ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 814/2022

Ședința publică din data de 11 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 13.02.2019, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 18134 din 28.01.2019 solicitând anularea Deciziei nr. 18134/28.01.2019 prin care s-a dispus respingerea cererilor de plată formulate de A. în dosarele de daună menționate în Borderoul nr. 3 la decizie, și obligarea FGA în principal, la plata sumei de 20.249.19 RON; în subsidiar, la emiterea unor decizii individuale prin care să se analizeze și să se soluționeze pe fond cererile de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menționate în Borderoul nr. 3 la Decizia nr. 18134/28.01.2019; obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de A. în vederea soluționării prezentului litigiu.

Prin sentința nr. 597 din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, a reținut, în esență, că în cauză este aplicabilă Legea nr. 213/2015, care prevede expres un plafon maxim de 450.000 RON al despăgubirilor ce pot fi acordate, iar reclamanta a obținut deja despăgubiri până la limita acestui plafon.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta A. S.A. pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, întrucât litigiul dedus judecății este guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr 213/2015.

Sub acest aspect arată recurenta că pretențiile sale au la bază polițele de asigurare RCA emise de B. sub imperiul Legii nr. 136/1995 și care s-au derulat integral sub imperiul acestei legi, iar Legea nr. 213/2015 nici nu era în vigoare pe perioada de valabilitate a polițelor în discuție, situație în care revenea obligația instanței de judecată de a stabili care era legea aplicabilă prezentului litigiu iar ulterior să aplice legea respectivă raportului juridic de drept substanțial.

De asemenea, a arătat recurenta că hotărârea recurată a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, art. 6 alin. (1), alin. (2) și alin. (5) din C. civ. și art. 1399 din C. civ.

Afirmă în acest sens că instanța de fond fără să stabilească natura raportului juridic care a dat naștere dreptului, respectiv fără a stabili dacă este vorba despre un raport juridic principal sau un raport juridic accesoriu.

În cauză este vorba despre un raport juridic de garantare ce se află în urma unui raport principal, și fiind un accesoriu, acest raport de garantare se naște întotdeauna cu raportul juridic principal.

Pe de altă parte, falimentul B. nu constituie evenimentul care a dat naștere dreptului de a obține despăgubiri din partea Fondului, nu este de natură să deschidă calea despăgubirilor pentru orice persoană, ci pentru acele persoane care aveau de încasat despăgubiri de pe urma unor polițe RCA emise de B..

Nici formularea cererii de plată adresată Fondului nu poate constitui momentul nașterii dreptului de a obține protecție din partea Fondului, formularea cererii de plată către Fond având semnificația exercitării dreptului preexistent conform principiului disponibilității iar în niciun caz semnificația nașterii dreptului.

Instanța de judecată a încălcat dispozițiile art. 1399 din C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1), (2) și 5 din C. civ. atâta vreme cât a reținut că dreptul dedus judecății s-a născut la momentul, și ca urmare a publicării falimentului B.

Se critică hotărârea recurată și sub aspectul că a fost dată cu greșita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a) și b), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Arată că atât creanța de asigurare cât și creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial - contractul de asigurare, iar dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu trebuie interpretate prin raportare la sensul obișnuit al noțiunii de creditor, ci prin raportare la definiția legală dată de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 definiție care asociază creditorul de asigurare cu un contract de asigurare.

Cu alte cuvinte voința legiuitorului a fost aceea de a proceda la plafonarea despăgubirilor datorate de FGA prin raportare la fiecare contract de asigurare în parte, iar nu prin raportare la un portofoliu de contracte de asigurare.

Îmrejurarea că societatea A. s-a subrogat în numele a 512 creditori de asigurare nu înseamnă că acesta a dobândit o creanță unică în valoare de 3.969.431,1 RON, dimpotrivă pornind de la natura juridică a subrogației - modalitate de transfer a obligațiilor - rezultă că A. a dobândit în patrimoniu un număr de 512 creanțe distincte fiecare dintre acestea fiind garantată până la limita unui plafon de 450.000 RON, drept urmare A. în relație cu FGA nu vie în calitate de creditor unic de asigurare ci în calitate de persoană care s-a subrogat în numele a 512 creditori de asigurare.

Mecanismul subrogației nu este anihilat de procedura administrativă instituită de Legea nr. 213/2015. Asiguratorul CASCO nu este supus unei limitări globale la pragul de 450.000 RON indiferent de numărul persoanelor în numele cărora se subrogă.

Fiind vorba despre un transfer, creanța se mută în patrimoniul plătitorului fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanța se transferă în patrimoniul plătitorului împreună cu toate accesoriile și garanțiile care o însoțesc.

Ca urmare a acestor efecte, garanțiile și limitele întinderii garanției de care se bucură un creditor sunt transferate către plătitor fără a fi afectate în vreun fel. Tot în lumina efectelor subrogației, în măsura în care plătitorul se subrogă în drepturile mai multor creditori, el beneficiază în mod distinct (iar nu cumulat) de garanția fiecărui creditor plătit, iar nu de o garanție colectivă limitată la pragul de protecție conferit unui singur creditor.

Cu alte cuvinte, în relația cu Fondul, recurenta A. vine din poziția fiecărui creditor de asigurare în numele căruia s-a subrogat, beneficiind astfel de protecția distinctă, reală și efectivă pe care legea o conferă fiecăruia dintre acești creditori.

De altfel, această interpretare este consolidată de faptul că în cuprinsul art. 15, alin. (2) nu se face nicio mențiune cu privire la o eventuală limită a despăgubirii aplicabilă persoanei îndreptățite la plată ca urmare a declanșării mecanismului subrogației, indiferent de numărul subrogațiilor care ar interveni. Dacă aceasta ar fi fost intenția reală a legiuitorului, atunci, în mod clar ar fi fost concretizată într-o normă expresă, precisă, neechivocă.

Deci plafonul de 450.000 de RON devine incident exclusiv în privința celor trei ipoteze prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. b). Orice altă interpretare echivalează cu o adăugare la lege, din moment ce, în speță, A. are calitatea de persoană care se subrogă în locul creditorului îndreptățit.

Recurenta a mai afirmat că sentința a fost dată cu încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat întâmpinare în prezenta cauă.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat doar în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

S-a reținut de către recurenta-reclamantă că au fost interpretate în mod eronat dispozițiile Legii nr. 213/2015 prin aplicarea acestor dispoziții unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Recurenta-reclamantă a susținut și că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, iar falimentul B. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare.

Critica este nefondată, avându-se în vedere că la momentul încheierii poliței de asigurare nu era prevăzut, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraților și asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conține existența unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Ca atare, nu se poate vorbi despre existența unei condiții suspensive, care, dacă era în ființă ar fi trebuit să fie prevăzută expres de lege.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizației/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a deschis procedura falimentului - 16.02.2017, iar cererile de plată au fost depusă la intimata-pârâtă ulterior publicării falimentului prin care a solicitat plata sumelor achitate creditorilor de asigurare în numele cărora s-a subrogat împotriva debitoarei B..

Suntem în prezența a două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

În ce privește criticile aduse noțiunii de creditor de asigurare și creanță de asigurare, Înalta Curte are în vedere faptul că prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept obligatorie pentru instanțele de judecată, urmează să se constate că prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material (cu referire la art. 4, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015) sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Astfel, decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma totală de 20.249,19 RON pe motiv că s-a plătit deja suma de 450.000 RON către societate, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare este nelegală, critica recurentei pe acest aspect fiind întemeiată.

Astfel, Decizia nr. 18134/28.01.2019, prin care au fost respinse cererile de plată formulate de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 20.249,19 RON, având în vedere că s-a plătit suma de 450.000 RON către acest creditor de asigurare, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 este nelegală, critica urmând să fie admisă.

În ce privește susținerile conform cărora sentința atacată a fost dată cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a considerat, în cadrul acestei critici, faptul că deține o creanță (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, iar potrivit dispozițiilor legale incidente, plățile efectuate de către Fond nu au depășit cuantumul plafonului prevăzut de lege, iar, în aceste condiții, prin maniera de interpretare a legii substanțiale, instanța de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Critica este întemeiată în raport de considerentele anterior prezentate, iar existența în sine a plafonului de 450.000 RON nu reprezintă încălcarea dreptului la un "bun", deoarece Curtea Europeană a recunoscut posibilitatea plafonării despăgubirilor, fiind exemplificată Cauza Koprinarovi c. Bulgariei și hotărârea dată în speță în data de 15.01.2009.

Prin motivele de recurs nu au fost aduse alte argumente și, prin urmare, din această perspectivă criticile nu pot fi primite.

Înalta Curte nu poate proceda însă la o analiză pe fondul pretențiilor de despăgubiri solicitate de reclamantă, actul administrativ litigios neconținând vreo verificare sub acest aspect, pentru ca instanța de judecată să procedeze la un control de legalitate și temeinicie a deciziei.

Consecința anulării deciziei este aceea a obligării intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată formulate de societatea reclamantă. Chiar dacă dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ consacră caracterul de plină jurisdicție pentru instanța de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, Înalta Curte apreciază că aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Or, în speță, această situație nu se regăsește, întrucât intimatul-pârât nu a analizat fondul dreptului pretins de recurenta-reclamantă, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reținerii depășirii plafonului de 450.000 de RON. A proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse implică imixtiunea instanței de judecată în competența proprie pârâtului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererea de plată. Prin urmare, vor fi respinse pretențiile recurentei- reclamantei de obligare directă la plata sumei litigioase.

Astfel, reținând nelegalitatea Deciziei, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (1) și 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite acțiunea în parte, va anula Decizia litigioasă și va obligă pârâtul să reanalizeze cererea de plată.

În ce privește cheltuielile de judecată solicitate, având în vedere că recurenta reclamantă nu a depus o notă de chetuieli privind cuantumul total al acestora, în temeiul dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât doar la plata sumei de 8.9331,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru și onorariu avocat la fond și în recurs.

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta A. S.A., va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite în parte acțiunea reclamantei, va anula Decizia nr. 18134/28.01.2019 și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată, respingând în rest acțiunea.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe intimatul căzut în pretenții la plata către recurentă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.933,6 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru și onorariu avocat la fond și în recurs

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 597 din 16 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

Casează sentința recurată, și în rejudecare admite în parte acțiunea reclamantei A. S.A.

Anulează Decizia nr. 18134/28.01.2019.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

Respinge în rest acțiunea.

Obligă intimatul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 8.931,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru și onorariu avocat la fond și în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2022.