ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1741/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1741/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 976 din 21 octombrie

2008 pronunțată în Dosarul nr. 9151/30/2007, Tribunalul Timiș a respins

excepțiile de necompetență materială, de neîndeplinire a procedurii concilierii

prealabile și de prescripție, admițând acțiunea reclamanților Municipiul

Timișoara, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria

Municipiului Timișoara împotriva pârâtei SC R. SA Timișoara, obligând-o pe

aceasta din urmă la plata sumei de 631.294,111 RON, reprezentând contravaloarea

lucrărilor efectuate, respingând, totodată, cererea de chemare în garanție a

Regiei Autonome de Transport Timișoara formulată de societatea pârâtă.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că excepția necompetenței materiale a

tribunalului nu este întemeiată, litigiul având natură comercială, și la fel

excepția neîndeplinirii procedurii concilierii prealabile, între părți având

loc un schimb de corespondență, prilej cu care au luat act fiecare de

pretențiile și apărările celeilalte. Nici excepția prescripției debitului nu a

fost primită, având în vedere art. 8 alin. (1) și (2) din Decretul nr.

167/1958, incident în cauză, de vreme ce reclamanții au invocat temeiul

îmbogățirii fără justă cauză, termenul de prescripție începând să curgă de la

data când s-a cunoscut întinderea pagubei, respectiv de la 30 septembrie 2005.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a constatat că reclamanții au efectuat o serie de lucrări cu

prilejul modernizării infrastructurii la rețeaua de transport în comun, în urma

acestora fiind necesară reașezarea unor elemente aparținând rețelei electrice,

termice, de gaze naturale, apă, canal și telecomunicații. Prin Decizia nr. 44

din 30 septembrie 2005 a Curții de Conturi - Camera de Conturi a Județului

Timiș s-a constatat cuantumul cheltuielilor suportate la rețelele menționate și

s-a dispus recuperarea acestora, inclusiv a cheltuielilor rezultate din

reașezarea elementelor rețelei de telecomunicații aparținând societății

pârâtei.

S-a constatat că

respectivele cheltuieli revin pârâtei, în conformitate cu dispozițiile art. 31

alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2002, proprietar al rețelei de transport fiind

Municipiul Timișoara și administrator Regia Autonomă de Transport Timișoara.

Constatând întemeiată

acțiunea reclamanților, instanța a admis-o ca atare, cu consecința obligării

pârâtei la plata sumei de 631.294,111 RON, reprezentând contravaloarea

lucrărilor efectuate la rețeaua de telecomunicații.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție, instanța a apreciat că aceasta este

neîntemeiată.

Împotriva sentinței

pronunțate de tribunal a declarat apel pârâta SC R. SA Timișoara, solicitând

modificarea acesteia și, în principal, respingerea acțiunii reclamanților, iar

în subsidiar, admiterea cererii de chemare în garanție a Regiei Autonome de

Transport Timișoara.

Instanța de control

judiciar a apreciat că apelul este fondat, însă numai pentru unele dintre

motivele invocate, excepțiilor fiindu-le dată o dezlegare corectă.

Primul motiv de apel

vizează excepția prematurității cererii de chemare în judecată. Curtea a

constatat că acest motiv de apel este neîntemeiat, întrucât, astfel cum just a

reținut și prima instanță, întrucât între reclamantul Municipiul Timișoara și

pârâta SC R. SA a existat o amplă corespondență legată de pretențiile ce fac

obiectul acțiunii pendinte.

Motivul de apel ce

vizează soluția primei instanțe asupra excepției prescrierii parțiale a

dreptului la acțiune a fost apreciat ca neîntemeiat, întrucât se observă că

reclamanții și-au întemeiat acțiunea în pretenții pe regulile îmbogățirii fără

justă cauză, iar paguba a fost cunoscută la 30 septembrie 2005.

În ceea ce privește

fondul litigiului, Curtea a reținut că sunt nefondate susținerile pârâtei SC R.

SA, conform cărora nu i-ar reveni sarcina să suporte costurile de reașezare a

instalațiilor de telecomunicații din vecinătatea liniilor de tramvai,

instalații afectate de modernizarea transportului în comun.

În speță, proprietar

al rețelei de transport este Municipiul Timișoara, care este și reclamant, iar

Regia Autonomă de Transport Timișoara este administrator al rețelei de

transport. În consecință, sunt întrunite condițiile legale pentru ca SC R. SA,

în calitate de furnizor de rețele de comunicații electronice, să suporte

costurile implicate de reașezarea rețelelor respective, cu ocazia efectuării

lucrărilor de modernizare a liniilor de tramvai.

S-a reținut din

raportul de expertiză contabilă că sumele plătite de Municipiul Timișoara

pentru reglementarea rețelelor de telecomunicații ale pârâtei SC R. SA sunt de

39.947,67 RON, iar nu de 631.294,111 RON, astfel cum greșit a stabilit prima

instanță, care a preluat tale quale această sumă din Decizia Curții de Conturi

nr. 44 din 30 septembrie 2005, fără a mai verifica modul în care auditorii

publici externi au ajuns la această concluzie.

În consecință, s-a

apreciat că numai suma plătită de la bugetul local poate fi solicitată și

recuperată de către Municipiul Timișoara, motiv pentru care, în urma admiterii

apelului, sentința primei instanțe a fost schimbată în parte, în sensul că

cererea introductivă a fost admisă în parte, pârâta fiind obligată să plătească

Municipiului Timișoara doar suma de 39.947,67 RON.

Criticile din apel cu

privire la modul de soluționare a cererii de chemare în garanție au fost găsite

a fi nefondate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții.

Prin Decizia nr. 412

din 1 februarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 9151/30/2007, Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursul reclamațiilor, a casat Decizia nr. 90/A

din 6 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că proprietarul rețelelor de transport

este Municipiul Timișoara, iar administrator este chemata în garanție, astfel

că lucrările fiind efectuate de către aceștia, obligația de a suporta

cheltuielile colaterale revine proprietarului instalației, potrivit art. 31

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 79/2002, text care prevede că titularul

dreptului instituit în condițiile art. 23, deci pârâta are obligația să

reașeze, pe cheltuială proprie, elementele rețelelor de comunicații

electronice, în cadrul aceleiași proprietăți, atunci când operațiunea este

necesară pentru construcția de clădiri sau pentru efectuarea de lucrări de

către proprietar sau, după caz, de către titularul dreptului de administrare.

Prin urmare, lucrările fiind efectuate de către Municipiul Timișoara, în

calitate de proprietar, pârâta SC R. SA, în calitate de furnizor de rețele de

comunicații electronice, are obligația să suporte contravaloarea lucrărilor de

reașezare a rețelelor respective.

În speță, se ridică,

însă, problema întinderii, a cuantumului acestor despăgubiri, care nu a fost pe

deplin lămurită de instanțele de fond. Astfel, tribunalul a obligat pârâta la

plata sumei de 631.294,111 RON, sumă care a fost diminuată, în faza de apel, la

39.947,67 RON, instanța de control judiciar, prin administrarea probei cu

expertiză, dând curs principiului nemijlocirii. Pentru stabilirea situației de

fapt incidentă în speță, care să conducă la pronunțarea unei hotărâri legale și

temeinice, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză, în

vederea soluționării conflictului de interese cu care a fost sesizată, era

necesar ca instanța de apel să asigure un echilibru procesual, care, în speța

de față, se concretizează prin necesitatea administrării unei contradovezi,

adică a unei noi expertize tehnice judiciare contabile, conform art. 201 și

urm. C. proc. civ.

Împrejurările de fapt

care se impun a fi clarificate în litigiu vizează, în principal, determinarea

sursei de finanțare, a naturii acesteia, precum și a finanțatorilor lucrării de

reabilitare a transportului urban în Municipiul Timișoara, în vederea

stabilirii fără echivoc a părții din investiție pe care pârâta SC R. SA este

obligată să o suporte, cu precizarea că o dezlegare în drept a acestei

chestiuni s-a realizat, în sensul incidenței art. 31 alin. (1) și (2) din

O.U.G. nr. 79/2002, care atrage obligația pârâtei, în calitate de furnizor de

rețele de comunicații electronice, să suporte cheltuieli ocazionate cu reașezarea

rețelelor respective.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 9151/30/2007*.

Curtea a dispus

administrarea unei noi expertize contabile, de această dată, de către trei

experți, care a avut drept obiectiv lămurirea situației de fapt, în sensul

celor statuate prin decizia de casare.

Potrivit raportului

de contraexpertiză, s-a stabilit că sursele de finanțare au fost împrumutul

acordat de Banca Europeană de Investiții, transferuri de la bugetul de stat,

alocații de la bugetul local și surse proprii ale regiei de transport local.

Din materialul

documentar analizat de experți a rezultat faptul că pentru reglementarea

rețelelor de comunicații ale SC R. SA au fost efectuate cheltuieli în valoare

de 969.235,20 RON.

A fost stabilită

valoarea lucrărilor de reglementări rețele de telecomunicații efectuate în baza

contractelor încheiate cu cei doi furnizori și defalcarea acestora pe surse.

În ceea ce privește

natura finanțării acestui proiect de reabilitare, s-a reținut de instanța de apel

că se poate constata cu ușurință că este vorba de o cofinanțare, având

următoarea structură: a) finanțare rambursabilă de tipul împrumutului bancar pe

termen lung pentru investiții; b) transferuri de la bugetul de stat către

bugetul local pentru investiții finanțate parțial din împrumuturi externe; c)

alocații de la bugetul local în vederea achitării cheltuielilor suplimentare

rezultate ca urmare a actualizării valorii totale a proiectului în funcție de

evoluția indicelui prețurilor de consum, impozitele și taxele aferente

realizării proiectului, precum și eventualele depășiri provenite din

modificarea unor reglementări legale în domeniul fiscal pe parcursul derulării

proiectului; d) surse proprii ale Regiei Autonome de Transport Timișoara pentru

acoperirea costurilor bancare determinate de derularea împrumutului.

S-a reținut faptul că

plata serviciului datoriei externe (rambursări de rate de capital, dobânzi și

comisioane) urmează să fie făcută de către Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, din bugetul propriu, până în 15 septembrie 2019.

Instanța de apel a

apreciat, în raport de probele administrate, că suma netă de încasat, calculată

până în data de 30 aprilie 2005, și care se impune a fi recuperată de

instituțiile reclamante de la pârâta apelantă este de 720.666,40 RON.

Curtea a înlăturat

susținerile apelantei, în sensul că numai valoarea cheltuielilor suportate de

Municipiul Timișoara din bugetul local pentru traseele menționate în cererea de

chemare în judecată poate fi imputată societății pârâte, reținând că plata

serviciului datoriei externe către banca finanțatoare se va face de către

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, din bugetul propriu.

De asemenea, nici

critica referitoare la valorificarea concluziilor primei expertize tehnice în

detrimentul contraexpertizei administrate în al doilea ciclu procesual nu a

fost primită, în condițiile în care tocmai acesta a fost motivul pentru care

decizia anterioară a instanței de apel a fost casată de instanța supremă, cu

argumentul că starea de fapt nu a fost pe deplin lămurită.

În consecință, curtea

de apel a respins apelul ca neîntemeiat, inclusiv în ceea ce privește critica

adusă neadmiterii cererii de chemare în garanție a Regiei Autonome de Transport

Timișoara și a obligat societatea pârâtă la plata sumei de 10.560 RON către

instituțiile reclamante, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva Deciziei

civile nr. 142 din 27 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în

termen legal, a declarat recurs pârâta care a solicitat în principal casarea

hotărârii, iar în subsidiar modificarea acesteia, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

recursului, după o prezentarea a evoluției cauzei în ciclurile procesuale

anterioare, au fost invocate, în esență, următoarele:

Hotărârea instanței

de apel este nelegală întrucât a fost încălcat dreptul pârâtei la un proces

echitabil, ceea ce atrage aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În speță, recurenta a

criticat nepronunțarea instanței de apel asupra tuturor motivelor invocate prin

cererea de apel, respectiv asupra excepțiilor invocate.

A apreciat că

motivarea instanței de apel care a apreciat că apelul este fondat, însă numai

pentru unele dintre motivele invocate, excepțiilor fiindu-le dată o dezlegare

corectă este insuficientă și nu corespunde cerințelor instanței europene ca

instanțele naționale să-și motiveze deciziile.

Recurenta a reiterat

excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată și excepția

prescrierii acțiunii a reclamanților.

De asemenea, s-a

apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7, 304 pct. 8 și

304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât, deși în considerentele hotărârii pronunțate

de curtea de apel au fost reținute sursele de finanțare din expertiza

efectuată, soluția pronunțată de aceasta este în totală contradicție cu

concluziile raportului de expertiză.

Recurenta a arătat că

suma suportată din bugetul de stat a fost de 262.005,22 RON, iar valoarea

plăților efectuate către cei doi furnizori pentru trasele menționate în

acțiune, în perioada 14 decembrie 2004 - 14 decembrie 2007 (apreciată ca

nefiind prescrisă) este de 89.564,07 RON, din care 30.159,01 RON reprezintă

suma alocată din bugetul de stat.

Recurenta a învederat

că nu poate fi obligată la plata unor sume de bani care nu au fost suportate

din bugetul local.

În ceea ce privește

respingerea cererii de chemare în garanție, s-a arătat că motivarea instanței

în sensul că Regia Autonomă de Transport Timișoara a efectuat toate plățile

către furnizori contravine soluției pronunțate pe fond care ar conduce la

îmbogățirea fără justă cauză a Municipiului Timișoara cu suma de 631.294,11

RON.

Recursul a fost legal

timbrat.

Prin concluzii scrise

depuse la dosarul cauzei, Municipiul Timișoara reprezentat de Primar și Regia

Autonomă de Transport Timișoara au solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

Analizând decizia

recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate de recurentă,

Înalta Curte constată următoarele:

În cadrul cererii de

apel cu care a învestit Curtea de Apel Timișoara, în primul ciclu procesual,

pârâta R. a invocat, pe lângă criticile care au vizat fondul cauzei, și greșita

soluționare a excepțiilor prematurității introducerii acțiunii și cea a

prescrierii parțiale a dreptului material la acțiune al reclamantei, precum și

soluționare greșită a cererii de chemare în garanție.

Prin Decizia civilă

nr. 90/A din 6 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a admis

apelul și a diminuat suma la care a fost obligată pârâta către reclamantă,

pronunțându-se în considerentele deciziei în sensul că motivele de apel

referitoare la modul greșit în care prima instanță a soluționat excepțiile

prematurității și prescripției sunt neîntemeiate, iar criticile din apel cu

privire la modul de soluționare a cererii de chemare în garanție sunt nefondate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs numai reclamantele, iar instanța supremă, prin

decizia de casare, a analizat numai motivele de recurs referitoare la fondul

cauzei, întrucât nu a fost învestită cu nicio critică referitoare la modul în care

au fost soluționate motivele de apel care se refereau la excepțiile invocate la

fond și la cererea de chemare în garanție.

Prin urmare, deși

decizia pronunțată în apel a fost casată, este evident că trimiterea spre

rejudecarea apelului a vizat aspectele cu care instanța de recurs a fost

învestită, respectiv cele referitoare la fondul cauzei, modul de soluționare a

excepțiilor și a cererii de chemare în garanție nefiind criticat, deși pârâta

ar fi avut interes să exercite calea de atac, excepția prematurității

introducerii acțiunii tinzând la respingerea cererii de chemare în judecată în

întregul său, iar admiterea cererii de chemare în garanție îndrituind pârâta să

se îndrepte împotriva unei alte persoane de la care ar putea recupera suma de

bani la care a fost obligată.

Învestită din nou cu

soluționarea apelului, ca urmare a casării cu trimitere, Curtea de Apel

Timișoara s-a pronunțat în limitele art. 315 C. proc. civ., fiind exclusă

reexaminarea chestiunilor care privesc greșita soluționare a excepțiilor

invocate de pârâtă, care ar echivala cu declanșarea controlului judiciar prin

exercitarea unui recurs la recurs care contravine principiului unicității

acestei căi de atac.

Prin urmare, această

critică este nefondată.

De asemenea, Înalta

Curte apreciază că instanța de apel s-a conformat dispozițiilor instanței de

casare, iar considerentele hotărârii pronunțate de aceasta nu contravin

dispozitivului. Astfel, instanța de apel a identificat sursele de finanțare și

a stabilit datoria pârâtei, conform îndrumărilor din recurs, motivând

înlăturarea susținerilor apelantei în sensul că aceasta nu poate fi obligată

decât la plata sumelor alocate din bugetul de stat.

Prin urmare,

împrejurarea că soluția pronunțată nu este cea dorită de apelantă nu poate

atrage incidența motivului de modificare a deciziei prevăzut de art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

Se vor înlătura și

susținerile recurentei referitoare la faptul că aceasta nu poate fi obligată

decât la plata sumelor care au fost suportate din bugetul local, întrucât, în mod

judicios, instanța de apel a verificat temeinicia pretențiilor reclamanților în

raport de finanțatorii proiectului și de obiectul cererii de chemare în

judecată, conform indicațiilor deciziei de casare.

Astfel, în raport de

împrejurarea că au fost cofinanțate cheltuielile pentru executarea lucrărilor

de telecomunicații, pârâta nu poate fi obligată numai la plata sumelor

reprezentând alocații din bugetul local întrucât aceasta ar avea drept

consecință diminuarea bugetului local cu sumele achitate din creditul

rambursabil și din alocațiile de la bugetul de stat destinate finanțării

obiectivelor de interes public din municipiul Timișoara.

Celelalte critici

formulate în recurs sunt, de asemenea, neîntemeiate, modul de apreciere a

probelor privind aspecte de netemeinicie a hotărârii care nu mai pot face

obiect al analizei în recurs odată cu abrogarea art. 304 pct. 10 și 11 C. proc.

civ.

Față de

considerentele expuse pe larg mai sus, apreciind că nu subzistă niciun motiv de

modificare sau casare a deciziei recurate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC R. SA împotriva Deciziei civile nr. 142 din 27

iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ