ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 185/2021

Cererea de chemare în judecată Prin contestația înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, sub dosar nr. x/2017, reclamanta A. în calitate de administrator special al S.C. B. S.R.L. Sibiu în contradictoriu cu pârâții Directia Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Administrația Finanțelor Publice Sibiu, împotriva Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/29.11.2016 și a Deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, a solicitat anularea celor două acte administrative reprezentate de Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/29.11.2016 și Decizia de impunere.

Sentința instanței de fond Prin sentința nr. 36/2018 din 26 februarie 2018 Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale active reclamantei invocată de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta S.C. B. S.R.L. prin A. în calitate de Administrator Special, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov.

Recursul exercitat în cauză și apărările formulate de intimatul-pârât Împotriva sentinței nr. 36/2018 din 26 februarie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. în calitate de administrator special al S.C. B. S.R.L. Sibiu invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Susține recurenta că instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală, întrucât a pronunțat soluția admițând excepția inadmisibilității față de împrejurarea că nu a fost parcursă procedura prealabilă reglementată de dispozițiile Legii nr. 554/2004, or dispozițiile art. 270 alin. (2) din legea nr. 207/2015 prevăd obligativitatea organului fiscal de înainta contestația la organul fiscal emitent al actului contestat. Totodată, recurenta a mai invocat faptul că nu are cunoștințe juridice și nu a știu că trebuia parcursă procedura prealabilă și că prin soluția adoptată i s-a îngrădit dreptul la apărare.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Prin cererea adresată Curții de Apel Alba Iulia reclamanta A. în calitate de administrator special al S.C. B. S.R.L. Sibiu a solicitat anularea Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/29.11.2016 și a Deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală. Prin sentința recurată, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale active reclamantei invocată de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantă reținând că decizia de impunere nu poate fi contestată direct la instanța de contencios administrativ, reclamanta fiind ținută să urmeze procedura imperativă prevăzută de Codul de procedură fiscală, ca lege specială în această materie, deoarece decizia de impunere nu reprezintă un act administrativ fiscal ce poate fi contestat direct la instanța de contencios administrativ. Cu referire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit. Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia. În ceea ce privește susținerea recurentei referitoare la faptul că instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală, întrucât a pronunțat soluția admițând excepția inadmisibilității față de împrejurarea că nu a fost parcursă procedura prealabilă reglementată de dispozițiile Legii nr. 554/2004, aceasta nu constituie un argument pertinent. În cadrul recursului, cu privire la acest motiv de nelegalitate a actelor contestate, recurenta a mai invocat faptul că nu are cunoștințe juridice și nu a știu că trebuia parcursă procedura prealabilă și că prin soluția adoptată i s-a îngrădit dreptul la apărare. Or, Înalta Curte constată că această critică este nefondată, nefiind de natură să conducă la reformarea sentinței. Astfel, dispozițiile art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală consacră posibilitatea atacării la instanța de contencios administrativ a deciziilor emise în soluționarea contestației administrative în condițiile prevăzute de art. 281 Codul de procedură fiscală. Art. 281 - Comunicarea deciziei și calea de atac (1) Decizia privind soluționarea contestației se comunică contestatorului, persoanelor introduse în procedura de soluționare a contestației, precum și organului fiscal emitent al actului administrativ atacat. (2) Deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii. (3) În situația atacării la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a dispus desființarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluției de desființare emise în procedura de soluționare a contestației se face în termen de 30 de zile de la data aducerii la cunoștința organului fiscal a deciziei de desființare. (4) În situația în care instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) admite, în totalitate sau în parte, acțiunea prevăzută la alin. (3), organul fiscal emitent anulează în mod corespunzător noul act administrativ fiscal, precum și, după caz, actele administrative subsecvente, iar contestatorul este pus în situația anterioară emiterii deciziei de desființare. (5) În situația nesoluționării contestației în termen de 6 luni de la data depunerii contestației contestatorul se poate adresa instanței de contencios administrativ competentă pentru anularea actului. La calculul acestui termen nu sunt incluse perioadele în care procedura de soluționare a contestației este suspendată potrivit art. 277. (6) Procedura de soluționare a contestației încetează la data la care organul fiscal a luat la cunoștință de acțiunea în contencios administrativ formulată de contribuabil/plătitor. (7) În situația atacării la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a respins contestația de către organul fiscal fără ca acesta să intre în cercetarea fondului raportului juridic fiscal, dacă instanța constată că soluția adoptată de către organul fiscal este nelegală și/sau netemeinică, se va pronunța și asupra fondului raportului juridic fiscal. Or, din interpretarea coroborată a textelor legale anterior enunțate rezultă în mod explicit că decizia de impunere nu poate fi contestată direct la instanța de contencios administrativ, reclamanta fiind ținută să urmeze procedura regelementată de dispozițiile Codului de procedură fiscală, ca lege specială în această materie. Analizând criticile reclamantei vizând dispozițiile art. 270 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 care impun obligația organului fiscal de a înainta contestația către autoritatea emitentă a actului contestat în ipoteza în care aceasta nu a fost depusă la organul emitent, Înalta Curte le respinge ca neîntemeiate. Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond în urma analizării înscrisului reprezentând plângere prealabilă depus la dosar fond, în sensul că susținerile reclamantei vizând îndeplinerea procedurii prelabile nu pot fi primite întrucât obiectul prezentei acțiuni îl constituie Raportul de inspecție fiscala nr. x/29.11.2016 și Decizia de impunere nr. x/29.11.2016 încheiate ca urmare a verificării fiscale pentru perioada 01.01.2010-30.06.2015, iar plângerea la care face referire reclamanta vizează un control fiscal efectuat în intervalul 2009-2010. Totodată, necunoașterea legii nu poate constitui motiv de reformare a sentinței recurate, nimeni nu poate fi considerat că nu cunoaște legea, adagiu latin "nemo censetur ignorare legem" exprimă principiul potrivit căruia se prezumă că toată lumea cunoaște legea și nimeni nu poate fi apărat de răspundere invocând necunoașterea prevederilor ei. În egală măsură, Înalta Curte va înlătura susținerile reclamantei vizând îngrădirea liberului acces la justiție. Accesul liber la justiție constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic fiind consacrat într-un număr important de documente internaționale, astfel ca el are semnificații deosebite atât pentru dreptul procesual, cat si pentru dreptul constituțional. Liberul acces al persoanei la justiție reprezintă facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acțiune în justiție, implicând obligația corelativă a statului ca, prin instanța competentă, să soluționeze această acțiune. Orice condiționare a accesului liber la justiție reprezintă o nesocotire a unui principiu constituțional fundamental și a unor standarde internaționale universale, în orice democrație reală. In plan procesual, accesul liber la justiție se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acțiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice. Ca o garanție a respectării drepturilor omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, în art. 6 alin. (1), dreptul oricărei persoane la un proces echitabil: "Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil…" In explicitarea acestui drept, în doctrina dreptului european dreptul de acces la un tribunal este înțeles ca un drept de acces concret si efectiv, care presupune ca justițiabilul "să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale". Este unanim acceptat ca dreptul de acces la justiție nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile și proporționale cu scopul urmărit. Decizia de impunere este analizată de către instanța de contencios administrativ, însă numai în situația în care se solicită și anularea deciziei prin care a fost soluționată contestația împotriva deciziei de impunere, având în vedere dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care sunt în sensul că instanța este competentă a analiza și a se pronunța și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății. Reglementarea unor astfel de dispoziții de către legiuitor nu sunt de natură a suprima dreptul recurentei la apărare și la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenție, așa cum susține recurenta. Faptul că legiuitorul a stabilit că la instanța de contencios administrativ fiscal poate fi atacată numai Decizia prin care a fost soluționată contestația împotriva deciziei de impunere nu reprezintă o îngrădire a accesului la justiție, este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui asemenea proceduri destinate, în general, să asigure soluționarea mai rapidă a unor categorii de litigii, descongestionarea instanțelor judecătorești de cauzele ce pot fi rezolvate pe această cale, evitarea cheltuielilor de judecată, iar legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege. Accesibilitatea justiției nu înseamnă caracterul absolut al acesteia, accesul la instanța de judecata poate fi condiționat de respectarea anumitor reguli de procedură, ca în situația anterior enunțată. Așadar, aserțiunea instanței de fond în sensul că acțiunea privind anularea deciziei de impunere adresată direct instanței de contencios administrativ fiscal, în situația în care nu s-a formulat contestație împotriva deciziei de impunere, apare ca fiind inadmisibilă, este corectă. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. în calitate de Administrator Special al S.C. B. S.R.L. Sibiu împotriva sentinței nr. 36/2018 din 26 februarie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.