ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1270/2021

Ședința publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 26 iulie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

- anularea art. 2 din Decizia nr. 7474/12.07.2017, emisă de pârât;

- obligarea pârâtului la plata diferenței de despăgubire, în cuantum de 3.483,13 RON;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 736 din 21 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

(ii) a anulat în parte Decizia nr. 7474/12.07.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților;

(iii) a admis cererea de plată nr. x/6.06.2016 și în ceea ce privește suma de 3.438,13 RON, menținând în rest decizia;

(iv) a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 736 din 21 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

După expunerea cadrului legislativ care reglementează scopul și activitatea FGA, respectiv a prevederilor Legii nr. 213/2015 apreciate a fi incidente cauzei, recurentul-pârât susține că, în cauză, cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei a fost stabilit în mod legal, ținând cont și de prevederile Ordinului CSA nr. 14/2011 care, împreună cu polița de asigurare seria x/02/X1 nr. x/02.10.2014, formează conținutul contractului de asigurare obligatorie RCA încheiat cu asigurătorul.

Arată recurentul-pârât că, pentru instrumentarea dosarului de daună deschis în urma producerii accidentului rutier din 06.10.2014, asigurătorul B. S.A. ("B.") a întocmit, la data de 09.10.2014, un raport de avizare a avariilor, menționând reperele/piesele avariate și soluțiile tehnice care se impun pentru repararea autoturismului, iar la data de 20.10.2014, a întocmit o a doua notă de constatare a daunelor. La data de 08.01.2015, societatea reclamantă a transmis asigurătorului cererea de despăgubire nr. x/09.01.2015, solicitând plata sumei de 9.865,13 RON, în baza unui deviz întocmit de către o unitate de service, fără utilizarea unui sistem de specialitate și care cuprinde o soluție tehnică diferită de cea din nota de constatare a daunelor, atașând, totodată, și o factură fiscală pentru suma de 7.955,75 RON, la care s-a aplicat TVA în sumă de 1.909,38 RON. Fiind sesizate aceste neconcordanțe, la solicitarea asigurătorului s-a întocmit Procesul-verbal de verificare reparații nr. x/30.01.2015, în cuprinsul căruia s-a menționat că nu au fost înlocuite o serie de piese, respectiv capitonaj spate, absorbant stânga bară spate.

În opinia recurentului-pârât, aceste aspecte au fost eronat reținute și apreciate de prima instanță, care s-a raportat la Procesul-verbal de efectuare a reparațiilor din 04.03.2015 și Nota de justificare a diferențelor nr. 1203/04.02.2018, întocmite de asigurătorul B., deși, în cuprinsul acestei note, a fost respinsă plata pentru reperele/piesele cu privire la care nu s-a respectat soluția tehnică de înlocuire, ci s-a efectuat reparația lor, la preț de înlocuire. Această împrejurare este confirmată de planșele foto efectuate la data de 09.10.2014, respectiv la 30.01.2015, din care rezultă că nu a fost înlocuit capitonajul panou spate, deși este facturat și înscris în devizul de reparații din 09.01.2015. Aceeași situație este și în cazul absorberului bară spate stânga, pentru care nu s-a făcut dovada înlocuirii.

Mai arată recurentul că, în ceea ce privește suportul bară stânga, acesta nu a fost acceptat la plată de către asigurător, întrucât în sistemul de specialitate C. nu există un astfel de reper.

Consideră recurentul că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, care obligă FGA la verificarea despăgubirilor solicitate, precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 38 alin. (2), art. 40 și art. 41 din Ordinul CSA nr. 14/2001, reținând în mod greșit că devizul întocmit de unitatea reparatoare fără folosirea unui sistem de specialitate și factura fiscală aferentă acestui deviz fac dovada unei creanțe certe, lichide și exigibile pe care FGA trebuie să o achite reclamantei.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși pârâtul și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Întrucât argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a răspunde criticilor formulate de pârât, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților reprezintă o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, menită să asigure plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății.

Pentru a fi achitate despăgubirile, creditorii de asigurări trebuie să urmeze procedura administrativă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, prin depunerea unei cereri de plată, care va fi analizată de intimatul-pârât, potrivit art. 13 alin. (3) din același act normativ:

"(3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.", iar potrivit art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților:

"Stabilirea și evaluarea despăgubirilor se efectuează după cum urmează: a) evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fond, direct sau prin mandatarii acestuia, în baza documentelor existente la dosarul de daună și în conformitate cu prevederile legii și ale condițiilor de asigurare; (...)". Urmare a acestor verificări, Fondul de Garantare a Asiguraților dispune plata "creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile", conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Relevante în stabilirea cuantumului despăgubirilor sunt și prevederile art. 50 alin. (3), (5), (7), (8) și (9) din Ordinul CSA nr. 11/2014, care detaliază variantele de reparație/înlocuire a pieselor avariate și modul de calcul al pagubei, prin raportare la prețurile practicate de unitățile de specialitate.

În cauză, se află în dispută doar o parte din creanța solicitată de intimata-reclamantă prin cererea de plată, respectiv 3.483,13 RON, sumă respinsă la plată prin art. 2 din Decizia nr. 7474/12.07.2017, recurentul-pârât FGA motivând că piesele absorber stânga bară spate, capitonaj panou spate și suport absorbant spate nu au fost înlocuite, iar costul de înlocuire a unor piese mici nu a fost justificat. Totodată, a fost respinsă la plată și suma reprezentând costul de întocmire a devizului de reparații de către unitatea reparatoare.

În ceea ce privește reperele absorber stânga bară spate, capitonaj panou spate și suport absorbant spate, Înalta Curte reține că avaria acestora a fost constatată de unitatea reparatoare la demontarea autoturismului, ulterior avizării daunei, motiv pentru care s-a propus înlocuirea și s-a solicitat aprobarea asigurătorului B. în acest sens, conform mesajului electronic transmis în data de 16.10.2014 . Această soluție tehnică a fost aprobată de inspectorul de asigurare prin mesajul transmis unității service la data de 20.10.2014 și s-a întocmit constatarea nr. 2/20.10.2014 la dosarul de daună nr. x, prin care s-au suplimentat reperele constatate cu ocazia avizării daunei.

După finalizarea reparațiilor autoturismului, unitatea reparatoare a emis un deviz de reparații și factura fiscală aferentă, în sumă totală de 9.865,38 RON, inclusiv TVA, iar societatea păgubită a solicitat asigurătorului plata acestei sume. Asigurătorul a procedat la verificarea corespondenței dintre documentele de reparație depuse și reparația efectiv realizată, ocazie cu care s-a întocmit Procesul-verbal de verificare a reparațiilor nr. x/30.01.2015, semnat atât de inspectorul de asigurare, cât și de reprezentantul societății păgubite, în cuprinsul căruia s-a constatat că nu au fost înlocuite piesele absorber stânga bară spate, capitonaj panou spate și suport absorbant spate. Totodată, prin Nota justificare diferențe nr. 1203/04.02.2015, asigurătorul a refuzat acceptarea la plată a sumelor reprezentate de costul de înlocuire a acestor piese, costul unor piese mici și costul întocmirii devizului de către unitatea reparatoare.

Potrivit art. 50 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011, cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 55.

Așadar, pentru a putea fi achitată despăgubirea constând în costul de înlocuire a pieselor avariate, reclamanta are obligația de a proba că această înlocuire a fost efectiv realizată. Or, din conținutul procesului-verbal și a notei justificative anterior menționate nu rezultă o astfel de împrejurare, ci, contrar susținerilor reclamantei, se confirmă că piesele nu au fost înlocuite, astfel încât prejudiciul nu este dovedit, creanța nu este certă, iar plata despăgubirii este contrară prevederilor Ordinului CSA nr. 14/2011 și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Instanța de fond, admițând acțiunea formulată de societatea reclamantă, a reținut în mod eronat conținutul Notei justificare diferențe nr. 1203/04.02.2015, susținând că acest act confirmă repararea reperelor absorber stânga bară spate, capitonaj panou spate și suport absorbant spate. Înalta Curte constată că o astfel de mențiune nu este inclusă în conținutul notei, asigurătorul precizând că aceste elemente nu sunt înlocuite (fără a indica faptul că au fost reparate) și că valoarea acceptată la plată este "0" (zero). Chiar dacă s-ar considera că piesele au fost reparate, această soluție tehnică nu concordă cu propunerea unității reparatoare, aprobată de asigurător, ci reprezintă o soluție tehnică pe care asigurătorul nu a avut-o în vedere, nu a avizat-o și al cărei cost nu-i poate fi impus.

În ceea ce privește Procesul-verbal de verificare a reparațiilor din 04.03.2015, pe care instanța de fond l-a valorificat în considerentele sentinței atacate, Înalta Curte constată că acesta nu se regăsește în cuprinsul dosarului de daună pe care FGA l-a primit de la asigurător, conform opisului de documente, existând numai Procesul-verbal de verificare a reparațiilor din 30.01.2015 și Nota justificare diferențe nr. 1203/04.02.2015, pe baza cărora s-a emis decizia contestată în cauză.

Chiar dacă procesul-verbal din 04.03.2015 ar fi fost avut în vedere de FGA la emiterea deciziei, Înalta Curte constată că acest înscris nu se coroborează cu niciuna din probele administrate în cauză, fiind neconcludent în soluționarea cauzei. În măsura în care ar putea fi interpretat drept o reverificare a reparațiilor efectuate în luna ianuarie 2015, este neclar motivul pentru care părțile ar fi reluat această procedură două luni mai târziu și nu s-a oferit o explicație pentru care, de data aceasta, nu mai sunt menționate obiecțiunile asigurătorului din procesul-verbal anterior. S-ar putea susține că, ulterior întocmirii primului proces-verbal, reclamanta a reîntors autoturismul în service și a înlocuit piesele în discuție, conform soluției tehnice aprobate de asigurător, dar o astfel de împrejurare nu a fost susținută și nici dovedită de către reclamantă, de exemplu printr-un înscris emanat de la unitatea reparatoare.

Totodată, dacă pentru întocmirea primului proces-verbal, asigurătorul a emis adresa nr. x/21.01.2015, prin care a solicitat reclamantei prezentarea autovehiculului în termen de 5 zile pentru verificarea realității reparațiilor efectuate, înscris aflat în dosarul de daună, în cazul procesului-verbal din luna martie 2015, o astfel de adresă nu se regăsește nici în dosarul de daună și nici în înscrisurile depuse în probațiune de reclamantă.

Toate aceste neconcordanțe conduc spre concluzia neconcludenței Procesului-verbal de verificare a reparațiilor din 04.03.2015, în privința chestiunii disputate a înlocuirii efective a pieselor pentru care nu s-a acceptat cererea de despăgubire.

În ceea ce privește costul de înlocuire a unor piese mici, Înalta Curte consideră că FGA a respins în mod corect cererea de plată a acestei sume, câtă vreme acest cost nu a fost justificat prin detalierea pieselor înlocuite și nu se poate stabili dacă piesele au fost sau nu necesare reparației autoturismului avariat, potrivit art. 50 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011. De altfel, chiar în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamanta a justificat costul acestor piese de împrejurarea că programul de specialitate în care a fost întocmit devizul adaugă automat costul acestor piese mici, în valoare de 2%, fără a le defalca. Or, argumentul configurării într-un anumit fel a programului de specialitate utilizat de unitatea reparatoare nu poate fi avut în vedere, contrar prevederilor legale care dispun că despăgubirea se stabilește în raport de costul efectiv al pieselor/lucrărilor de înlocuire/reparații.

În fine, referitor la costul de întocmire a devizului de către unitatea reparatoare, Înalta Curte reține că acest cost nu se regăsește în enumerarea art. 50 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011, fiind nerelevant argumentul reclamantei în sensul că unitatea reparatoare alocă personal calificat pentru întocmirea acestui deviz.

Față de toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că sentința fondului a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 13 și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum și a art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011, constatându-se în mod greșit că decizia atacată este afectată de o cauză de nulitate, iar consecința desființării actului administrativ a fost aceea a obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata unei creanțe incerte, pentru un prejudiciu nedovedit.

Pentru aceste considerente, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod, Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamanta A. S.R.L. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a cheltuielilor de judecată în sumă de 200 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 736 din 21 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamanta A. S.R.L. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a cheltuielilor de judecată în sumă de 200 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2021.