ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2036/2022

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (ca efect al declinării de la Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă), contestatoarea Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Stoenești, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, a solicitat anularea deciziei nr. 1/C/27.02.2019 prin care a fost soluționată contestația împotriva Procesului-verbal de inspecție din 27.11.2018 nr. CRR-AIF 2791/8.12.2018, precum și a acestuia din urmă, cu consecința exonerării de la plata sumei stabilite prin aceste acte.

Prin sentința nr. 131/F-C din 7 octombrie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de nulitate invocată din oficiu și a admis cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Stoenești, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova; a dispus desființarea Deciziei nr. 1/C/27.02.2019 și a constatat nulitatea Procesului-verbal de inspecție CRR-AIF 2791/8.12.2018.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea recursului, recurenții au susținut că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material din materia Ordonanței Guvernului nr. 119/1999 și ale H.G. nr. 1257/2012 privind organizarea inspecțiilor și stabilirea atribuțiilor generale în efectuarea acestora în vederea aplicării Ordonanței Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv.

Totodată, în fundamentarea soluției juridice, hotărârea instanței de fond cuprinde motive străine de natura cauzei.

În opinia recurenților, instanța de fond s-a raportat în mod eronat la art. 49 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, aprobat prin Legea nr. 207/2015, referitor la actele administrativ fiscale emise cu încălcarea normelor de competență, întrucât aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile spetei deduse judecății.

Astfel, instanța de fond și-a fundamentat soluția pe o gravă eroare, rezultatul fiind o confuzie creată între acțiunea de inspecție efectuată de organul de inspecție economico-financiară, în respectarea obligației Ministerului Finanțelor Publice, prevăzută de art. 22 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 119/1999, cu o inspecție fiscală realizată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Aceeași confuzie este menținută de instanță și cu privire la controlul financiar ulterior, fiind invocate greșit dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 273/2006 ("privind finanțele publice", cum indică instanța), control pe care, în accepțiunea instanței, îl efectuează Curtea de Conturi. Este mai mult decât evidentă greșeala făcută între Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale (nu cum greșit menționează în sentință) și Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Elocvent este faptul că aprecierea ca fiind aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 273/2006 ("Formarea și utilizarea fondurilor publice locale și contul de execuție a bugetelor locale sunt supuse controlului Curții de Conturi, potrivit legii"), este nelegală, instanța persistând în confuzia creată între inspecția fiscală, realizată de organele fiscale și acțiunea de inspecție efectuată de organele de inspecție economico-financiară dispusă de Ministerul Finanțelor Publice ca urmare a unor aspecte de nelegalitate privind utilizarea fondurilor publice și a patrimoniului public sesizate.

Așa cum s-a precizat, controlul a fost efectuat în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (1) "Ministerul Finanțelor Publice efectuează inspecții ori de câte ori există indicii ale unor abateri de la legalitate sau regularitate în efectuarea de operațiuni, în sensul prezentei ordonanțe", prevederi care se coroborează cu cele ale art. 5 alin. (1) din același act normativ, potrivit cărora "Persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligația să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalității, regularității, economicității, eficacității și eficienței în utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public."

De asemenea, instanța de fond a trecut cu ușurință peste H.G. nr. 101/2012, fără să dea eficiență dispozițiilor legale aplicabile, care reglementează legalitatea activității de control efectuată de organele de inspecție economico-financiară.

Au mai arătat recurenții că instanța de fond nu a analizat în niciun fel faptul că scopul inspecției a fost verificarea aspectelor solicitate prin adresa nr. x/26.07.2017 emisă de D.G.R.F.P Craiova, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, Serviciul de Colectare și Executare Silita, Persoane Juridice, înregistrată la D.G.R.F.P. Craiova, Activitatea de Inspecție Fiscală sub nr. CRR-AIF 2350/28.07.2017, în baza art. 22 din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și control financiar preventiv, a H.G. nr. 1257/2012 privind organizarea inspecțiilor și stabilirea atribuțiilor generale în efectuarea acestora în vederea aplicării O.G. nr. 119/1999.

Obiectivul inspecției a fost verificarea legalității și regularității operațiunilor cu efect financiar pe seama fondurilor publice și a patrimoniului public, în cadrul termenului de prescripție.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Un prim argument de nelegalitate se referă la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Din verificarea sentinței recurate, se observă că prima instanță a argumentat soluția adoptată, hotărârea primei instanțe neputând fi reformată în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Apreciază Înalta Curte că hotărârea primei instanțe, deși îndeplinește cerințele de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., este criticabilă sub aspectul greșitei aplicări a normelor de drept material, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Obiectul acțiunii intimatei-reclamante îl constituie verificarea legalității, respectiv solicitarea reclamantei de anulare a Deciziei nr. 1/C/27.02.2019 privind soluționarea contestației și a Procesului-verbal de inspecție din 27.11.2018 nr. CRR-AIF 2791/8.12.2018.

Deși instanța de fond a reținut efectuarea inspecției fiscale în baza art. 22 din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv și a H.G. nr. 1257/2012 privind organizarea inspecțiilor și stabilirea atribuțiilor generale în efectuarea acestora în vederea aplicării Ordonanței Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv, a apreciat, raportându-se la prevederile art. 49 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, că Procesul-verbal de inspecție nr. CRR-AIF-2791/8.12.2018 este lovit de nulitate, întrucât a vizat desfășurarea unui control financiar ulterior, cu încălcarea competenței atribuită prin O.G. nr. 119/1999 și art. 24 alin. (4) din Legea nr. 273/2006.

Din studiul considerentelor hotărârii recurate, prin raportare la textele de lege menționate, Înalta Curte constată, în acord cu susținerea exprimată de recurenți, că prima instanță a făcut o confuzie între acțiunea de inspecție efectuată de organul de inspecție economico-financiară, în respectarea obligației Ministerului Finanțelor Publice, prevăzută de art. 22 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 119/1999, și inspecția fiscală realizată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, potrivit art. 22 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 119/1999 "Ministerul Finanțelor Publice efectuează inspecții ori de câte ori există indicii ale unor abateri de la legalitate sau regularitate în efectuarea de operațiuni, în sensul prezentei ordonanțe".

Aceste prevederi se coroborează cu cele ale art. 5 alin. (1) din același act normativ, potrivit cărora "Persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligația să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalității, regularității, economicității, eficacității și eficienței în utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public."

În cauză, activitatea de inspecție a fost dispusă prin Ordinul de serviciu nr. IEF-C-14 din 02.11.2018, emis în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 119/1999, potrivit cărora:

"(2) Inspecțiile se efectuează de către persoane din structura Ministerului Finanțelor Publice, în baza unui ordin de serviciu emis de ministrul finanțelor publice, sau de către persoane delegate în acest sens de către ministrul finanțelor publice.

(3) Ordinul de serviciu prevăzut la alin. (2) va preciza, în mod obligatoriu, scopul și obiectivele inspecției, durata inspecției, persoana sau persoanele desemnate să efectueze inspecția."

De menționat sunt și prevederile H.G. nr. 1257/2012 privind organizarea inspecțiilor și stabilirea atribuțiilor generale în efectuarea acestora în vederea aplicării Ordonanței Guvernului nr. 119/1999, care stipulează, la art. 1 că "Activitatea de inspecție se exercită de către aparatul de inspecție economico-financiară, așa cum este prevăzut de art. 3 alin. (1) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare și se efectuează la instituții publice, așa cum sunt definite de art. 2 lit. n) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

De asemenea, judecătorul fondului persistă în confuzia creată între inspecția fiscală realizată de organele fiscale și acțiunea de inspecție efectuată de organele de inspecție economico-financiară, dispusă de Ministerul Finanțelor Publice ca urmare a unor aspecte de nelegalitate privind utilizarea fondurilor publice și a patrimoniului public sesizate, reținând în mod greșit dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale (și nu privind finanțele publice, cum greșit a menționat instanța), potrivit cărora "Formarea și utilizarea fondurilor publice locale și contul de execuție a bugetelor locale sunt supuse controlului Curții de Conturi, potrivit legii", fiind evidentă eroarea făcută între Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale și Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că, în mod nelegal, instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, admițând greșit excepția nulității invocată din oficiu și constatând nulitatea Procesului-verbal de inspecție CRR-AIF 2791/8.12.2018, dispunând totodată anularea Deciziei nr. 1/C/27.02.2019 de soluționare a contestației.

În atare condiții, constatând incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, care va proceda la examinarea aspectelor de nelegalitate invocate, prin raportare la dispozițiile legale incidente, urmând a fi verificate în mod real și efectiv toate argumentele părților, în limitele învestirii instanței competente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea împotriva sentinței nr. 131/F-C din 7 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.