ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1741/2013

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 976 din 21 octombrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 9151/30/2007, Tribunalul Timiș a respins excepțiile de necompetență materială, de neîndeplinire a procedurii concilierii prealabile și de prescripție, admițând acțiunea reclamanților Municipiul Timișoara, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara împotriva pârâtei SC R. SA Timișoara, obligând-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 631.294,111 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate, respingând, totodată, cererea de chemare în garanție a Regiei Autonome de Transport Timișoara formulată de societatea pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că excepția necompetenței materiale a tribunalului nu este întemeiată, litigiul având natură comercială, și la fel excepția neîndeplinirii procedurii concilierii prealabile, între părți având loc un schimb de corespondență, prilej cu care au luat act fiecare de pretențiile și apărările celeilalte.

Nici excepția prescripției debitului nu a fost primită, având în vedere art. 8 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, incident în cauză, de vreme ce reclamanții au invocat temeiul îmbogățirii fără justă cauză, termenul de prescripție începând să curgă de la data când s-a cunoscut întinderea pagubei, respectiv de la 30 septembrie 2005. Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamanții au efectuat o serie de lucrări cu prilejul modernizării infrastructurii la rețeaua de transport în comun, în urma acestora fiind necesară reașezarea unor elemente aparținând rețelei electrice, termice, de gaze naturale, apă, canal și telecomunicații. Prin Decizia nr. 44 din 30 septembrie 2005 a Curții de Conturi - Camera de Conturi a Județului Timiș s-a constatat cuantumul cheltuielilor suportate la rețelele menționate și s-a dispus recuperarea acestora, inclusiv a cheltuielilor rezultate din reașezarea elementelor rețelei de telecomunicații aparținând societății pârâtei.

S-a constatat că respectivele cheltuieli revin pârâtei, în conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2002, proprietar al rețelei de transport fiind Municipiul Timișoara și administrator Regia Autonomă de Transport Timișoara. Constatând întemeiată acțiunea reclamanților, instanța a admis-o ca atare, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 631.294,111 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la rețeaua de telecomunicații. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, instanța a apreciat că aceasta este neîntemeiată. Împotriva sentinței pronunțate de tribunal a declarat apel pârâta SC R. SA Timișoara, solicitând modificarea acesteia și, în principal, respingerea acțiunii reclamanților, iar în subsidiar, admiterea cererii de chemare în garanție a Regiei Autonome de Transport Timișoara.

Instanța de control judiciar a apreciat că apelul este fondat, însă numai pentru unele dintre motivele invocate, excepțiilor fiindu-le dată o dezlegare corectă. Primul motiv de apel vizează excepția prematurității cererii de chemare în judecată. Curtea a constatat că acest motiv de apel este neîntemeiat, întrucât, astfel cum just a reținut și prima instanță, întrucât între reclamantul Municipiul Timișoara și pârâta SC R. SA a existat o amplă corespondență legată de pretențiile ce fac obiectul acțiunii pendinte.

Motivul de apel ce vizează soluția primei instanțe asupra excepției prescrierii parțiale a dreptului la acțiune a fost apreciat ca neîntemeiat, întrucât se observă că reclamanții și-au întemeiat acțiunea în pretenții pe regulile îmbogățirii fără justă cauză, iar paguba a fost cunoscută la 30 septembrie 2005. În ceea ce privește fondul litigiului, Curtea a reținut că sunt nefondate susținerile pârâtei SC R. SA, conform cărora nu i-ar reveni sarcina să suporte costurile de reașezare a instalațiilor de telecomunicații din vecinătatea liniilor de tramvai, instalații afectate de modernizarea transportului în comun. În speță, proprietar al rețelei de transport este Municipiul Timișoara, care este și reclamant, iar Regia Autonomă de Transport Timișoara este administrator al rețelei de transport.

În consecință, sunt întrunite condițiile legale pentru ca SC R. SA, în calitate de furnizor de rețele de comunicații electronice, să suporte costurile implicate de reașezarea rețelelor respective, cu ocazia efectuării lucrărilor de modernizare a liniilor de tramvai. S-a reținut din raportul de expertiză contabilă că sumele plătite de Municipiul Timișoara pentru reglementarea rețelelor de telecomunicații ale pârâtei SC R. SA sunt de 39.947,67 RON, iar nu de 631.294,111 RON, astfel cum greșit a stabilit prima instanță, care a preluat tale quale această sumă din Decizia Curții de Conturi nr. 44 din 30 septembrie 2005, fără a mai verifica modul în care auditorii publici externi au ajuns la această concluzie.

În consecință, s-a apreciat că numai suma plătită de la bugetul local poate fi solicitată și recuperată de către Municipiul Timișoara, motiv pentru care, în urma admiterii apelului, sentința primei instanțe a fost schimbată în parte, în sensul că cererea introductivă a fost admisă în parte, pârâta fiind obligată să plătească Municipiului Timișoara doar suma de 39.947,67 RON. Criticile din apel cu privire la modul de soluționare a cererii de chemare în garanție au fost găsite a fi nefondate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții. Prin Decizia nr. 412 din 1 februarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 9151/30/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamațiilor, a casat Decizia nr. 90/A din 6 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că proprietarul rețelelor de transport este Municipiul Timișoara, iar administrator este chemata în garanție, astfel că lucrările fiind efectuate de către aceștia, obligația de a suporta cheltuielile colaterale revine proprietarului instalației, potrivit art. 31 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 79/2002, text care prevede că titularul dreptului instituit în condițiile art. 23, deci pârâta are obligația să reașeze, pe cheltuială proprie, elementele rețelelor de comunicații electronice, în cadrul aceleiași proprietăți, atunci când operațiunea este necesară pentru construcția de clădiri sau pentru efectuarea de lucrări de către proprietar sau, după caz, de către titularul dreptului de administrare.

Prin urmare, lucrările fiind efectuate de către Municipiul Timișoara, în calitate de proprietar, pârâta SC R. SA, în calitate de furnizor de rețele de comunicații electronice, are obligația să suporte contravaloarea lucrărilor de reașezare a rețelelor respective. În speță, se ridică, însă, problema întinderii, a cuantumului acestor despăgubiri, care nu a fost pe deplin lămurită de instanțele de fond. Astfel, tribunalul a obligat pârâta la plata sumei de 631.294,111 RON, sumă care a fost diminuată, în faza de apel, la 39.947,67 RON, instanța de control judiciar, prin administrarea probei cu expertiză, dând curs principiului nemijlocirii.

Pentru stabilirea situației de fapt incidentă în speță, care să conducă la pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză, în vederea soluționării conflictului de interese cu care a fost sesizată, era necesar ca instanța de apel să asigure un echilibru procesual, care, în speța de față, se concretizează prin necesitatea administrării unei contradovezi, adică a unei noi expertize tehnice judiciare contabile, conform art. 201 și urm. C. proc. civ.

Împrejurările de fapt care se impun a fi clarificate în litigiu vizează, în principal, determinarea sursei de finanțare, a naturii acesteia, precum și a finanțatorilor lucrării de reabilitare a transportului urban în Municipiul Timișoara, în vederea stabilirii fără echivoc a părții din investiție pe care pârâta SC R. SA este obligată să o suporte, cu precizarea că o dezlegare în drept a acestei chestiuni s-a realizat, în sensul incidenței art. 31 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 79/2002, care atrage obligația pârâtei, în calitate de furnizor de rețele de comunicații electronice, să suporte cheltuieli ocazionate cu reașezarea rețelelor respective. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 9151/30/2007*.

Curtea a dispus administrarea unei noi expertize contabile, de această dată, de către trei experți, care a avut drept obiectiv lămurirea situației de fapt, în sensul celor statuate prin decizia de casare. Potrivit raportului de contraexpertiză, s-a stabilit că sursele de finanțare au fost împrumutul acordat de Banca Europeană de Investiții, transferuri de la bugetul de stat, alocații de la bugetul local și surse proprii ale regiei de transport local. Din materialul documentar analizat de experți a rezultat faptul că pentru reglementarea rețelelor de comunicații ale SC R. SA au fost efectuate cheltuieli în valoare de 969.235,20 RON. A fost stabilită valoarea lucrărilor de reglementări rețele de telecomunicații efectuate în baza contractelor încheiate cu cei doi furnizori și defalcarea acestora pe surse.

În ceea ce privește natura finanțării acestui proiect de reabilitare, s-a reținut de instanța de apel că se poate constata cu ușurință că este vorba de o cofinanțare, având următoarea structură: a) finanțare rambursabilă de tipul împrumutului bancar pe termen lung pentru investiții; b) transferuri de la bugetul de stat către bugetul local pentru investiții finanțate parțial din împrumuturi externe; c) alocații de la bugetul local în vederea achitării cheltuielilor suplimentare rezultate ca urmare a actualizării valorii totale a proiectului în funcție de evoluția indicelui prețurilor de consum, impozitele și taxele aferente realizării proiectului, precum și eventualele depășiri provenite din modificarea unor reglementări legale în domeniul fiscal pe parcursul derulării proiectului; d) surse proprii ale Regiei Autonome de Transport Timișoara pentru acoperirea costurilor bancare determinate de derularea împrumutului.

S-a reținut faptul că plata serviciului datoriei externe (rambursări de rate de capital, dobânzi și comisioane) urmează să fie făcută de către Consiliul Local al Municipiului Timișoara, din bugetul propriu, până în 15 septembrie 2019. Instanța de apel a apreciat, în raport de probele administrate, că suma netă de încasat, calculată până în data de 30 aprilie 2005, și care se impune a fi recuperată de instituțiile reclamante de la pârâta apelantă este de 720.666,40 RON. Curtea a înlăturat susținerile apelantei, în sensul că numai valoarea cheltuielilor suportate de Municipiul Timișoara din bugetul local pentru traseele menționate în cererea de chemare în judecată poate fi imputată societății pârâte, reținând că plata serviciului datoriei externe către banca finanțatoare se va face de către Consiliul Local al Municipiului Timișoara, din bugetul propriu.

De asemenea, nici critica referitoare la valorificarea concluziilor primei expertize tehnice în detrimentul contraexpertizei administrate în al doilea ciclu procesual nu a fost primită, în condițiile în care tocmai acesta a fost motivul pentru care decizia anterioară a instanței de apel a fost casată de instanța supremă, cu argumentul că starea de fapt nu a fost pe deplin lămurită. În consecință, curtea de apel a respins apelul ca neîntemeiat, inclusiv în ceea ce privește critica adusă neadmiterii cererii de chemare în garanție a Regiei Autonome de Transport Timișoara și a obligat societatea pârâtă la plata sumei de 10.560 RON către instituțiile reclamante, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva Deciziei civile nr. 142 din 27 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în termen legal, a declarat recurs pârâta care a solicitat în principal casarea hotărârii, iar în subsidiar modificarea acesteia, cu cheltuieli de judecată. În motivarea recursului, după o prezentarea a evoluției cauzei în ciclurile procesuale anterioare, au fost invocate, în esență, următoarele: Hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât a fost încălcat dreptul pârâtei la un proces echitabil, ceea ce atrage aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc. civ. În speță, recurenta a criticat nepronunțarea instanței de apel asupra tuturor motivelor invocate prin cererea de apel, respectiv asupra excepțiilor invocate.

A apreciat că motivarea instanței de apel care a apreciat că apelul este fondat, însă numai pentru unele dintre motivele invocate, excepțiilor fiindu-le dată o dezlegare corectă este insuficientă și nu corespunde cerințelor instanței europene ca instanțele naționale să-și motiveze deciziile. Recurenta a reiterat excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată și excepția prescrierii acțiunii a reclamanților. De asemenea, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7, 304 pct. 8 și 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât, deși în considerentele hotărârii pronunțate de curtea de apel au fost reținute sursele de finanțare din expertiza efectuată, soluția pronunțată de aceasta este în totală contradicție cu concluziile raportului de expertiză.

Recurenta a arătat că suma suportată din bugetul de stat a fost de 262.005,22 RON, iar valoarea plăților efectuate către cei doi furnizori pentru trasele menționate în acțiune, în perioada 14 decembrie 2004 - 14 decembrie 2007 (apreciată ca nefiind prescrisă) este de 89.564,07 RON, din care 30.159,01 RON reprezintă suma alocată din bugetul de stat. Recurenta a învederat că nu poate fi obligată la plata unor sume de bani care nu au fost suportate din bugetul local. În ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție, s-a arătat că motivarea instanței în sensul că Regia Autonomă de Transport Timișoara a efectuat toate plățile către furnizori contravine soluției pronunțate pe fond care ar conduce la îmbogățirea fără justă cauză a Municipiului Timișoara cu suma de 631.294,11 RON.

Recursul a fost legal timbrat. Prin concluzii scrise depuse la dosarul cauzei, Municipiul Timișoara reprezentat de Primar și Regia Autonomă de Transport Timișoara au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate de recurentă, Înalta Curte constată următoarele: În cadrul cererii de apel cu care a învestit Curtea de Apel Timișoara, în primul ciclu procesual, pârâta R. a invocat, pe lângă criticile care au vizat fondul cauzei, și greșita soluționare a excepțiilor prematurității introducerii acțiunii și cea a prescrierii parțiale a dreptului material la acțiune al reclamantei, precum și soluționare greșită a cererii de chemare în garanție.

Prin Decizia civilă nr. 90/A din 6 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a admis apelul și a diminuat suma la care a fost obligată pârâta către reclamantă, pronunțându-se în considerentele deciziei în sensul că motivele de apel referitoare la modul greșit în care prima instanță a soluționat excepțiile prematurității și prescripției sunt neîntemeiate, iar criticile din apel cu privire la modul de soluționare a cererii de chemare în garanție sunt nefondate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs numai reclamantele, iar instanța supremă, prin decizia de casare, a analizat numai motivele de recurs referitoare la fondul cauzei, întrucât nu a fost învestită cu nicio critică referitoare la modul în care au fost soluționate motivele de apel care se refereau la excepțiile invocate la fond și la cererea de chemare în garanție.

Prin urmare, deși decizia pronunțată în apel a fost casată, este evident că trimiterea spre rejudecarea apelului a vizat aspectele cu care instanța de recurs a fost învestită, respectiv cele referitoare la fondul cauzei, modul de soluționare a excepțiilor și a cererii de chemare în garanție nefiind criticat, deși pârâta ar fi avut interes să exercite calea de atac, excepția prematurității introducerii acțiunii tinzând la respingerea cererii de chemare în judecată în întregul său, iar admiterea cererii de chemare în garanție îndrituind pârâta să se îndrepte împotriva unei alte persoane de la care ar putea recupera suma de bani la care a fost obligată. Învestită din nou cu soluționarea apelului, ca urmare a casării cu trimitere, Curtea de Apel Timișoara s-a pronunțat în limitele art. 315 C. proc.

civ., fiind exclusă reexaminarea chestiunilor care privesc greșita soluționare a excepțiilor invocate de pârâtă, care ar echivala cu declanșarea controlului judiciar prin exercitarea unui recurs la recurs care contravine principiului unicității acestei căi de atac. Prin urmare, această critică este nefondată. De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanța de apel s-a conformat dispozițiilor instanței de casare, iar considerentele hotărârii pronunțate de aceasta nu contravin dispozitivului. Astfel, instanța de apel a identificat sursele de finanțare și a stabilit datoria pârâtei, conform îndrumărilor din recurs, motivând înlăturarea susținerilor apelantei în sensul că aceasta nu poate fi obligată decât la plata sumelor alocate din bugetul de stat.

Prin urmare, împrejurarea că soluția pronunțată nu este cea dorită de apelantă nu poate atrage incidența motivului de modificare a deciziei prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Se vor înlătura și susținerile recurentei referitoare la faptul că aceasta nu poate fi obligată decât la plata sumelor care au fost suportate din bugetul local, întrucât, în mod judicios, instanța de apel a verificat temeinicia pretențiilor reclamanților în raport de finanțatorii proiectului și de obiectul cererii de chemare în judecată, conform indicațiilor deciziei de casare.

Astfel, în raport de împrejurarea că au fost cofinanțate cheltuielile pentru executarea lucrărilor de telecomunicații, pârâta nu poate fi obligată numai la plata sumelor reprezentând alocații din bugetul local întrucât aceasta ar avea drept consecință diminuarea bugetului local cu sumele achitate din creditul rambursabil și din alocațiile de la bugetul de stat destinate finanțării obiectivelor de interes public din municipiul Timișoara. Celelalte critici formulate în recurs sunt, de asemenea, neîntemeiate, modul de apreciere a probelor privind aspecte de netemeinicie a hotărârii care nu mai pot face obiect al analizei în recurs odată cu abrogarea art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ. Față de considerentele expuse pe larg mai sus, apreciind că nu subzistă niciun motiv de modificare sau casare a deciziei recurate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R. SA împotriva Deciziei civile nr. 142 din 27 iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2013. Procesat de GGC - AZ