ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5733/2021

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 13.02.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a - IX - a de contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE ASIGURAȚILOR, anularea Deciziei nr. 18133/28.01.2019 prin care s-a dispus respingerea cererilor de plată formulate de A. în dosarele de daună menționate în Borderoul nr. 3 la decizie și obligarea FGA, în principal, la plata sumei de 4.429.112,2 RON, și în subsidiar, la emiterea unor decizii individuale prin care să se analizeze și să se soluționeze pe fond cererile de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menționate în Borderoul nr. 3 la Decizia nr. 18133/28.01.2019, obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de A. în vederea soluționării prezentului litigiu.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 410 de la data de 6 septembrie 2019 Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE ASIGURAȚILOR.

A anulat decizia nr. 18133/28.01.2019 și a obligat pârâtul să soluționeze pe fond fiecare cerere de plată formulată de reclamantă și enumerată în borderoul 3, anexă la decizie, respingând în rest cererea ca neîntemeiată. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 350 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată.

1.3. Încheierea de îndreptare a erorii materiale

Prin încheierea pronunțată în ședința Camerei de consiliu din 20 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 410 din data de 06.09.2019, în sensul că suma reprezentând cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este de 10.350 RON, și nu de 350 RON, cum din eroare s-a consemnat.

1.4. Cererile de recurs formulate în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 410 de la data de 6 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, iar pârâtul a formulat recurs și împotriva încheierii din sedința camerei de consiliu din 20 septembrie 2019 a aceleiași instanțe, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

1.4.1. Cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.A.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă invocă motivarea insuficientă a soluției prin care a fost respins motivul de nulitate întemeiat pe aplicabilitatea Legii nr. 136/1995.

Susține recurenta că a dezvoltat în fața instanței de fond această critică de nelegalitate a actului administrativ atacat, prin prisma încălcării art. 15 alin. (2) din Constituția României, precum și a încălcării principiului securității juridice și a predictibilității legii.

Se arată că motivarea primei instanțe nu antamează toate criticile formulate de A. prin contestație și nu prezintă argumentele pentru care acestea au fost înlăturate, context în care hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motiv pentru care se impune casarea în parte a acesteia și rejudecarea motivului de contestație întemeiat pe greșita identificare a legii aplicabile.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Prima critică de nelegalitate subsumată acestui motiv de recurs se referă la reținerea greșită a instanței de fond, potrivit căreia, legea aplicabilă raportului juridic de drept substanțial este Legea nr. 213/2015.

Prezentând conflictul de legi existent în cauză, recurenta-reclamantă susține că pretențiile formulate de A. au la bază polițe de asigurare RCA emise de B. sub imperiul Legii nr. 136/1995, și care s-au derulat integral tot sub imperiul acestei legi. Acest aspect este notoriu, el nefiind contestat de FGA.

Prin urmare, sub aspectul dreptului substanțial, problema condițiilor și limitelor în care Fondul poate fi chemat să garanteze și să plătească sumele datorate de B. este guvernată de dispozițiile art. 60 din Legea nr. 136/1995.

Cu toate acestea, FGA a soluționat cererile de plată prin raportare la dispozițiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, lege ce nu era în vigoare pe perioada de valabilitate a polițelor în discuție.

Diferența de regim dintre cele două acte normative este una esențială.

- în timp ce art. 60 din Legea nr. 136/1995 stabilește obligația FGA de a garanta nelimitat sumele datorate de asigurătorii intrați m faliment;

- art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 stabilește un plafon al despăgubirilor limitat ia suma de 450.000 RON.

Având în vedere că părțile litigante se raportează la doua legi diferite, urmează ca instanța să determine, în primul rând, legea aplicabilă, iar ulterior, să aplice legea respectivă raportului juridic de drept substanțial.

A două critică de nelegalitate vizează faptul că sentința civilă nr. 410/2019 a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, art. 6 (1), (2) și (5) și art. 1399 din C. civ.

Susține recurentul că instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că A. ar fi legat nașterea raportului juridic de momentul și/sau evenimentul încheierii poliței facultative CASCO emisă de A., deși A. a legat nașterea raportului juridic dedus judecății de momentul și/sau evenimentul încheierii poliței obligatorii RCA emisă de B..

Se mai arată că, în mod greșit, instanța de fond a încercat să determine momentul nașterii unui raport juridic, fără ca, în prealabil să identifice natura juridică a acestuia și fără a stabili dacă e un raport juridic principal sau unul accesoriu.

Susține recurenta că, în realitate, suntem în prezența unui raport juridic de garantare, născut în temeiul legii .

Exceptând condiția suspensiva a falimentului B., toate celelalte elemente ale raportului juridic pe care sunt grefate cererile de plată s-au petrecut sub imperiul Legii nr. 136/1995, iar în procesul de identificare a legii aplicabile, instanța ar trebui să țină cont și să dea eficiența inclusiv principiului securității juridice și a predictibilității legii.

Rolul acestui principiu este acela de a proteja pe cetățeni contra unui pericol care vine tocmai din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze. Acest principiu este consacrat legislativ, CJUE statuând că principiul securității juridice face parte din ordinea juridică comunitara și că trebuie respectat atât de instituțiile comunitare, cât și de statele membre.

În lumina principiului securității juridice și a predictibilității legii, condițiile și limitele răspunderii FGA ar trebui analizate prin raportare la legea și efectele pe care părțile le-au avut în vedere la momentul încheierii polițelor de asigurare RCA emise de B..

Ulterior, FGA a stabilit că limitele despăgubirilor garantate de Fond s-au modificat în limita unui plafon de 450.000 RON, pentru diferență, răspunzând asigurătorul, care este în faliment, aspecte care se răsfrâng în final asupra persoanei asigurate.

Or, rolul instanței este acela de a împiedica ca astfel de situații să se întâmple, iar mijlocul prin care acest rol poate fi îndeplinit este chiar identificarea legii aplicabile prin raportare la principiul securității juridice și al predictibilității legii.

Aplicarea legii în conformitate cu principiul neretroactivității are în vedere faptul că Legea nr. 213/2015 nu conține dispoziții de drept intertemporal, sens în care o interpretare corectă ar fi condus la ideea că Legea nr. 136/1995 ar urma să se aplice polițelor și rapoartelor de garantare născute sub imperiul ei, iar Legea nr. 213/2015 ar urma să se aplice exclusiv polițelor de asigurare și rapoartelor de garantare născute ulterior intrării sale în vigoare.

Având în vedere că Legea aplicabilă raportului juridic de drept substanțial este Legea nr. 136/1995, a solicitat instanței reclamanta să constate că aceasta lege nu prevede o plafonare a garanției datorată de Fond, motiv pentru care respingerea cererilor de plata prin raportare la plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 reprezintă o măsură nelegală.

Recurenta - reclamantă a mai criticat sentința instanței de fond și prin prisma încălcării art. 18 din Legea nr. 554/2004, atunci când a respins ca inadmisibil, capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea FGA la plata sumei de 4.429.111,2 RON, reținând greșit că, în lumina art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, decizia contestată poate fi verificată doar cu privire la aspectele care au făcut obiectul analizei F.G.A.

Pentru toate aceste considerente de a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu casarea în parte a sentinței recurate, iar în rejudecare, admiterea în tot a contestației formulate împotriva Deciziei FGA nr. 13133/28.01.2019.

1.4.2. Recursurile declarate de Fondul de Garantare a Asiguraților

Recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 410 din 6 octombrie 2010 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal

Recurentul-pârât critică sentința atacată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii de nelegalitate, recurentul-pârât a susținut că prima instanță a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, referitor la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei A., care deține o creanță de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obținut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogației legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilitățile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile și limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

A mai arătat că reclamanta este înscrisă în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu precizarea că această creanță de 450.000 RON este înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare.

Pârâtul a mai invocat greșita interpretare dată de către prima instanța dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care apreciind că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B. S.A., adaugă la lege. Consideră că dispozițiile actului normativ în discuție stabilesc o cu totul altă situație decât cea reținută în considerentele sentinței recurate, întrucât dacă legiuitorul ar fi intenționat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanță de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, sens în care invocă și definițiile date de art. 4 din Legea nr. 213/2015 noțiunilor de creditor de asigurări și creanțe de asigurare.

De asemenea, a invocat art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, 24 alin. (2) lit. a) și b) din Ordinul CSA nr. 11/2011, precum și Ordinul CSA nr. 5/2010, texte care se referă la limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, recurentul-pârât susținând că în cazul acestei limitări, ce privește exclusiv și explicit asigurătorii, limitarea este raportata la un eveniment - risc asigurat, și nu la un creditor de asigurare, în timp ce pentru obligațiile Fondului de Garantare a Asiguraților limitarea este expresă și neechivocă prin raportare la un creditor de asigurare, făcându-se distincție între asigurător și FGA.

Aceasta întrucât necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilitățile FGA la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că FGA nu preia funcțiile unui asigurător, art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 stabilind că "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate", recurentul-pârât concluzionând că, astfel, nu are nici obligația de plată a despăgubirilor/indemnizațiilor în cazul falimentului unui asigurător, în locul asigurătorului din contractul de asigurare, așa încât interpretarea dată de către instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este nelegală.

Mai mult, a considerat că preluarea de către FGA a obligațiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziție legală din Legea nr. 213/2015, Legea nr. 85/2014, Legea nr. 503/2004 ori în alt act normativ.

Totodată, a susținut că prima instanță a ignorat dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și cu art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015, ce stabilesc scopul înființării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, asigurând astfel efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

A susținut că raportul juridic de asigurare își păstrează părțile de la momentul încheierii acestuia, obligațiile Fondului fiind obligații proprii.

De asemenea, pârâtul a susținut că interpretarea dată de către prima instanță încalcă scopul înființării acestei instituții, precum și modalitatea de funcționare a mecanismului de garantare, precum și faptul că în speță, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante A. S.A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, instanța fiind în eroare și cu privire la acest aspect, întrucât plafonul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare și nu pe creditor de asigurare, creanța A. S.A. fiind proprie și exclusivă, în condițiile în care intimata-reclamanta își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie B. S.A., aflat în faliment. Astfel, atunci când asigurătorul CASCO formulează o acțiune în regres contra asigurătorului RCA, acesta o formulează în nume propriu, iar nu în numele asiguratului său, pentru care a achitat indemnizația de asigurare.

Prin urmare, a susținut că activitatea de regres este o activitate de asigurare, specifică profesionistului, proprie exclusiv asigurătorilor autorizați potrivit legii, iar creanța urmărită de asigurător este o creanța de asigurare proprie, exclusivă asigurătorilor, nu și persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plății indemnizației de asigurare.

A invocat cele statuate de Curtea Constituționala prin Decizia nr. 80/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reținând că aceste dispoziții instituie o procedură necontencioasa pentru soluționarea petițiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiuni în justiție pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se considera creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată.

A mai considerat că în mod nelegal instanța a înlăturat susținerile sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A., respectiv instanța a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 213/2015, a prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (1), (3) și (5) din Legea nr. 85/2014, întrucât calitatea de creditor a A. nu poate fi tratată diferit în cadrul celor două proceduri desfășurate concomitent, din corelarea cărora reiese faptul că legislația specifică falimentului integrează procedurile administrative de plată desfășurate prin intermediul FGA, iar unitatea de scop a legislației în materia insolvenței impune și o unitate de interpretare a acesteia.

A menționat că în mod greșit prima instanța a ignorat conduita neechivocă a contestatoarei A. S.A. în cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., de acceptare a calității sale de unic creditor de asigurare și deținător al unei creanțe în cuantum de 450.000 RON și nu mai mult, aceasta figurând cu o creanță în acest cuantum în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A..

Recursul declarat de FGA împotriva încheierii de Cameră de Consiliu de la data de 20.09.2019 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât solicită instanței de recurs cenzurarea părții din onorariul de avocat acordat cu titlu de cheltuieli de judecată la fondul cauzei având în vedere cuantumul acestora de 10.350 RON.

A susținut recurentul faptul că instanța nu a făcut aplicarea corectă a art. 451 – 453 C. proc. civ., mai ales că în cauze similare în care instanțele de judecată au acordat cheltuieli, în dosare cu aceeași reclamantă, cuantumul acestora a fost sensibil redus față de cel stabilit în prezenta cauză.

1.4 Apărările formulate în cauză

Reclamanta dar și pârâtul au formulat întâmpinări în raport de cererile de recurs existente în cauză, fiecare dintre aceste părți formulând concluzii de respingere a căii de atac a părți procesuale adverse.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând cererile de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale inicidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi prezentate, în cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte precizează că, în ceea ce privește criticile formulate de recurenți asupra sentinței recurate și subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., având în vedere corelația dintre argumentele juridice contrare prezentate de părți și pentru o mai bună logică a redactării, acestea vor fi analizate și vor fi analizate și dezlegate printr-un raționament juridic comun.

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Înalta Curte reține că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Pe de altă parte, instanța nu este obligată să răspundă fiecărui argument de fapt și de drept invocat de reclamant în susținerea cererii de chemare în judecată, judecătorul având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de circumstanțele faptice și juridice ale cauzei, putând să le răspundă prin considerente comune.

Ceea ce este relevant din perspectiva motivării unei hotărâri judecătorești constă în exprimarea clară și neechivocă a convingerii intime a judecătorului că raționamentul juridic dezvoltat este corect, iar soluția pronunțată este legală și temeinică, potrivit argumentației prezentate în considerente.

Înalta Curte constată că sentința recurată cuprinde o motivare laborioasă, în care se regăsesc toate susținerile invocate de partea reclamantă, precum și apărările formulate de pârâtă, instanța de fond analizând și dezlegând toate chestiunile de drept deduse judecății, astfel că hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 28.01.2019 reclamanta a solicitat pârâtului FGA, în temeiul Legii nr. 213/2015 și ca efect al intrării în procedura de insolvență a B. S.A., plata sumei de 4.429.111,2 RON, aferentă unui număr de 369 de cereri de plată.

Prin Decizia nr. 18133/28.01.2019 a pârâtului FGA, acesta a respins cererea de plată, reținând că A. este unic creditor de asigurare iar din această poziție poate fi plătită până la limita unui plafon maxim de 450000lei, indiferent de numărul creditorilor de asigurare în numele cărora s-a subrogat și indiferente de valoarea totală cumulată a creanțelor dobândite în urma subrogării.

Înalta Curte va avea în vedere că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015:

"(1)În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)

Înalta Curte, examinând cererile de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de ambele părți pot fi grupate și rezumate după cum urmează:

- critici vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv cu privire la plafonul maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare;

- critici vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, referitor la calitatea de creditor de asigurare al intimatei-reclamante;

- critici privind incidența procedurii falimentului asigurătorului B. S.A. în privința modului de soluționare a prezentei cereri de plată.

Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate și vor fi respinse în consecință.

Astfel, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia sunt corecte, fiind congruente celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor recurenților, fiind suficientă constatarea că decizia prin care acesta a respins cererea de plată formulată de intimata-reclamantă cu privire la suma de 2 270,48 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținut ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi menținută soluția de anulare a acesteia, pronunțată de către prima instanță. Astfel, argumentele prezentate de către recurentul-pârât, cu privire la legalitatea actului administrativ contestat, sunt neîntemeiate, aspect confirmat și de considerentele Deciziei nr. 29 din 02 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În egală măsură, Înalta Curte apreciază a nu mai fi necesară nici analiza motivelor de recurs referitoare la efectele procedurii falimentului asigurătorului, având în vedere că toate argumentele prezentate în susținerea acestor critici erau subsumate susținerii interpretării pârâtului asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, inclusiv din perspectiva calității de creditor de asigurare a societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Or, aceste aspecte au fost dezlegate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul celor reținute de către prima instanță, determinând pronunțarea de către instanța de control judiciar a unei soluții de respingere a acestor critici.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate formulate de reclamanta A. S.A., Înalta Curte reține că, în raport de chestiunile de drept tranșate prin Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, redate anterior, analiza instanței de control judiciar se va concentra pe dezlegarea dată de către instanța de fond capătului de cerere privind obligarea directă a FGA la plata despăgubirilor în cuantum de 4.429.111.2 RON.

Înalta Curte, cu referire la critica vizând încălcarea art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ cu ocazia soluționării capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, reține că instanța de contencios administrativ, potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă, doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege sub aspectul cuantumului despăgubirilor pretinse.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din Codul de procedură civilă, soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

În ceea ce privește cererea de recurs promovată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva încheierii de ședință de la data de 20.09.2019, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin calea de atac exercitată, recurentul urmărește reducerea onorariului de avocat acordat reclamantei de instanța de fond, cu titlu de cheltuieli de judecată, fără a aduce critici vizând nedovedirea acestuia sau nelegalitatea soluției de îndreptare a erorii materiale.

În acest context, Înalta Curte are în vedere considerentele Deciziei RIL nr. 3/2020 a ÎCCJ prin care s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Prin urmare, critica formulată de pârât prin care acesta solicită reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată de 10.350 RON, stabilite în sarcina sa de prima instanță, spre a fi plătite reclamantei A., pentru serviciile prestate de apărătorul ales al acestei părți, nu se pot circumscrie motivului de nelegalitate vizând aplicarea greșită a normelor de drept material incidente speței.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 410 din 06 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva încheierii din data de 20 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2021.