ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1737/2022

Ședința publică din data de 24 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 13.05.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Finanțelor Publice Botoșani-Serviciul Fiscal Municipal Dorohoi și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași-Administrația Finanțelor Publice Botoșani, a se constata inexistența unui drept al pârâtelor asupra sa, respectiv ca instanța să constate că reclamantul nu datorează suma de 16.321.840 RON stabilită prin Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. x/25.07.2013 și nici suma de 19.870.784 RON stabilită prin sentința civilă nr. 417 din 9 iulie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 389 din 3 octombrie 2019, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale, invocată prin întâmpinare de pârâta AJFP Botoșani, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

1.2. Soluția instanței de fond

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava la data de 30.10.2019.

La data de 24.12.2019, reclamantul a formulat precizări, solicitând a se constata inexistența unui drept al pârâtului asupra sa, în sensul că reclamantul nu datorează suma de 16.321.840 RON stabilită prin Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. x/25.07.2013 și nici suma de 19.870.784 RON stabilită prin sentința civilă nr. 2749/40/2014/a1.

A precizat că urmărește, în fapt, obținerea unei hotărâri judecătorești care să ateste inexistența unui debit, reținut ca fiind datorat drept prejudiciu în dosarul penal, dosar în care nu a început urmărirea penală împotriva sa.

Prin sentința nr. 14 din 4 februarie 2020, Curtea, reținând dispozițiile art. 35 C. proc. civ., a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamant.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, să se constate inexistența unui drept al pârâtului/intimat asupra reclamantului/recurent, în sensul ca instanța să constate că nu datorează suma de 16.321.840 RON stabilită prin Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. x/25.07.2013 și suma de 19.870.784 RON stabilită prin sentința pronunțată în Dosarul nr. x/2014.

Din examinarea motivelor care stau la baza promovării acțiunii, raportat la temeiul de drept invocat, art. 111 C. proc. civ., reiese că urmărește, în fapt, obținerea unei noi hotărâri judecătorești irevocabile care să ateste că, în realitate, nu datorează suma de 36.192.624 RON.

Nepromovarea căii de atac a dus la stabilirea unor sume prin două acte jurdiice diferite, însă izvorul sumelor este același, organul fiscal cumulând nejustificat cele două sumă rezultând o sumă care nu are temei juridic.

Recurentul nu poate promova acțiunea în realizarea dreptului, nu numai sub aspectul termenului deja depășit, ci și prin prisma faptului că nu există act juridic să fie anulat în ceea ce privește suma de 36.192.624 RON.

Acțiunea în constatare vizează constatarea existenței sau inexistenței unui raport juridic, iar, conform art. 2502 alin. (2) pct. 2 C. civ., acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept este imprescriptibilă.

Mai mult, acțiunile în constatare își dovedesc utilitatea în cazuri urgente și în scop preventiv, reprezentând un mijloc simplu și rapid pentru evitarea unor stări conflictuale reale care ar putea apărea în viitor.

În ceea ce privește condiția formulării unei pretenții, s-a reținut în doctrină că, în cazul acțiunilor în constatare, spre deosebire de acțiunile în realizare, nu se aplică cerința ca dreptul să fie actual, întrucât judecătorul este chemat să se pronunțe a priori asupra unei situații juridice de care depinde actualitatea dreptului afirmat.

În calitatea sa de petent, formulând cererea în constatare, a justificat un interes legitim, actual, născut și personal, care a subzistat pe toată durata derulării litigiului.

Pentru a aprecia că o acțiune în constatare este inadmisibilă, instanța trebuia să verifice dacă, în concret, există sau nu posibilitatea formulării unei acțiuni în realizare.

De aceea, instanța trebuie să verifice cu atenție admisibilitatea unei acțiuni în constatare în contencios administrativ și nu să o respingă ca inadmisibilă, fără o motivare susținută a acțiunii și, mai ales, fără a prezenta care este calea de realizare admisibilă în concret.

Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentul-reclamant, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Temeiul de drept indicat de recurent, art. 111 C. proc. civ. de la 1864 (abrogat la data formulării acțiunii) prevede că partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept.

Corespunzător art. 111 invocat de recurentul-reclamant, art. 35 C. proc. civ., dispune că "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.".

Teza I a art. 35 C. proc. civ. stabilește obiectul acțiunii în constatare, respectiv exclusiv o stare de drept și nu una de fapt, iar teza a II-a consacră caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare.

Astfel, în raport cu obiectul acțiunii, astfel cum a fost reiterat și prin recurs, "ca instanța să constate că nu datorează suma de 16.321.840 RON stabilită prin Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. x/25.07.2013 și suma de 19.870.784 RON stabilită prin sentința pronunțată în Dosarul nr. x/2014", Înalta Curte reține că, în contencios administrativ, partea poate cere recunoașterea unui drept pretins numai în condițiile în care se constată că dreptul sau interesul legitim au fost încălcate/vătămate printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri.

3.2. Or, în cauză, recurentul-reclamant nu a făcut dovada că pârâtele i-ar fi încălcat sau vătămat vreun drept sau interes legitim, astfel că, după cum a reținut și prima instanță, în raport cu petitul acțiunii, recurentul-reclamant avea deschisă calea realizării dreptului (acțiune promovată împotriva titlurilor executorii prin care ar fi fost obligat la plata unor sume, respectiv acțiune de anulare a deciziei de atragere a răspunderii solidare), pe calea acțiunii în constatare neputându-se solicita recunoașterea unui drept.

Alegațiile recurentului-reclamant, în sensul că nu ar mai putea promova o acțiune în realizarea dreptului pentru că termenul a fost deja depășit, nu prezintă nicio relevanță în prezenta cauză.

De asemenea, nici aprecierile și interpretările sale personale în privința caracterului și utilității acțiunilor în constatare nu pot fi avute în vedere, neavând niciun fundament legal sau juridic.

Deci, în condițiile în care recurentul invocă faptul că i-ar fi fost nesocotite drepturile, protejarea acestora se poate realiza la cererea sa, însă în cadrul altui demers judiciar promovat în contradictoriu cu instituția/autoritatea care îi nesocotește aceste drepturi.

3.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 14 din 4 februarie 2020 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 martie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.