ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1837/2014

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Dâmbovița, secția a II-a civilă de contencios administrativ, reclamantul-pârât

T.I. a chemat în judecată pârâta-reclamantă E.A. SRL, pentru ca prin sentința

ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea pârâtei-reclamante la plata

sumei de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea a 20 de părți sociale,

echivalentul a 20% din capitalul social al SC E.M.T. SRL, la care se adaugă

dobânda legală până la data plății efective.

Prin Sentința nr.

3330 pronunțată în data de 16 octombrie 2012, Tribunalul Dâmbovița a anulat

cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă E.A. SRL, ca netimbrată,

a admis acțiunea formulată de reclamantul-pârât T.I., în contradictoriu cu

pârâta-reclamantă E.A. SRL și a obligat pârâta-reclamantă la plata către

reclamantul-pârât a sumei de 217.650 RON reprezentând contravaloare părți

sociale și 6.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că, potrivit dispozițiilor

clauzelor contractuale (și anume art. 3) din contractul de cesiune încheiat

între E.A. SRL și T.I., cesionarul s-a obligat față de cedent să-i achite

contravaloarea celor 20 părți sociale, respectiv suma de 50.000 euro în termen

de 5 zile de la data înregistrării cesiunii la Oficiul Registrului Comerțului.

Prin Hotărârea nr. 1

din 9 iunie 2011 a Adunării Generale a Asociaților, SC E.M.T. SRL, s-a dispus

cesiunea unui număr de 20 de părți sociale emise de SC E.M.T. SRL de la

asociatul T.I., fiind înregistrată această hotărâre la Oficiul Național al

Registrului Comerțului la data de 20 iunie 2011.

Cum contractul

reprezintă legea părților, iar pârâta nu și-a respectat obligația, instanța,

având în vedere dispozițiile art. 1270 C. civ., conform cărora "contractul

valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, el

modificându-se sau încetând prin acordul părților sau alte cauze autorizate de

lege, a admis cererea și a dispus obligarea pârâtei-reclamante la plata către

reclamant a sumei de 217.650 RON reprezentând contravaloare părți sociale.

Referitor la cererea

reconvențională, tribunalul având în vedere dispozițiile art. 20 din Legea nr.

146/1997 privind taxele judiciare de timbru, a anulat cererea reconvențională

ca netimbrată.

Curtea de Apel

Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin

Decizia nr. 63 din 9 septembrie 2013, a admis apelul declarat de

pârâta-reclamantă SC E.A. SRL, împotriva Sentinței nr. 3330 din data de 16

octombrie 2012 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, pe care a anulat-o și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În argumentarea

acestei sentințe, instanța de apel a reținut, în esență, că instanța de fond în

mod eronat și contrar dispozițiilor legale nu a soluționat cererea de ajutor

public judiciar formulată de către pârâta-reclamantă referitor la cererea

reconvențională a acesteia ceea ce a determinat anularea ca netimbrată a

acesteia, în mod greșit, încălcându-se dreptul la apărare și dreptul de acces

liber la justiție al părții respective.

S-a constatat că în

baza încheierii judecătorești de la termenul din 18 septembrie 2012,

pârâta-apelantă a formulat cererea de ajutor public judiciar, în sensul

acordării facilităților prevăzute de O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul

judiciar în materie civilă raportat la dispozițiile Legii nr. 146/1997,

modificată și completată, privind taxele judiciare de timbru.

Instanța de apel a

apreciat că instanța de fond în mod greșit a anulat cererea reconvențională a

apelantei fără să analizeze și soluționeze cererea de ajutor public judiciar în

sensul art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008 și reprezintă o încălcare

evidentă a dreptului la apărare, a principiului liberului acces la justiție și

a dreptului la un proces echitabil.

Împotriva aceste

decizii pârâta E.A. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 C.

proc. civ.

În susținerea cererii

de recurs, recurenta a arătat, în esență, că deși prin cererea de apel, cât și

prin concluziile scrise a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata

cheltuielilor de judecată ce constau în taxa judiciară de timbru stabilită în

cuantum de 2.859 RON, instanța nu s-a pronunțat sub nicio formă asupra acestui

aspect.

Pentru acest motiv

recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei

recurate în sensul acordării cheltuielilor de judecată solicitate.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar intimatul-reclamant T.I. a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

În ceea ce privește

cererea intimatului-reclamant T.I. de amendare a recurentei, în temeiul art.

108

1

alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să

o respingă pentru următoarele considerente:

Amenda judiciară

constituie o sancțiune procedurală autonomă și particulară, prin conținutul și

efectele sale, față de toate celelalte sancțiuni de drept procesual civil.

Amenda judiciară are ca una dintre trăsăturile sale fundamentale aceea că ea se

aplică pentru săvârșirea unor abateri în cursul judecății. Promovarea unei căi

de atac reglementate nu intră sub incidența prevederilor legale evocate,

deoarece părțile sunt libere să-și exercite căile de atac prevăzute de lege,

până la epuizarea acestora, în caz contrar, s-ar îngrădi dreptul la apărare și

accesul liber la justiție al părților din proces.

Analizând recursul

declarat prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Recurenta și-a

întemeiat criticile aduse deciziei pronunțate de instanța de apel pe

dispozițiile art. 304 C. proc. civ., fără nicio referire la motivele de

nelegalitate care sunt cerute procedural, sub sancțiune, de dispozițiile art.

302

1

lit. c) raportat la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Potrivit

acestor dispoziții modificarea sau casarea unei hotărâri nu se poate cere decât

pentru motive de nelegalitate, lucru firesc având în vedere că recursul în

reglementarea arătată este cale extraordinară de atac, de reformare,

nedevolutivă.

Ca urmare, față de

conținutul criticilor aduse deciziei pronunțate de instanța de apel în

conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ. se va lua în examinare numai

motivul care se referă la aplicarea greșită a legii, critică ce va fi încadrată

în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Potrivit acestei

prevederi, modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de

nelegalitate când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, iar din raportarea

susținerilor recurentei la aceste prevederi se constată că aceasta critică decizia

recurată din perspectiva dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

În cauză instanța de

apel a interpretat în mod just dispozițiile art. 274 C. proc. civ. conform

cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuieli de judecată.

La baza obligației de

restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din

vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute,

justificat, de partea care a câștigat procesul.

Prin urmare, textul

de lege invocat constituie prezumția de culpă procesuală a celui ce cade în

pretenții, pentru că, dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul

judecății și-ar fi respectat obligația, creditorul obligației nu ar fi trebuit

să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.

Dreptul la acordarea

cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport

juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții

câștigătoare a procesului.

În cauză, prin

anularea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare,

acțiunea reclamantului nu a fost soluționată și cum la baza solicitării

cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul,

iar poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre

conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de

soluționare a litigiului, se constată că prin trimiterea cauzei spre rejudecare

nu s-a stabilit partea câștigătoare, astfel încât în mod corect instanța de

apel nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată.

Așa fiind, se

constată că, decizia recurată este legală în cauză neexistând motive de

nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de

orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul

să fie respins, ca nefondat.

Înalta Curte va

respinge cererea intimatului-reclamant T.I. privind acordarea cheltuielilor de

judecată, motivat de faptul că numai factura din 9 septembrie 2013 depusă la

dosar, neînsoțită de chitanța care să ateste achitarea sumei de 6.500 RON, nu

face dovada achitării sumei înscrise în aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea

formulată de intimatul-reclamant T.I., în temeiul dispozițiilor art. 108 alin.

(1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ca neîntemeiată.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta E.A. SRL împotriva Deciziei nr. 63 din 9 septembrie

2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Respinge cererea

formulată de intimatul-reclamant T.I. privind acordarea cheltuielilor de

judecată, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 mai 2014.

Procesat

de GGC - AZ