ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1837/2014

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă de contencios administrativ, reclamantul-pârât T.I. a chemat în judecată pârâta-reclamantă E.A. SRL, pentru ca prin sentința ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea a 20 de părți sociale, echivalentul a 20% din capitalul social al SC E.M.T. SRL, la care se adaugă dobânda legală până la data plății efective. Prin Sentința nr. 3330 pronunțată în data de 16 octombrie 2012, Tribunalul Dâmbovița a anulat cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă E.A.

SRL, ca netimbrată, a admis acțiunea formulată de reclamantul-pârât T.I., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă E.A. SRL și a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 217.650 RON reprezentând contravaloare părți sociale și 6.000 RON cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că, potrivit dispozițiilor clauzelor contractuale (și anume art. 3) din contractul de cesiune încheiat între E.A. SRL și T.I., cesionarul s-a obligat față de cedent să-i achite contravaloarea celor 20 părți sociale, respectiv suma de 50.000 euro în termen de 5 zile de la data înregistrării cesiunii la Oficiul Registrului Comerțului. Prin Hotărârea nr. 1 din 9 iunie 2011 a Adunării Generale a Asociaților, SC E.M.T.

SRL, s-a dispus cesiunea unui număr de 20 de părți sociale emise de SC E.M.T. SRL de la asociatul T.I., fiind înregistrată această hotărâre la Oficiul Național al Registrului Comerțului la data de 20 iunie 2011. Cum contractul reprezintă legea părților, iar pârâta nu și-a respectat obligația, instanța, având în vedere dispozițiile art. 1270 C. civ., conform cărora "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, el modificându-se sau încetând prin acordul părților sau alte cauze autorizate de lege, a admis cererea și a dispus obligarea pârâtei-reclamante la plata către reclamant a sumei de 217.650 RON reprezentând contravaloare părți sociale. Referitor la cererea reconvențională, tribunalul având în vedere dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, a anulat cererea reconvențională ca netimbrată.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 63 din 9 septembrie 2013, a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă SC E.A. SRL, împotriva Sentinței nr. 3330 din data de 16 octombrie 2012 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În argumentarea acestei sentințe, instanța de apel a reținut, în esență, că instanța de fond în mod eronat și contrar dispozițiilor legale nu a soluționat cererea de ajutor public judiciar formulată de către pârâta-reclamantă referitor la cererea reconvențională a acesteia ceea ce a determinat anularea ca netimbrată a acesteia, în mod greșit, încălcându-se dreptul la apărare și dreptul de acces liber la justiție al părții respective.

S-a constatat că în baza încheierii judecătorești de la termenul din 18 septembrie 2012, pârâta-apelantă a formulat cererea de ajutor public judiciar, în sensul acordării facilităților prevăzute de O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul judiciar în materie civilă raportat la dispozițiile Legii nr. 146/1997, modificată și completată, privind taxele judiciare de timbru. Instanța de apel a apreciat că instanța de fond în mod greșit a anulat cererea reconvențională a apelantei fără să analizeze și soluționeze cererea de ajutor public judiciar în sensul art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008 și reprezintă o încălcare evidentă a dreptului la apărare, a principiului liberului acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil.

Împotriva aceste decizii pârâta E.A. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ. În susținerea cererii de recurs, recurenta a arătat, în esență, că deși prin cererea de apel, cât și prin concluziile scrise a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ce constau în taxa judiciară de timbru stabilită în cuantum de 2.859 RON, instanța nu s-a pronunțat sub nicio formă asupra acestui aspect. Pentru acest motiv recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul acordării cheltuielilor de judecată solicitate. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul-reclamant T.I. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce privește cererea intimatului-reclamant T.I. de amendare a recurentei, în temeiul art. 108 1 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o respingă pentru următoarele considerente: Amenda judiciară constituie o sancțiune procedurală autonomă și particulară, prin conținutul și efectele sale, față de toate celelalte sancțiuni de drept procesual civil. Amenda judiciară are ca una dintre trăsăturile sale fundamentale aceea că ea se aplică pentru săvârșirea unor abateri în cursul judecății. Promovarea unei căi de atac reglementate nu intră sub incidența prevederilor legale evocate, deoarece părțile sunt libere să-și exercite căile de atac prevăzute de lege, până la epuizarea acestora, în caz contrar, s-ar îngrădi dreptul la apărare și accesul liber la justiție al părților din proces.

Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Recurenta și-a întemeiat criticile aduse deciziei pronunțate de instanța de apel pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., fără nicio referire la motivele de nelegalitate care sunt cerute procedural, sub sancțiune, de dispozițiile art. 302 1 lit. c) raportat la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Potrivit acestor dispoziții modificarea sau casarea unei hotărâri nu se poate cere decât pentru motive de nelegalitate, lucru firesc având în vedere că recursul în reglementarea arătată este cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă.

Ca urmare, față de conținutul criticilor aduse deciziei pronunțate de instanța de apel în conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ. se va lua în examinare numai motivul care se referă la aplicarea greșită a legii, critică ce va fi încadrată în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. Potrivit acestei prevederi, modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, iar din raportarea susținerilor recurentei la aceste prevederi se constată că aceasta critică decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. conform cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat procesul. Prin urmare, textul de lege invocat constituie prezumția de culpă procesuală a celui ce cade în pretenții, pentru că, dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecății și-ar fi respectat obligația, creditorul obligației nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces. Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului.

În cauză, prin anularea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare, acțiunea reclamantului nu a fost soluționată și cum la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, iar poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului, se constată că prin trimiterea cauzei spre rejudecare nu s-a stabilit partea câștigătoare, astfel încât în mod corect instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată. Așa fiind, se constată că, decizia recurată este legală în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul să fie respins, ca nefondat. Înalta Curte va respinge cererea intimatului-reclamant T.I. privind acordarea cheltuielilor de judecată, motivat de faptul că numai factura din 9 septembrie 2013 depusă la dosar, neînsoțită de chitanța care să ateste achitarea sumei de 6.500 RON, nu face dovada achitării sumei înscrise în aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea formulată de intimatul-reclamant T.I., în temeiul dispozițiilor art. 108 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ca neîntemeiată. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta E.A. SRL împotriva Deciziei nr. 63 din 9 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Respinge cererea formulată de intimatul-reclamant T.I. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 mai 2014. Procesat de GGC - AZ