ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1152/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (FGA), s-a solicitat anularea Deciziei FGA nr. 14455/03.05.2018 (decizia atacată) de respingere a cererilor de plata, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 11.714.300 RON; în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea unor decizii individuale prin care să se analizeze și să se soluționeze pe fond cererile de plată care formează obiectul dosarelor de daună menționate în borderoul nr. 2 la decizia atacată; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 5177 din 10 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat decizia nr. 14455/03.05.2018 emisă de pârât și a obligat pe pârât să emită decizii individuale, prin care să soluționeze pe fond cererile de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menționate în borderoul nr. 2 la decizia nr. 14455/03.05.2018.

Totodată, a obligat să plătească reclamantei suma de 5050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3.1. Împotriva sentinței nr. 5177 din 10 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului arată că recurenta-reclamantă a formulat un număr de 1356 cereri de plată înregistrate la Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat plata sumei de 11.714.300 RON RON reprezentând despăgubirea achitată de către A. S.A. asiguraților săi Casco, cheltuieli de judecată și penalități de întârziere.

Arată că prin Decizia nr. 1455/3 mai 2018, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cele 1356 cereri de plată ale reclamantei, reținând că anterior soluționării acesteia, a plătit către A. S.A. suma totală de 450.000 RON, acesta fiind plafonul de garantare stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, societatea de asigurare fiind considerată un singur creditor de asigurare.

Pe de altă parte, arată că societatea de asigurare figurează înscrisă în Tabelul preliminar de creanțe al debitoarei B. S.A., cu o creanță de 450.000 RON, înscrisă sub condiția suspensiva a plății de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare.

Precizează că cererile de plată menționate în borderou nu au fost analizate de către comisia specială pe fond, acestea fiind respinse pentru depășirea plafonului de garantare prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Invocă nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma greșitei interpretări a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015 în privința noțiunii de creditor de asigurare, recurentul-pârât apreciind că, în speță, creanța contestatoarei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, în condițiile în care se exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, ca titular al creanței și nu ca reprezentant al asiguratului. Astfel, contestatoarea își exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți.

Mai arată că, de fapt, calitatea de creditor de asigurare a reclamantei decurge din lege, astfel că susținerea instanței că recurentul-pârât ar fi recunoscut calitatea de creditor de asigurare a reclamantei nu prezintă niciun fel de relevanță.

De asemenea, invocă greșita interpretare dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, apreciind că instanța a făcut o adăugire nepermisă la textul de lege atunci când a considerat că plafonarea se aplică pe contract de asigurare și nu pe creditor de asigurare.

Consideră că din interpretarea textelor de lege anterior expuse, reiese că legiuitorul a reglementat expres și neechivoc plafonul de garantare, în același sens fiind și dispozițiile art. 24 alin. (2) lit. a) și b) din Ordinul CSA nr. 11/2011, precum și Ordinul CSA nr. 5/2010, motiv pentru care apreciază că interpretarea dată de către instanța de fond dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este vădit nelegală și încalcă întregul mecanism de garantare, întrucât Fondul de Garantare a Asiguraților nu are calitate de asigurător, ci acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii.

Totodată, apreciază că prima instanță a interpretat greșit mențiunile Listei potențialilor creditori de asigurări, prevederile art. 14 alin. (4-6) C. proc. civ. și pe cele ale art. 23 alin. (1) și (3) din Legea nr. 503/2004.

Consideră că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității în condițiile în care chestiunea privind recunoașterea exprimată de pârât cu ocazia întocmirii Listei potențialilor creditori nu a fost pusă în discuția părților, lipsind pârâtul de posibilitatea formulării unor apărări. Precizează că lista conținând potențialii creditori de asigurare ai societății B. S.A. a fost publicată, în acord cu prevederile art. 23 alin. (1) și (3) din Legea nr. 503/2004, asigurătorul fiind obligat să predea Fondului de Garantare a Asiguraților evidența completă a dosarelor de daună, precum și evidentele tehnico-operative și contabile aferente acestor contracte și dosare, în vederea publicării listei potențialilor creditori de asigurări, beneficiari ai sumelor cuvenite de la Fond.

Susține că lista publicată pe site-ul FGA este anterioară momentului în care Comisia specială aprobă sau respinge sumele cuvenite creditorilor de asigurări, în urma verificării dosarelor de daună și a cererilor de plată.

Recurentul-pârât consideră că lista invocată de către prima instanță cuprinde doar potențialii creditori de asigurări, reprezentând un act administrativ premergător declanșării procedurii administrative necontencioase de plată.

Critică și faptul că instanța în mod nelegal a înlăturat susținerile sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societății A., prima instanță reținând că sunt proceduri diferite, deși, în opinia recurentului-pârât, procedura administrativă de plată desfășurată prin intermediul FGA se află în strânsă legătură și în totală interdependență cu procedura falimentului asigurătorilor.

Sub acest aspect, consideră că legislația în materia falimentului integrează procedurile administrative de plată desfășurate prin intermediul FGA.

De asemenea, apreciază că se impune a se reține și conduita recurentei-reclamante care, în cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., a acceptat calitatea de unic creditor de asigurare și deținător al unei creanțe în cuantum de doar 450.000 RON, aspect în raport cu care apreciază că se impune reținerea puterii de lucru judecat sub aspectul cuantumului și condiției rezolutorii a creanței de 450.000 RON față de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu atât mai mult cu cât contestatoarea nu a contestat aceste aspecte.

3.2. Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și reclamanta A. S.A., solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii contestației.

În motivarea recursului arată că înțelege să critice hotărârea recurată exclusiv sub aspectul respingerii motivului de nelegalitate prin care a invocat faptul că legea aplicabilă raportului de drept substanțial este Legea nr. 136/1995, iar nu Legea nr. 213/2015.

Consideră că, fiind vorba despre polițe RCA derulate integral sub imperiul Legii nr. 136/1995, riscurile asigurate s-au produs tot sub imperiul acestei legi. Diferența de regim dintre cele două acte normative este esențială, întrucât în timp ce art. 60 din Legea nr. 136/1995 stabilește obligația FGA de a garanta nelimitat sumele datorate de asigurătorii intrați în faliment, art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 stabilește un plafon al despăgubirilor limitat la suma de 450.000 RON.

Critică faptul că FGA a soluționat cererile de plată în raport cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, lege ce nu era în vigoare pe perioada de valabilitate a polițelor în discuție.

Susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, art. 6 alin. (1), (2) și (5) C. proc. civ. și art. 1399 C. civ., deoarece instanța de fond a reținut că raportul juridic dintre părțile litigante nu s-a născut prin simpla încheiere a contractului de asigurare facultativă și nici nu reprezintă un efect viitor al acestuia, ci esențiale pentru nașterea acestui raport sunt: falimentul asigurătorului și exercitarea dreptului potestativ prin formularea cererii de plată adresate Fondului.

Recurenta-reclamantă apreciază că s-a reținut în mod greșit faptul că A. S.A. ar fi legat nașterea raportului juridic de momentul încheierii poliței facultative CASCO, deoarece din contestație reiese că este vorba despre o poliță RCA, fiind posibil să fie vorba despre o greșeală materială.

Mai arată că instanța a greșit atunci când a încercat să determine momentul nașterii raportului juridic fără ca în prealabil să identifice natura acestuia și fără a stabili dacă este vorba despre un raport juridic principal sau accesoriu, precizând că în speță este vorba de un raport juridic de garantare născut în temeiul legii.

Consideră că nu falimentul B. S.A. este evenimentul care a dat naștere dreptului de a obține despăgubiri din partea Fondului, cu excepția persoanelor care aveau de încasat despăgubiri de pe urma unor polițe RCA emise de B. S.A., ci calitatea de persoane îndreptățite să primească despăgubiri în baza unor polițe RCA emise de B. S.A., întrucât potrivit art. 1399 C. civ., condiția suspensivă afectează eficacitatea obligației și a dreptului corelativ, iar nu nașterea ei.

Apreciază că în speță este vorba de un raport juridic de garantare născut anterior momentului publicării falimentului B. S.A. și care poate fi valorificat de către titular doar în măsura îndeplinirii condiției suspensive a falimentului asiguratorului.

Recurenta-reclamantă susține că formularea cererii de plată adresate Fondului nu poate marca momentul nașterii dreptului de a obține protecție din partea FGA, deoarece anterior formulării cererii de plată, semnatarul trebuia să aibă un drept preexistent în baza căruia să formuleze respectiva cerere.

Reținând că raportul juridic dedus judecății s-a născut la momentul și ca urmare a publicării falimentului B. S.A., consideră că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 1399 C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1), (2) și (5) din C. civ., aplicând Legea nr. 213/2015 în mod retroactiv, dar și principiul securității juridice și a previzibilității legii.

Consideră că fondul pretențiilor deduse judecății este guvernat de Legea nr. 136/1995, având în vedere că: exceptând condiția suspensivă a falimentului B. S.A., toate celelalte elemente ale raportului juridic pe care sunt grefate cererile de plată s-au petrecut sub imperiul Legii nr. 136/1995; instanța ar trebui să țină cont și să dea eficiență principiilor securității juridice și predictibilității legii; se impune identificarea și aplicarea legii în conformitate cu principiul neretroactivității. Întrucât Legea nr. 213/2015 nu conține dispoziții de drept intertemporal, legea aplicabilă urmează să fie determinată în raport cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, art. 6 C. civ. și art. 102 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, susține că limitele și condițiile în care FGA este chemată să răspundă sunt guvernate de Legea nr. 136/1995, iar orice concluzie contrară ar avea ca efect încălcarea principiului neretroactivității legii.

Astfel fiind, solicită, în temeiul Legii nr. 136/1995, admiterea recursului și obligarea Fondul de Garantare a Asiguraților fie la plata neplafonată a sumelor solicitate de A. S.A. prin contestație, fie la soluționarea pe fond, în mod neplafonat, a tuturor cererilor de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menționate în Borderoul nr. 2 al Deciziei nr. 14455/03.05.2018.

4.1. Recurenta - reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că susținerile recurentului - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților sunt lipsite de temeinicie, având în vedere că plățile ce urmează a-i fi făcute pot depăși plafonul de 450.000 RON, în condițiile în care este vorba de mai multe contracte de asigurare.

4.2. Recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind că la efectuarea plăților se impune a se ține seama de limita impusă prin Legea nr. 213/2015, fiind vorba de o creanță de asigurare proprie și exclusivă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu criticile formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în principal, anularea Deciziei FGA nr. 14455/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 11.714.300 RON; în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea unor decizii individuale prin care să se analizeze și să se soluționeze pe fond cererile de plată; cu cheltuieli de judecată.

În fapt, critica reclamantei a vizat respingerea prin Decizia nr. 14455/03.05.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, a unui număr de 1356 cereri de plată, pe motiv că au fost făcute plăți către A. S.A., care însumate sunt în cuantum de 450.000 RON, iar plata unor sume peste acest cuantum ar reprezenta o depășire a plafonului de creditare instituit în baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în condițiile în care A. S.A. reprezintă un unic creditor de asigurare.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, referitor la critica privind interpretarea dată de către prima instanță noțiunilor de "creditor de asigurare" și "plafon de garantare", Înalta Curte reține că, la soluționarea cererii societății reclamante, intimatul-pârât a avut în vedere că în privința acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare.

Curtea de Apel București a admis cererea formulată de reclamantă reținând că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, motiv pentru care a constatat că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Înalta Curte constată că o asemenea interpretare este corectă și că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din perspectiva modalității de interpretare a noțiunilor de creditor de asigurare și plafon de garantare, criticate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranșat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este corectă, argumentele recurentului-pârât sub acest aspect fiind nefondate.

Referitor la critica potrivit căreia societatea de asigurare figurează înscrisă în Tabelul preliminar de creanțe al debitoarei B. S.A. cu o creanță de 450.000 RON, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, Înalta Curte constată că acest argument este nerelevant, dat fiind faptul că este vorba de două proceduri diferite, care presupun condiții diferite de înscriere în tabelul de creanțe al debitoarei, respectiv de admitere a cererii de plată, motiv pentru care argumentul că societatea de asigurare din speță a fost înscrisă în procedura de faliment a B. S.A. cu o creanță de 450.000 RON, în acord cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate avea vreo înrâurire asupra creanței din cauză.

Din acest motiv nu poate fi reținută nici puterea de lucru judecat sub aspectul cuantumului creanței de 450.000 RON, chiar dacă contestatoarea nu a contestat aceste aspecte, întrucât condițiile analizate în cele două proceduri prealabil validării creanței sunt diferite, fiind determinate de specificul procedurii urmate.

Evident că nu aceeași este situația în ipoteza în care s-ar efectua de două ori plata aceleiași creanțe, când intervine de facto obligația restituirii uneia dintre aceste plăți, întrucât nicio datorie nu poate primi o dublă plată.

Tot nerelevantă este și împrejurarea că și Fondul de Garantare a Asiguraților a fost înscris în tabelul de creanțe al debitoarei B. S.A. cu aceeași sumă, acest aspect nefiind de natură să conducă la o altă concluzie cu privire la plafonul de garantare.

Referitor la critica privind încălcarea de către instanța de fond a principiului contradictorialității, în condițiile în care chestiunea privind recunoașterea exprimată de pârât cu ocazia întocmirii Listei potențialilor creditori nu a fost pusă în discuția părților, lipsind pârâtul de posibilitatea formulării unor apărări, Înalta Curte constată că recurentul-pârât este în eroare, având în vedere că prima instanță nu s-a prevalat de o asemenea listă ca argument pentru recunoașterea de către pârât a calității de creditor de asigurare a recurentei-reclamante.

Prin urmare, nici acest argument nu poate fi primit.

Cu privire la recursul declarat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că principala critică formulată vizează legea aplicabilă raportului de drept substanțial, care în opinia recurentei-reclamante este Legea nr. 136/1995, și nu Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre polițe RCA derulate integral sub imperiul Legii nr. 136/1995, pentru care riscurile asigurate s-au produs tot sub imperiul acestei legi.

Recurenta-reclamantă a solicitat ca raporturile juridice să fie analizate prin prisma dispozițiilor Legii nr. 136/1995, pe motiv că art. 60 din Legea nr. 136/1995 stabilește obligația FGA de a garanta nelimitat sumele datorate de asigurătorii intrați în faliment, în timp ce art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 stabilește un plafon al despăgubirilor limitat la suma de 450.000 RON.

Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 136/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.

Critica este nefondată, având în vedere că la momentul încheierii poliței de asigurare nu exista, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraților și asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conține existența unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Ca atare, nu se poate vorbi despre existența unei condiții suspensive, care, dacă era în ființă ar fi trebuit să fie prevăzută expres de lege.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic rezultat din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în ipoteza în care are loc falimentul asigurătorului.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizației/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, când a rămas definitivă, prin neapelare, sentința nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, cererile de plată fiind depuse ulterior acestui moment, conform Anexei II la Decizia nr. 14455/03.05.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Așadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Prin urmare, prin aplicarea Legii nr. 213/2015 prima instanță nu a făcut o aplicare retroactivă a legii, nefiind încălcate principiile securității juridice și a previzibilității legii.

De fapt, interesul recurentei-reclamante în aplicarea Legii nr. 136/1995 consta, astfel cum a și recunoscut prin cererea de recurs, în obținerea unor despăgubiri nelimitate la plafonul instituit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

De asemenea, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că pârâtul nu poate fi obligat în mod direct la plata sumei solicitate și nici nu pot fi analizate cererile de plată din speță, întrucât pârâtul nu a analizat cererile de plată pe fondul acestora, ci s-a limitat să constate că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată și i s-a plătit din disponibilitățile FGA suma de 450.000 RON, suma maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, motiv pentru care singura consecință admisibilă este obligarea pârâtului la reanalizarea cererilor de plată respinse prin decizia atacată.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, față de dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentului-pârât, precum și faptul că soluționarea prezentei cauze a presupus pentru recurenta-reclamantă efectuarea de cheltuieli de judecată, Înalta Curte apreciază că intimata- reclamantă este îndreptățită la plata cheltuielilor de judecată.

În condițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 5177 din 10 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 5177 din 10 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata cheltuielilor de judecată de 1000 RON către recurenta-reclamantă A. S.A., cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.