragraful 6 din sentință și apoi se redă procesul deliberativ, deși acestea trebuiau prezentate invers.

Mai arată recurenta-reclamantă că soluția instanței se bazează pe o excepție a inadmisibilității și pe decăderea din dreptul de a accesa procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015, aspecte care nu au fost puse în discuție, iar la pct. 7 al sentinței se motivează lapidar cu privire la respingerea, ca inadmisibile, a celorlalte capete de cerere.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă greșita aplicare a prevederilor art. 2, art. 5, art. 13-15, art. 18 din Legea nr. 213/2015, art. 1385-1386 C. civ., art. 49-50 din Legea nr. 136/1995, în raport de calitatea FGA de garant și subrogat în obligațiile asigurătorului în insolvență.

Susține recurenta-reclamantă că termenele și procedura de depunere a unei cereri de plată, prevăzute de art. 12 și 14 din Legea nr. 213/2015, nu i se aplică, acestea fiind cerințe specifice situației în care nu a existat deja un dosar de daună format de asigurătorul B.. Reclamantei i se aplică dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 23 din Legea nr. 503/2004, în sensul că FGA va efectua plăți în vederea achitării creanțelor de asigurări pentru dosarele de daună preluate de la asigurătorul B., fără alte condiții și formalități specifice cazurilor când nu există dosare de daună.

În opinia recurentei, Norma ASF nr. 16/2015 nu poate fi aplicată în contra dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, având forță juridică inferioară.

Se mai susține că Legea nr. 213/2015 nu instituie sancțiuni pentru nerespectarea cerințelor în materie de termen și cerere tip, acestea fiind norme de recomandare, care nu pot bloca dreptul procesual de a valorifica dreptul de creanță în instanță. Sancțiunea decăderii poate interveni doar pentru nerespectarea unui termen judecătoresc, conform art. 185 C. proc. civ., iar nu a unui drept administrativ. Excepția inadmisibilității este incidentă doar în situația în care nu s-a parcurs procedura prealabilă, iar în speță această procedură a fost parcursă, fiind respinsă cererea de plată a reclamantei.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare în dosarul instanței de recurs, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constat că, deși recurenta-reclamantă a încadrat criticile din recurs în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., argumentația expusă se circumscrie și cazului de casare prevăzut de pct. 6 al acestui articol, urmând a fi analizată și din această perspectivă.

Referitor la criticile încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a suținut incidența sancțiunii nulității prevăzute de art. 174 C. proc. civ., ca urmare a neadministrării în cauză a probei cu înscrisuri constând în atașarea celor 91 de dosare de daună constituite de asigurătorul B. S.A. ("B.").

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 174 C. proc. civ. au caracter general și se referă doar la definiția și clasificarea nulității, după caracterul relativ sau absolut, fără a detalia cazurile de nulitate. Dispozițiile art. 175-176 din același cod stabilesc situațiile în care nulitatea intervine condiționat sau necondiționat. În speță, pretinsa nulitate invocată de recurenta-reclamantă (neadministrarea probelor necesare dezlegării cauzei) nu se încadrează în cazurile prevăzute la pct. 1-6 ale art. 176, astfel încât poate fi analizată doar în raport de cerințele prevăzute de art. 175 C. proc. civ., respectiv prin dovedirea de către partea interesată a unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului de procedură.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a lămurit în ce modalitate a influențat soluționarea cauzei nedepunerea la dosar a unei copii integrale a celor 91 de dosare de daune deschise de asigurătorul falit, în cadrul cărora reclamanta a solicitat plata despăgubirilor. Existența dosarelor de daună nu a fost contestată nici de pârâtul FGA și nici de instanța de judecată, iar conținutul înscrisurilor din aceste dosare era nerelevant în tranșarea problemei litigioase deduse judecății, referitoare la existența sau nu a unei obligații a reclamantei de a adresa FGA o cerere de plată, conform Legii nr. 213/2015. Reclamanta a susținut că o astfel de obligație nu-i revine, fiind suficientă deschiderea de către asigurător a dosarelor de daună, pe când pârâtul FGA a susținut contrariul. Or, această chestiune disputată este una de ordin procedural și se soluționează în raport de textele de lege incidente, înscrisurile a căror anexare se solicită de către recurentă nefiind apte să ajute la dezlegarea acestei probleme de drept.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în fond, reclamanta nu a apreciat necesară atașarea acestor dosare administrative, neformulând o astfel de cerere, nici prin acțiune și nici la termenul de judecată la care instanța a rămas în pronunțare.

În consecință, nefiind dovedită nici existența unei nereguli procedurale și nici o vătămare adusă recurentei-reclamante prin neadministrarea probei cu înscrisuri constând în dosarele administrative de daună, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat și nepunerea în discuție a aspectelor de inadmisibilitate și de decădere pe care se întemeiază soluția adoptată de instanța de fond. Or, inadmisibilitatea capătului de cerere vizând anularea, ca urmare a lipsei caracterului de act administrativ al adresei FGA nr. x/04.04.2018 a fost pusă în discuția părților, conform practicalei sentinței recurate, iar problema decăderii din dreptul de a depune cererea de plată a fost invocată prin întâmpinarea depusă de pârât, față de care reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, părțile formulând și concluzii orale la termenul la care instanța a rămas în pronunțare.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința este insuficient motivată, contradictorie, nefiind soluționate toate pretențiile deduse judecății, critici pe care Înalta Curte le constată a fi nefondate.

Analizând conținutul sentinței recurate, rezultă că aceasta cuprinde o motivare adecvată, corespunzătoare chestiunilor litigioase dezlegate, care răspunde principalelor argumente și apărări ale părților. Sentința cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., iar recurenta nu a detaliat considerentul pentru care apreciază că ne aflăm în prezența unei motivări insuficiente, rezumându-se la redarea textului de lege amintit.

Cât privește argumentul nemotivării soluției de respingere a "restului capetelor de cerere", ca inadmisibile, cuprinsă în pct. 7 al sentinței, Înalta Curte constată că aceste capete de cerere, care privesc, în esență, obligarea Fondului la plata creanței pretinse, au caracter accesoriu petitului privind recunoașterea dreptului de creanță pretins, astfel încât urmează soarta capătului principal de cerere, motivele respingerii lor fiind aceleași și nefiind necesară reiterarea tuturor considerentelor anterioare. De altfel, instanța de fond a redat, rezumativ, motivul respingerii acestor capete de cerere, arătând că "nu s-a urmat procedura administrativă specială, singura care poate impune obligații în sarcina FGA, procedură care doar ea antrenează jurisdicția administrativă".

Nici argumentul unei pretinse erori de redactare, datorate plasării soluției la începutul considerentelor, anterior expunerii procesului deliberativ, nu poate fi primit. Conținutul hotărârii trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., obligație îndeplinită în cauză, iar critica reclamantei, întemeiată pe modalitatea în care redactorul sentinței atacate a înțeles să expună considerentele în cuprinsul hotărârii nu reprezintă un motiv de nelegalitate încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte consideră a fi neîntemeiat și argumentul unui pretins caracter contradictoriu al considerentelor sentinței, argument de la care recurenta a dedus și critica nesoluționării integrale a pretențiilor deduse judecății.

Astfel, instanța de fond a reținut că cererea de anulare a adresei FGA nr. x/04.04.2018 este inadmisibilă, întrucât nu reprezintă un act administrativ, însă a analizat această adresă din perspectiva unui posibil refuz nejustificat al Fondului de a da curs pretențiilor reclamantei, care, în cazul constatării de către instanță, ar fi dus la recunoașterea dreptului pretins de reclamantă. Ca urmare, instanța de fond a analizat acest refuz nejustificat prin raportare la textele de lege incidente, referitoare la adresarea unei cereri de plată către FGA, pentru a lămuri dacă exprimarea voinței autorității de a nu da curs cererii reclamantei de plată a despăgubirilor aferente celor 91 de dosare de daună, pe motivul nedepunerii cererii de plată, este legal sau a fost exprimat cu exces de putere.

Așadar, nu există nicio contradicție între obiectul petitului dedus judecății, referitor la recunoașterea dreptului pretins și considerentele expuse în soluția de respingere, ca nefondat, a acestui capăt de cerere. Instanța de fond nu a refuzat analizarea dreptului subiectiv dedus judecății, astfel cum susține reclamanta, ci, dimpotrivă, a analizat în mod efectiv pretenția de recunoaștere a dreptului de creanță invocat de reclamantă, concluzionând că acest drept nu este confirmat de cadrul legislativ incident. Nemulțumirile reclamantei, raportate la considerentele sentinței recurate, nu se confirmă sub aspectul contradictorialității, ci privesc în realitate modul de aplicare și interpretare a normelor de drept material, urmând a fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 2, art. 5, art. 13-15, art. 18 din Legea nr. 213/2015, art. 1385-1386 C. civ., art. 49-50 din Legea nr. 136/1995.

Principalul considerent al reclamantei îl reprezintă inaplicabilitatea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, care impun obligația adresării unei cereri de plată către FGA și aplicarea art. 13 din același act normativ, coroborat cu art. 23 din Legea nr. 503/2004, care, în opinia reclamantei, nu prevăd o astfel de obligație în cazul în care există înregistrate dosare de daună deschise de asigurătorul falit. Înalta Curte constată că această interpretare a dispozițiilor legale incidente este una eronată, reclamanta operând cu distincții neprevăzute de lege.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.", textul de lege neprevăzând vreo scutire referitoare la creditorii de asigurări care au deschise dosare de daună de către asigurător. Dimpotrivă, obligația depunerii unei cereri motivate, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, îi privește în mod expres pe acei creditori de asigurări care au creanțe născute anterior acestui moment, cum este și cazul reclamantei, indiferent că au sau nu dosare de daună constituite de asigurător.

Dispozițiile art. 13 alin. (1) - (3) din Legea nr. 213/2015, invocate de recurenta-reclamantă, dispun că:

"(1) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunțată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale. (2) Fondul va publica pe site-ul propriu informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizațiilor. (3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.", iar potrivit art. 266 alin. (2) din Legea nr. 85/2014: (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Ceea ce este de observat este că recurenta-reclamantă solicită a se face aplicarea art. 13 din Legea nr. 213/2015 în mod singular, cu ignorarea celorlalte dispoziții ale actului normativ, mai exact ale art. 14, care stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, însă numai în condițiile adresării unei cereri de plată în acest sens. Obligația FGA de a prelua dosarele de daună de la asigurătorul falit, precum și aceea de a verifica aceste dosare și creanțele de asigurări nu poate fi interpretată ca o derogare de la prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, ci reprezintă operațiuni administrative necesare soluționării cererilor de plată adresate în condițiile acestui text de lege.

Totodată, gestionarea dosarelor de daună constituite de asigurător nu semnifică obligația FGA de a soluționa automat aceste dosare în lipsa oricăror formalități și fără parcurgerea unei proceduri administrative, câtă vreme nu există un text de lege expres în acest sens, iar art. 14 din Legea nr. 213/2015 prevede cerința formulării unei cereri de plată pentru declanșarea procedurii administrative în fața Fondului.

Nici dispozițiile art. 23 din Legea nr. 503/2004 nu susțin teza interpretativă a recurentei-reclamante. Deși în alin. (1) al acestui articol se prevede obligația Fondului de a prelua evidențele asigurătorului falit și de a stabili și publica lista potențialilor creditori de asigurări, totuși alin. (4) dispune că orice persoană care figurează în lista creditorilor de asigurări publicați va formula o cerere scrisă adresată FGA. Așadar, obligația adresării unei cereri de plată nu este înlăturată de obligațiile Fondului de gestionare a evidențelor asigurătorului intrat în faliment.

Este de menționat și că art. 14 alin. (1) din legea nr. 213/2015 nu prevede vreo distincție în raport de tipul creditorilor de asigurări, respectiv între asigurați, beneficiari ai asigurării sau persoanele fizice/juridice care au preluat prin subrogație aceste creanțe, tuturor revenindu-le obligația depunerii cererilor de plată la FGA.

Referitor la sancțiunea aplicabilă în cazul nedepunerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a susținut că o astfel de sancțiune nu este prevăzută de Legea nr. 213/2015 (în vigoare la data demarării litigiului), iar decăderea este o sancțiune procedurală, prevăzută de art. 185 C. proc. civ.. Înalta Curte reține că, deși textul de lege nu o dispune expres, termenul de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, fiind un termen procedural, înăuntrul căruia se depune cererea de plată care declanșează procedura administrativă necontencioasă și prealabilă valorificării drepturilor pretinse de persoana îndreptățită. Nerespectarea acestui termen are atât ca efect, cât și ca sancțiune, pierderea dreptului ca urmare a neexercitării sale termenul legal.

Natura acestui termen de termen de decădere este constant reținută în jurisprudența Înaltei Curți (a se vedea cu titlu de exemplu deciziile nr. 2685/2021, nr. 5825/2021, nr. 1895/2021, nr. 5291/2021) și, totodată, a fost confirmată de legiuitor prin modificarea adusă art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, conform Legii nr. 102/2021, în sensul menționării exprese a sancțiunii decăderii de drept pentru nerespectarea termenului de 90 de zile. Este de subliniat că această modificare legislativă nu introduce un element de noutate, ci reprezintă doar o confirmare a jurisprudenței și doctrinei în domeniu.

În consecință, cum reclamanta nu a depus cerere de plată în condițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, nu se poate susține un refuz nejustificat al FGA de a proceda la soluționarea dosarelor de daună ale reclamantei și la plata despăgubirilor ce rezultă din acestea, instanța de fond reținând în mod legal caracterul nefondat al acțiunii vizând recunoașterea dreptului de creanță.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 537 din 13 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.