Decizia nr. 1335/2019 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 23 august 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 228.420 RON, reprezentând contravaloarea a 22.842 părți sociale, cesionate din cadrul C. S.R.L., prin decizia nr. 1/2013 la actul constitutiv al societății, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a deținut calitatea de asociat unic în cadrul C. S.R.L., societate înființată în 1994 cu un capital social de 380700 RON, divizat în 38070 părți sociale a 10 RON fiecare, iar în anul 2013 a hotărât cooptarea pârâtei în societate. Astfel, prin decizia nr. 1/05.09.2013, a cooptat ca asociat pe pârâta B. S.R.L., cesionându-i acesteia la valoarea nominală, parte din aportul la capital, respectiv 22842 părți sociale reprezentând 228420 RON. În consecință, părțile din litigiu au devenit asociați în cote de 40% reclamantul și 60% pârâta, decizia nr. 1/2013 fiind înregistrată în registrul comerțului. S-a mai arătat că nu au înțeles să precizeze un termen de plată a contravalorii părților sociale. Ulterior, reclamantul A. a hotărât retragerea din societate, iar prin hotărârea nr. 1/05.05.2015 a cesionat pârâtei și restul de 15228 părți sociale, prețul stabilit la suma de 250.000 RON, s-a achitat în trei tranșe egale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270 C. civ., art. 226 din Legea 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 154 din 1 februarie 2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., cu consecința obligării acesteia să plătească reclamantului suma de 228.420 RON reprezentând contravaloarea a 22.842 părți sociale cesionate în cadrul C. S.R.L. în anul 2013, pârâta fiind obligată și la plata sumei de 9.173,4 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant. Prima instanță a reținut în esență că, decizia nr. 1/2015 reprezintă un act de transmitere a părților sociale prin cesiune, conform art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Natura cesiunii este disputată între părți, reclamantul susținând că transmiterea părților sociale s-a efectuat printr-un act cu titlu oneros, iar pârâta afirmând că a operat o transmisiune cu titlu gratuit, care potrivit dispozițiilor art. 1011 alin. (1) C. civ., sub sancțiunea nulității absolute, trebuia să respecte forma ad validitatem a înscrisului autentic, condiție neîndeplinită în speță. În consecință aplicând regulile prevăzute de art. 1268 alin. (3) C. civ., privind interpretarea clauzelor îndoielnice, tribunalul, arată că, părțile au încheiat un act de cesiune cu titlu oneros, concluzie ce reiese din clauzele actului, care conțin mențiunea expresă că se cesionează un număr de 22.842 părți sociale a câte 10 RON fiecare, la valoarea nominală. Scopul menționării valorii nominale este chiar stabilirea prețului cesiunii, precizarea fiind necesară și din perspectiva posibilității înstrăinării părților sociale la o valoare mai mare decât cea nominală. Pentru calificarea naturii cesiunii ca fiind un act cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, nu prezintă relevanță datoriile societății C. S.R.L. către pârâtă sau terți, deoarece din cuprinsul actului rezultă clar prețul cesiunii, chiar dacă nu este menționat expres cuvântul "preț". În consecință, acțiunea reclamantului a fost admisă în conformitate cu dispozițiile art. 1350 alin. (1) C. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 154 din 1 februarie 2017 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă a declarat apel pârâta B. S.R.L., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța. Prin decizia nr. 643 din 23 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul pârâtei S.C. B. S.R.L. declarat împotriva sentinței civile nr. 154 din 1 februarie 2017 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, fiind schimbată în tot sentința apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată. Totodată, intimatul-reclamant a fost obligat la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 5.812 RON. Instanța de apel a arătat că din dispozițiile Legii nr. 31/1990 sau ale C. civ., nu rezultă că transmiterea părților sociale se face în mod obligatoriu în schimbul unui preț, ci dimpotrivă, conform art. 1901 C. civ., transmiterea acestora poate fi cu titlu gratuit. Reține instanța de apel că, deși reclamantul susține că transmiterea părților sociale s-a efectuat în schimbul unui preț, decizia nr. 1 din 5 septembrie 2013 nu cuprinde cuantumul acestuia sau termenul de plată, iar menționarea valorii nominale are semnificația determinării obiectului transmisiunii. Întrucât indicarea valorii nominale nu este suficientă pentru a caracteriza actul ca fiind cu titlu oneros, în aplicarea regulilor prevăzute de art. 1260 alin. (2) și art. 1268 C. civ. s-a admis apelul pârâtei. Prin încheierea din 12 decembrie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus îndreptarea omisiunii din decizia nr. 643 din 23 octombrie 2017, în sensul menționării căii de atac: "Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, recurs ce se va depune la Curtea de Apel Constanța.".

Împotriva deciziei nr. 643 din 23 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs, reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate. În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile cesiunii părților sociale reglementată prin dispozițiile art. 202 din Legea nr. 31/1990. Concluzia instanței de apel potrivit căreia părțile au încheiat un act cu titlu gratuit este eronată, în absența unei prevederi exprese în acest sens în cuprinsul deciziei nr. 1/2013 prin care s-a realizat cesiunea, dar și în considerarea scopului asociaților care urmăresc obținerea unui profit din desfășurarea activității comerciale. Contrar celor reținute prin decizia recurată, arată recurentul, cesiunea părților sociale trebuie analizată în conformitate cu dispozițiile art. 202 - 204, art. 226 din Legea nr. 31/1990 și nu prin raportare la dispozițiile care reglementează contractul de vânzare-cumpărare supus regulilor de drept comun, stabilite prin art. 1650 și următoarele C. civ. Totodată, susține recurentul, au fost aplicate greșit și dispozițiile art. 1266 și art. 1268 alin. (3) C. civ.. Interpretarea și aplicarea corectă a acestor dispoziții legale ar fi conturat concluzia că în raport cu obiectul tranzacției și valoarea patrimoniului societății, cesiunea părților sociale s-a efectuat printr-un act cu titlu oneros. Transmiterea părților sociale prin decizia nr. 1/2013 s-a realizat printr-un act juridic cu titlu oneros, iar existența unor creanțe ale pârâtei împotriva societății C. S.R.L. dau naștere unui alt raport juridic și nu pot demonstra faptul că cesiunea părților sociale a avut caracter gratuit. De altfel, în această din urmă ipoteză, contractul trebuia încheiat în formă autentică, condiție neîndeplinită în speță. Pe de altă parte, deși instanța de apel menționează că nu analizează forma actului, pentru că aceasta nu face obiectul cauzei, totuși stabilește că actul a fost cu titlu gratuit. În aceste condiții, arată recurentul, hotărârea cuprinde motive contradictorii fiind incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Subsumat acestui motiv de recurs, se susține că decizia nu cuprinde o motivare clară, deoarece la filele x sunt înșiruite dispoziții legale a căror incidență în cauză nu este argumentată, iar următoarele două pagini cuprind motive contradictorii în privința naturii juridice a actului prin care s-au transmis părțile sociale.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă B. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., solicitând anularea acestuia. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului reclamantului A., întrucât decizia instanței de apel cuprinde o motivare completă, exhaustivă și explicită a soluției pronunțate atât cu privire la situația de fapt cât și a temeiurilor de drept incidente litigiului dedus judecății. S-a mai arătat că, în cauză, recurentul-reclamant A. nu s-a retras din societate, ci doar a cesionat părțile sale sociale către B. S.R.L., situație reglementată diferit de Legea nr. 31/1990. Totodată, indicarea, în decizia nr. 1/2013 a valorii părților sociale cesionate nu a avut drept consecință obligarea cesionarului să plătească valoarea acestora, ci aceasta a explicat modalitatea de împărțire a părților sociale și cota procentuală de participare la profitul și pierderile societății.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea excepției nulității recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., întrucât criticile invocate se subsumează motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din camera de consiliu din 5 iunie 2018 a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din 2 aprilie 2019 a fost respinsă excepția nulității recursului și, totodată, s-a admis în principiu recursul declarat în cauză fiind stabilit termen de judecată pentru data de 17 septembrie 2019, în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl admită pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, Înalta Curte, constată că prima instanță a reținut în esență că decizia nr. 1/2013 reprezintă un act de transmitere a părților sociale prin cesiune, în conformitate cu dispozițiile art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, prețul cesiunii fiind egal cu valoarea nominală a părților sociale, chiar în absența unei mențiuni exprese în acest sens. Instanța de apel, după preluarea integrală a cererii de apel formulată de pârâta B. S.R.L., a dispozițiilor art. 202-204 din Legea nr. 31/1990, a prevederilor art. 1660 C. civ. privind condițiile prețului și ale art. 1266 - 1269 referitoare la interpretarea contractului, arată că nici un text legal cuprins în Legea nr. 31/1990 sau C. civ. nu prevede că transmiterea părților sociale se face în mod obligatoriu în schimbul unui preț. Se mai arată prin decizia recurată că, împrejurările concrete în care a fost încheiat actul "conduc instanța la concluzia cesionării cu titlu gratuit a părților sociale, iar împrejurarea că actul nu a fost încheiat în forma autentică cerută pentru donații (a cărei necesitate în cazul transmiterii părților sociale ale unei societăți comerciale este discutabilă și nu face obiectul cauzei) nu confirmă actul ca fiind unul transmitere cu titlu gratuit". Aceste precizări, precum și citarea părții finale a considerentelor deciziei recurate, prezintă relevanță din perspectiva examinării motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Invocând nelegalitatea deciziei recurate, în considerarea acestor dispoziții legale, recurentul a susținut că instanța de apel nu a arătat relevanța dispozițiilor legale citate în considerentele deciziei, iar motivarea este contradictorie în privința naturii actului de cesiune a părților sociale. Astfel, verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte, observă că instanța de apel, deși redă prevederile art. 202 - 204 din Legea nr. 31/1990, și ale art. 1660 C. civ., nu dezvoltă și raționamentul din care să rezulte incidența acestor dispoziții legale raportului juridic dedus judecății. De asemenea, cu privire la natura actului din litigiu, considerentele instanței de apel sunt contradictorii, reținându-se deopotrivă că împrejurările concrete ale cauzei conduc instanța la concluzia cesionării cu titlu gratuit a părților sociale, dar, în același timp că, acestea nu confirmă că părțile sociale s-au cesionat cu titlu gratuit. Totodată, mai arată instanța de apel că împrejurarea că actul nu a fost încheiat în forma autentică cerută pentru donații, a cărei necesitate în cazul transmiterii părților sociale este discutabilă nu face obiectul cauzei. Contrar celor reținute prin decizia recurată, litigiul a fost generat tocmai de interpretarea diferită pe care părțile au dat-o naturii cesiunii, reclamantul susținând că cesiunea părților sociale s-a realizat cu titlu oneros, la valoarea nominală a acestora, iar pârâta a invocat faptul că în absența menționării prețului s-a încheiat un act cu titlu gratuit, care, însă, ad validitatem trebuia să aibă forma autentică. În aceste condiții se va reține că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și nu respectă exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care stabilesc obligația instanței de a preciza motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat apărările părților. În egală măsură, absența acestor elemente face imposibilă exercitarea controlului judiciar și încalcă dreptul părții la un proces efectiv în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În alți termeni, motivarea este de esența hotărârii, fiind obligatorie pentru exercitarea controlului de legalitate, deoarece situația de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispozițiilor legale incidente și semnifică luarea în examinare a tuturor susținerilor și apărărilor formulate de părți, în scopul dezlegării raporturilor juridice care au existat între părți. Prin urmare, deoarece din verificarea considerentelor deciziei recurate nu se poate stabili dacă instanța de apel a concluzionat că părțile au încheiat un act de cesiune cu titlu gratuit sau oneros, se va reține că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., situație în care analizarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este posibilă. În consecință, soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului formulat de reclamantul A., casarea deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pentru a stabili raporturile juridice dintre părțile litigante. În rejudecare, instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 501 alin. (2) și art. 22 alin. (2) C. proc. civ. va examina în mod concret criticile și apărările formulate de părți, argumentând clar și coerent dispozițiile legale incidente, raportate la natura juridică a actului de cesiune încheiat între părți, administrând în acest scop toate probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.