ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2015/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 19 martie 2018, pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x din 15.02.2018, întocmit de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 78 din 28 iunie 2018, Curtea de Apel Bacău a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca nefondată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată și anularea raportului de evaluare, întocmit de pârâtă.

În motivarea recursului, reclamantul consideră că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, raportat la situația de fapt, deoarece, în cauză, nu este vorba despre un contract comercial ci despre două facturi emise de către un angajat al societății și că a avut cunoștință pentru prima dată de emiterea acestor facturi abia cu ocazia verificărilor efectuate de Agenția Națională de Integritate.

Susține, astfel, că nu s-a aflat în starea de incompatibilitate reținută de intimata-pârâtă, întrucât nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 care se referă la fapte personale ale consilierului local prin care în mod voit și cu intenție, a întreprins acte care să contravină reglementărilor legale.

De asemenea, recurentul arată că instanța de fond nu a analizat susținerile sale referitoare la prescripția dreptului de a solicita atragerea răspunderii delictuale.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Hotărârea pronunțată în cauză este legală și temeinică sub toate aspectele criticate.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, judecătorul primei instanțe a interpretat și aplicat corect prevederile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și, de asemenea, a analizat susținerile reclamantului referitoare la prescripție, reținând în mod corect că ANI a respectat dispozițiile art. 11 din Legea nr. 176/2010.

II. Soluția instanței de recurs

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamantul A. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile concrete expuse prin calea de atac exercitată se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Analizând recursul, prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată nefondat.

Prin raportul de evaluare contestat în cauză, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a reținut incidența dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003, constatând că reclamantul A. a încălcat regimul juridic al incompatibilităților, întrucât, în perioada în care a exercitat mandatul de consilier local în cadrul Consiliului Local Roznov, între Primăria orașului Roznov, județul Neamț și societatea B. S.R.L., al cărei asociat și administrator era C., soția reclamantului, s-au încheiat contracte comerciale (achiziții directe de produse dovedite prin emiterea de către societatea B. S.R.L. a unor facturi), în baza cărora societatea menționată a încasat suma totală de 24.651 RON.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă. Reclamantul invocă cu titlu de critici de nelegalitate argumente expuse și prin cererea de chemare în judecată, pe care prima instanță le-a analizat.

Astfel, recurentul-reclamant susține în principal, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003, invocând în acest sens lipsa unui contract comercial, precum și faptul că nu a cunoscut împrejurarea că au fost emise facturile către Primăria Roznov.

Fără a mai reda conținutul art. 90 alin. (1) și (2) din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare, care se regăsesc și în considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că aplicabilitatea acestor dispoziții legale în cauză este indiscutabilă.

Potrivit textului de lege, reprezintă situație de incompatibilitate a consilierului local încheierea de către o societate comercială în care soțul/soția consilierului local deține funcția de administrator cu autoritatea publică, respectiv Consiliul Local din care consilierul face parte, a unor contracte comerciale de furnizare de produse.

În cauză, nu s-a contestat relația contractuală la care se referă raportul de evaluare, respectiv cumpărarea produselor și plata contravalorii acestora conform celor două facturi fiscale, ce probează pe deplin existența contractului comercial în sensul de negotium.

Susținerea recurentului-reclamant că nu s-a încheiat un contract în sensul de instrument probator al relației contractuale, nu prezintă relevanță în aplicarea dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003.

De asemenea, este nefondat argumentul recurentului-reclamant potrivit căruia nici el nici soția nu au cunoscut faptele, respectiv derularea prin intermediul unui angajat al societății a celor două relații contractuale de furnizare de produse.

Din perspectiva art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, incompatibilitatea există fără îndeplinirea vreunei cerințe referitoare la atitudinea subiectivă a persoanei evaluate sau a soțului/soției acesteia.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește criticile recurentului-reclamant referitoare la nepronunțarea instanței de fond asupra motivului invocat în cererea de chemare în judecată referitor la intervenirea prescripției oricărei forme de răspundere civilă sau administrativă, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, reținând că prima instanță a analizat aceste susțineri ale reclamantului, astfel cum rezultă din sentința recurată (pagina a doua a sentinței).

Este adevărat că în motivarea sentinței sunt expuse argumente care se întemeiază pe art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, instanța de fond reținând că, în limitele litigiului (care nu are ca obiect atragerea vreunei forme de răspundere), nu se pune problema incidenței dispozițiilor privitoare la prescripția unei astfel de răspunderi civile.

Acest argument contravine Deciziei nr. 449/2015 a Curții Constituționale, însă, recursul se limitează la invocarea aspectului procedural al neanalizării prescripției, argumentele de fond referitoare la această chestiune litigioasă nefiind reiterate.

Și dacă s-ar aprecia că invocarea nepronunțării asupra motivului referitor la intervenirea prescripției răspunderii reprezintă implicit o reiterare a argumentelor de fond, se constată că acestea sunt nefondate, întrucât raportul de evaluare face referire la două relații contractuale, între care cea din urmă datează din septembrie 2014, dovedită prin factura nr. x/22.09.2014, în timp ce declanșarea procedurii de evaluare a avut loc la 8.04.2016, întrerupând termenul de prescripție, aspect statuat de principiu prin decizia obligatorie nr. 74/2020 a ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 78 din 28 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2021.