ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1755/2022

Ședința publică din data de 24 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 14.05.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, obligarea acestuia la soluționarea sesizării înregistrate sub nr. x/23.03.2020.

Prin sentința civilă nr. 1227 din 25 noiembrie 2020, Curtea a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamant.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat recurs.

A susținut recurentul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește competența teritorială a instanței. Astfel, instanța avea obligația pozitivă ca, în temeiul art. 200 C. proc. civ., să își verifice competența.

Pe fond, recurentul a susținut că hotărârea este netemeinică și nelegală fiind pronunțată în afara învestirii instanței și cu aplicarea greșită a legii.

În mod greșit instanța a apreciat că pârâtul Ministerul Justiției a răspuns corect petiției sale. Într-adevăr, nu a învestit instanța cu un control al legalității Ordinului Ministrului Justiției nr. 432/C/2010, însă aceste aspecte sunt parte directă a sesizării sale către Ministerul Justiției.

Instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la declinarea competenței către Administrația Națională a Penitenciarelor, atâta timp cât sesizarea se referea, în principal, la nerespectarea dispozițiilor art. 148 din OMJ nr. 432/2010, respectiv la faptul că directorul general al ANP nu a emis în termen legal actul administrativ cu caracter normativ prin care trebuia să reglementeze modul de soluționare a cererilor deținuților.

Este inadmisibil ca o sesizare ce privește o abatere a directorului general al ANP să poată fi soluționată doar de către ANP. Modul de soluționare a plângerilor sale de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate în baza art. 56 din Legea nr. 254/2013 nu are nicio legătură cu soluționarea obiectivă a prezentei cauze.

Apreciază că hotărârea recurată încearcă să acopere un vădit abuz al ANP care are legătură directă cu condițiile de detenție și a modului în care sunt tratați deținuții în respectarea drepturilor-siguranța juridică și siguranța procedurală.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii de fond ca temeinică și legală.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-pârât, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând un așa-zis refuz al pârâtului Ministerul Justiței de a-i răspunde cererii sale înregistrate sub nr. x/23.03.2020, prin care invoca nelegalitatea OMJ nr. 432/C/2010 și încălcarea de către ANP a art. 148 din OMJ nr. 432/C/2010.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantului, soluție împărtășită și de instanța de control judiciar.

5.1. Analizând cu prioritate motivul de recurs vizând necompetența teritorială a primei instanțe în soluționarea cauzei, se reține că, potrivit art. 130 C. proc. civ., necompetența teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Prin urmare, critica recurentului vizând necompetența teritorială a Curții de Apel București nu este fondată, excepția necompetenței teritoriale putând fi invocată numai în fața primei instanțe, în condițiile prevăzute de articolul anterior menționat, nefiind posibilă invocarea acesteia direct în recurs.

5.2. În ceea ce privește restul criticilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că activitatea de soluționare a petițiilor este reglementată de O.G. nr. 27/2002.

Conform art. 6

1

și art. 8 din acest act normativ,

"Art. 6

1

- Petițiile greșit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităților sau instituțiilor publice care au ca atribuții rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiționarul să fie înștiințat despre aceasta."

"Art. 8 - (1) Autoritățile și instituțiile publice sesizate au obligația să comunice petiționarului, în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiției, răspunsul, indiferent dacă soluția este favorabilă sau nefavorabilă.

(2) Pentru soluționarea petițiilor transmise, potrivit art. 61, de la alte autorități sau instituții publice, termenul de 30 de zile curge de la data înregistrării petiției la autoritatea sau instituția publică competentă."

Or, după cum corect a reținut prima instanță, pârâtul Ministerul Justiției, cu respectarea dispozițiilor legale, a înștiințat reclamantul, prin Adresa nr. x/31.03.2020, faptul că cererea sa a fost înaintată spre competentă soluționare Administrației Naționale a Penitenciarelor.

Administrația Națională a Penitenciarelor a înregistrat petiția reclamantului sub nr. x/08.04.2020 și a răspuns acesteia prin Adresa nr. x/14.05.2020.

În raport cu dispozițiile anterior citate, se constată că pârâtul Ministerul Justiției, făcând aplicarea art. 6

1

din O.G. nr. 27/2002, a făcut dovada că a răspuns petiției formulate de reclamant.

Potrivit articolului 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuz nejustificat de a soluționa o cerere reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, fiind asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.

Astfel cum corect a reținut și prima instanță, în cauză, recurentul-reclamant nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea autorității pârâte de a răspunde sau a soluționa cererea sa, deoarece pârâtul Ministerul Justiției, a răspuns petiției/sesizării sale, aducându-i la cunoștință faptul că a fost redirecționată către Administrația Națională a Penitenciarelor.

Nu-i poate fi imputată intimatului-pârât împrejurarea că nu a procedat conform cererii reclamantului, date fiind limitele competenței funcționale, neavând atribuții în verificarea aspectelor ce fac obiectul sesizării.

Prin urmare, recurentului-reclamant i s-a răspuns cererii sale, iar împrejurarea că este nemulțumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de soluționare cerere, în sensul prevăzut de art. 2 din Legea nr. 554/2004.

Restul alegațiilor recurentului, că Ministerul Justiției ar fi fost competent să răspundă sesizării sale și cele vizând conținutul răspunsului emis de Administrația Națională a Penitenciarelor, excedează analizei instanței în prezenta cauză.

5.3. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, reținând că soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 1227 din 25 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 martie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.