ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 883/2022

Ședința publică din data de 16 februarie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat:

- anularea deciziei nr. 18136/28.01.201, prin care s-a dispus respingerea cererilor de plată formulate de A. în dosarele de daună menționate în Borderoul nr. 3 la decizie;

- obligarea FGA în principal, la plata sumei de 3.044.351,26 RON, în subsidiar, la emiterea unor decizii individuale prin care să se analizeze și să se soluționeze pe fond cererile de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menționate în Borderoul nr. 3 la decizia nr. 18136/28.01.2019;

- obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de A. în vederea soluționării prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 165 din 14 mai 2019, Curtea de Apel București:

- a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 3.044.351,26 RON, cu respingerea în consecință a acestuia;

- a admis în parte a cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a anulat decizia nr. 18136/28.01.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a obligat pârâtul la soluționarea pe fond a cererilor de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menționate în borderoul nr. 3 la decizia nr. 18136/28.01.2019;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Reclamanta A. S.A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate, rejudecarea cauzei pe fond și admiterea cererii de chemare în judecată sub toate motivele de nulitate invocate. De asemenea, a solicitat obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de recurenta A. în fond și recurs.

În motivarea recursului, a arătat că este criticată hotărârea instanței de fond exclusiv în ceea ce privește următoarele aspecte: soluția instanței de fond vizând insuficienta motivare a motivului de nulitate întemeiat pe aplicabilitatea Legii nr. 136/1995; soluția prin care instanța de fond a respins motivul de nelegalitate referitor la faptul că legea aplicabilă raportului de drept substanțial este Legea nr. 136/1995, iar nu Legea nr. 213/2015; soluția prin care instanța de fond a respins ca inadmisibilă cererea A. de obligarea a FGA la plata sumei solicitate de 3.044.351,26 RON.

Recurenta-reclamantă a susținut că sentința este insuficient motivată, întrucât, instanța de fond nu a arătat motivele pentru care a înlăturat criticile reclamantei vizând motivul de nulitate întemeiat pe greșita identificare a legii aplicabile, respectiv că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție și cu încălcarea principiului securității juridice și a predictibilității legii, astfel că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

O altă critică adusă sentinței vizează soluția prin care s-a reținut că legea aplicabilă raportului de drept substanțial este Legea nr. 213/2015.

Consideră că, fiind vorba despre polițe RCA derulate integral sub imperiul Legii nr. 136/1995, riscurile asigurate s-au produs tot sub imperiul acestei legi. Diferența de regim dintre cele două acte normative este esențială, întrucât în timp ce art. 60 din Legea nr. 136/1995 stabilește obligația FGA de a garanta nelimitat sumele datorate de asigurătorii intrați în faliment, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 stabilește un plafon al despăgubirilor limitat la suma de 450.000 RON.

Critică faptul că FGA a soluționat cererile de plată în raport cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, lege ce nu era în vigoare pe perioada de valabilitate a polițelor în discuție.

Susține că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, art. 6 alin. (1), (2) și (5) C. proc. civ. și art. 1399 C. civ., deoarece instanța de fond a reținut că raportul juridic dintre părțile litigante nu s-a născut prin simpla încheiere a contractului de asigurare facultativă și nici nu reprezintă un efect viitor al acestuia, ci esențiale pentru nașterea acestui raport sunt: falimentul asigurătorului și exercitarea dreptului potestativ prin formularea cererii de plată adresate Fondului.

Recurenta-reclamantă apreciază că s-a reținut în mod greșit faptul că A. S.A. ar fi legat nașterea raportului juridic de momentul încheierii poliței facultative CASCO, deoarece din contestație reiese că este vorba despre o poliță RCA, fiind posibil să fie vorba despre o greșeală materială.

Mai arată că instanța a greșit atunci când a încercat să determine momentul nașterii raportului juridic fără ca în prealabil să identifice natura acestuia și fără a stabili dacă este vorba despre un raport juridic principal sau accesoriu, precizând că în speță este vorba de un raport juridic de garantare născut în temeiul legii.

Consideră că nu falimentul B. S.A. este evenimentul care a dat naștere dreptului de a obține despăgubiri din partea Fondului, cu excepția persoanelor care aveau de încasat despăgubiri de pe urma unor polițe RCA emise de B. S.A., ci calitatea de persoane îndreptățite să primească despăgubiri în baza unor polițe RCA emise de B. S.A., întrucât potrivit art. 1399 C. civ., condiția suspensivă afectează eficacitatea obligației și a dreptului corelativ, iar nu nașterea ei.

Apreciază că în speță este vorba de un raport juridic de garantare născut anterior momentului publicării falimentului B. S.A. și care poate fi valorificat de către titular doar în măsura îndeplinirii condiției suspensive a falimentului asiguratorului.

Recurenta-reclamantă susține că formularea cererii de plată adresate Fondului nu poate marca momentul nașterii dreptului de a obține protecție din partea FGA, deoarece anterior formulării cererii de plată, semnatarul trebuia să aibă un drept preexistent în baza căruia să formuleze respectiva cerere.

Reținând că raportul juridic dedus judecății s-a născut la momentul și ca urmare a publicării falimentului B. S.A., consideră că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 1399 C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1), (2) și (5) din C. civ., aplicând Legea nr. 213/2015 în mod retroactiv, dar și principiul securității juridice și a previzibilității legii.

Consideră că fondul pretențiilor deduse judecății este guvernat de Legea nr. 136/1995, având în vedere că: exceptând condiția suspensivă a falimentului B. S.A., toate celelalte elemente ale raportului juridic pe care sunt grefate cererile de plată s-au petrecut sub imperiul Legii nr. 136/1995; instanța ar trebui să țină cont și să dea eficiență principiilor securității juridice și predictibilității legii; se impune identificarea și aplicarea legii în conformitate cu principiul neretroactivității. Întrucât Legea nr. 213/2015 nu conține dispoziții de drept intertemporal, legea aplicabilă urmează să fie determinată în raport cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, art. 6 C. civ. și art. 102 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, susține că limitele și condițiile în care FGA este chemată să răspundă sunt guvernate de Legea nr. 136/1995, iar orice concluzie contrară ar avea ca efect încălcarea principiului neretroactivității legii.

De asemenea, sentința recurată a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și a art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Soluționând capătul de cerere prin care A. a solicitat obligarea FGA la plata sumei de 3.044.351,26 RON, instanța l-a respins ca fiind inadmisibil, reținând că în lumina prevederilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 decizia poate fi verificată doar cu privire la aspectele care au făcut obiectul analizei FGA.

Din analiza însă a prevederilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, al căror conținut îl citează, recurenta-reclamantă susține că acestea nu reglementează limitarea avută în vedere de instanță la momentul admiterii excepției inadmisibilității. În aceste condiții, apare evident că soluția recurată a fost pronunțată cu greșita aplicare a prevederilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Mai mult, respingând cererea de obligare a FGA la plata sumei de 3.044.351,26 RON, instanța a încălcat și prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ și care conferă instanței posibilitatea să reformeze decizia administrativă dedusă judecății. Ca urmare a anulării deciziei contestate, se impunea și obligarea Fondului la plata sumei indicate prin cererea de plată.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată. De asemenea, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluționarea prezentei cauze.

Recurentul-pârât a susținut caracterul contradictoriu al motivării hotărârii instanței de fond în ceea ce privește posibilitatea reclamantei de a beneficia de plată în condițiile în care a constatat că aceasta nu este creditor de asigurare. A susținut recurentul că deși instanța de fond pleacă de la premisa că reclamanta nu este creditor de asigurare, totuși consideră că are un drept propriu la despăgubire.

A susținut, de asemenea, că prima instanță a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în privința calității de creditor de asigurare a reclamantei A., care deține o creanță de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obținut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogației legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilitățile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile și limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanțelor preluate de la asigurații CASCO, însă suma maximă pe care o poate obține în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul-pârât a apreciat a fi greșită interpretarea primei instanțe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte și că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. și persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. și asiguratul său. A apreciat recurentul, în esență, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispozițiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanță de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În același sens sunt și prevederile art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014 și Ordinul CSA nr. 11/2011.

A susținut recurentul că interpretarea primei instanțe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, preluând obligațiile asigurătorului, ceea ce contravine scopului înființării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și de art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziție legală nu prevede preluarea de către Fond a obligațiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuși scopului legal al acestei instituții publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător prin efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA, potrivit condițiilor și plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor de produse și servicii de asigurare, iar nu ca obligații proprii sau ca obligații ale asigurătorului în faliment.

Așadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfășoară operațiuni administrative și intră în raporturi de drept administrativ cu petenții. Obligațiile Fondului sunt obligații noi, proprii, iar nu obligații preluate de la asigurătorul falit.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanța de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) și alin. (3) și de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfășoară acte și operațiuni comerciale, în scopul obținerii de profit care, pentru diferența de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire și creanța pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reținută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanța pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura și condițiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.

Recurentul-pârât a criticat și înlăturarea susținerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 2 art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurentul a apreciat că cele două proceduri speciale se derulează în strânsă interdependență, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziția A. de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe, impune concluzia că, și în cazul procedurii administrative, reclamanta deține tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe de asigurări.

Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalității de înscriere în tabelul creanțelor, respectiv cu o creanță scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei creanțe. Așadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuție interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contestând doar înscrierea sub condiție suspensivă a creanței reprezentând sumele respinse la plată, nu și înscrierea creanței de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiție rezolutorie.

4.1. Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare în dosarul instanței de recurs, solicitând respingerea recursului declarat de pârât ca nefondat.

4.2. Recurentul-pârât a depus, de asemenea, întâmpinare în dosarul instanței de recurs, solicitând respingerea recursului declarat de partea reclamantă, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată, în raport de criticile formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate.

II.1. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A. S.A., referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamante nu sunt fondate, neputându-se reține incidența motivului de casare menționat.

Sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar ipoteza că hotărârea recurată este insuficient motivată nu poate fi reținută.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu este incident, de asemenea, instanța de fond aplicând și interpretând corect dispozițiile de drept material.

Înalta Curte constată că principala critică formulată vizează legea aplicabilă raportului de drept substanțial, care, în opinia recurentei-reclamante, este Legea nr. 136/1995, și nu Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre polițe RCA derulate integral sub imperiul Legii nr. 136/1995, pentru care riscurile asigurate s-au produs tot sub imperiul acestei legi.

Recurenta-reclamantă a solicitat ca raporturile juridice să fie analizate prin prisma dispozițiilor Legii nr. 136/1995, pe motiv că art. 60 din Legea nr. 136/1995 stabilește obligația FGA de a garanta nelimitat sumele datorate de asigurătorii intrați în faliment, în timp ce art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 stabilește un plafon al despăgubirilor limitat la suma de 450.000 RON.

Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 136/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.

Critica este nefondată, având în vedere că la momentul încheierii poliței de asigurare nu exista, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraților și asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conține existența unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Ca atare, nu se poate vorbi despre existența unei condiții suspensive, care, dacă era în ființă ar fi trebuit să fie prevăzută expres de lege.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic rezultat din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în ipoteza în care are loc falimentul asigurătorului.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizației/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, când a rămas definitivă, prin neapelare, sentința nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, cererile de plată fiind depuse ulterior acestui moment, conform Anexei la Decizia nr. 18136/28.01.2019, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Așadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Prin urmare, prin aplicarea Legii nr. 213/2015 prima instanță nu a făcut o aplicare retroactivă a legii, nefiind încălcate principiile securității juridice și a previzibilității legii.

De fapt, interesul recurentei-reclamante în aplicarea Legii nr. 136/1995 constă, astfel cum a și recunoscut prin cererea de recurs, în obținerea unor despăgubiri nelimitate la plafonul instituit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

De asemenea, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că pârâtul nu poate fi obligat în mod direct la plata sumei solicitate și nici nu pot fi analizate cererile de plată din speță, întrucât pârâtul nu a analizat cererile de plată pe fondul acestora, ci s-a limitat să constate că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată și i s-a plătit din disponibilitățile FGA suma de 450.000 RON, suma maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, motiv pentru care singura consecință admisibilă este obligarea pârâtului la reanalizarea cererilor de plată respinse prin decizia atacată.

II.2. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte reține că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de fond respectă exigențele prevăzute de dispozițiile art. 425 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că nu există o contradictorialitate a motivării hotărârii instanței de fond, cu referire la calitatea de creditor de asigurare, instanța de fond reținând corect situația de fapt a cauzei și dispozițiile legale aplicabile.

Trecând la analiza cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că toate criticile formulate de pârât din această perspectivă sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către C., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Instanța de control judiciar reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 [în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2)], referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel încât recursul declarat de pârât va fi respins, ca nefondat.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondate.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, față de dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentului-pârât, precum și faptul că soluționarea prezentei cauze a presupus pentru recurenta-reclamantă efectuarea de cheltuieli de judecată, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă este îndreptățită la plata cheltuielilor de judecată.

În condițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 165 din data de 14 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a sumei de 2.000 RON, reprezentând onorariu avocațial redus.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2022.