ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3635/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 5707 din 15 iulie 2008, reclamanții B.B.C., C.D.I., D.C.D. și D.C.D. i-au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Timișoara, reprezentat de Consiliul local al Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara, SC A. SA Timișoara, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate edificarea fără acceptul lor (ori al foștilor proprietari tabulari) a unor conducte de apă și canalizare, urmată de ocuparea și folosirea de către pârâți, în perioada 11 iulie 2005 - 23 aprilie 2008, fără drept și fără vreo despăgubire echitabilă, a unei suprafețe de 326 mp din terenul situat în Timișoara, înscris în C.F.

Timișoara, pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâților, în solidar, de a le achita o despăgubire, egală cu taxa de ocupare a domeniului public percepută de Primăria Municipiului Timișoara, în sumă totală de 657.216 lei, pentru folosința abuzivă a terenului, în perioada 11 iulie 2005 - 23 aprilie 2008. Ulterior, reclamanții și-au precizat acțiunea cu solicitarea actualizării cu rata inflației a sumei datorate cu titlu de despăgubiri de către pârâți, în acest context, reclamanții solicitând obligarea pârâților în solidar să le achite o despăgubire, egală cu taxa de ocupare a domeniului public percepută de Primăria Municipiului Timișoara, în sumă totală de 737.111 lei, pentru folosința abuzivă a terenului reclamanților, în perioada 11 iulie 2005 - 23 aprilie 2008 și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6000/ PI din 23 decembrie 2011, Tribunalul Timiș a respins acțiunea precizată, formulată de reclamanți. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: În raport de probatoriul administrat, prima instanță a respins acțiunea reclamanților, întrucât, potrivit art. 6 pct. 5 din O.G.

nr. 32/2002 privind organizarea și funcționarea serviciilor publice de alimentare cu apă și de canalizare, aprobată prin Legea nr. 634/2002, se statuează că proprietarii instalațiilor prin care se furnizează/prestează serviciile de apă și de canalizare, se bucură de dreptul de servitute legală pentru toate aceste instalații, iar potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 a Serviciului de alimentare cu apă și de canalizare (în vigoare din 21 martie 2007), dreptul de servitute se exercită pe toată durata existenței sistemelor de alimentare cu apă și de canalizare, pentru executarea lucrărilor necesare întreținerii și exploatării sistemelor respective. Exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăților afectate de sistemul de alimentare cu apă și de canalizare se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestuia.

Astfel fiind, constatând că pârâții au calitate procesuală activă în speță, Municipiul Timișoara fiind proprietar asupra conductelor de apă și canalizare, iar SC A. SA fiind operatorul Serviciilor publice cu apă și de canalizare, reținând că respectivele conducte de apă și canalizare, potrivit documentelor transmise de Arhiva Națională și aflate în Dosarul nr. 11224/325/2005 al Tribunalului Timiș acvirat prezentului, au fost amplasate în baza autorizației de construire din 13 septembrie 1965, pentru mai multe străzi din Complexul studențesc, urmare a cererii formulate de către fosta I.G.O., iar reclamanții au dobândit proprietatea terenului având încorporate aceste conducte, la data de 17 decembrie 2007 fiind eliberată de conducta de canalizare suprafața de teren de 131 mp, din totalul de suprafața de 326 mp, iar la data de 23 aprilie 2008 lucrările de deviere rețea canalizare și branșamente apă potabilă, au fost finalizate, eliberându-se întregul amplasament proprietatea reclamanților, instanța a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 și art. 999 C. civ., deoarece reclamanților nu li s-a produs niciun prejudiciu.

Astfel, potrivit art. 998 și următoarele C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu dă dreptul celui păgubit la despăgubiri. Prejudiciul constă în consecințele negative patrimoniale și morale suferite de o persoană ca urmare a unei fapte ilicite, fiind justificată acordarea unor compensații materiale pentru repararea prejudiciului suferit, repararea prejudiciului trebuind să fie integrală și să cuprindă atât paguba efectivă cât și beneficiul nerealizat, răspunderea civilă reclamând în afară de prejudiciu și un raport de cauzalitate, adică legătura dintre faptă și prejudiciu, acțiunea în despăgubire limitându-se numai la daunele directe, adică acelea care sunt neîndoielnic consecința faptei ilicite.

În speță, terenul restituit reclamanților a fost vădit afectat de lucrări de utilitate publică efectuate cu mult anterior restituirii terenului iar apoi îndepărtate de către unitățile de resort, astfel că reclamanții nu pot fi considerați păgubiți în accepția prevederilor art. 998 și următoarele C. civ. Prin Decizia civilă nr. 128 din 27 iunie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamanții B.B.C., C.D.I., D.C.D. și D.C.D., împotriva sentinței mai sus menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că l-a obligat pe pârâtul Municipiul Timișoara reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara să plătească reclamanților suma de 38.842 lei actualizată cu rata inflației.

A respins în rest acțiunea. L-a obligat pe pârâtul Municipiul Timișoara să plătească reclamanților suma de 1.500 lei cheltuieli parțiale de judecată, proporțional cu pretențiile admise, pentru prima instanță și apel. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 32/2002 privind organizarea și funcționarea serviciilor publice de alimentare cu apă și canalizare și art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 a serviciului de alimentare cu apă și canalizare. Aceasta, pe de o parte, pentru că art. 6 alin. (6) din O.G.

nr. 32/2002 a fost abrogat expres prin art. 46 din Legea nr. 241/2006, iar noua reglementare, respectiv art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, în vigoare la data introducerii acțiunii și pe aproape întreaga perioadă în care reclamanții au fost lipsiți de folosința imobilului, instituie o servitute cu titlu gratuit în favoarea proprietarilor și operatorilor pe toată durata existenței sistemelor de alimentare cu apă și canalizare, exclusiv pentru executarea lucrărilor necesare întreținerii și exploatării sistemelor respective. Ori, lipsa temeiului juridic pentru existențe conductelor de apă și canalizare pe terenul reclamanților a fost implicit recunoscută de către proprietarul acestora, Municipiul Timișoara, prin solicitarea făcută pârâtei SC A. SA Timișoara (adresa din 29 ianuarie 2007, fila 22, Dosarul nr. 5707/30/2009, vol. I, al Tribunalului Timiș) de mutare a acestor conducte pe domeniul public.

A apreciat că, atâta vreme cât pârâții nu au dovedit existența unui titlu valabil, opozabil reclamanților, ocuparea suprafeței de 326 mp din terenul reclamanților cu conductele de apă și canalizare constituie o faptă ilicită în sensul art. 998 C. civ., respectiv o încălcare abuzivă a prerogativelor dreptului de proprietate consacrate de art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel că reclamanții, contrar celor reținute de prima instanță și celor susținute de pârâții intimați, sunt îndreptățiți la despăgubiri, impunându-se asigurarea unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și interesul individual al proprietarului bunului.

Cât privește pârâtul care trebuie obligat la plata despăgubirilor, curtea de apel a apreciat că acesta este pârâtul Municipiul Timișoara, întrucât el este proprietarul rețelelor de apă și canalizare și, deci, are prerogativa de a dispune juridic de acestea, pârâta și SC A. SA Timișoara având doar calitatea de operator al serviciilor publice de alimentare cu apă și canalizare. Referitor la cuantumul despăgubirilor, curtea de apel a avut în vedere că în cauză au fost efectuate o expertiză și două contraexpertize, care au concluzionat astfel: Prima expertiză efectuată de expert C.M. a stabilit cuantumul despăgubirilor, în raport de taxa de ocupare a domeniului public percepută de pârâtul Municipiul Timișoara, la suma de 606.360 lei; a doua lucrare de specialitate, respectiv raportul de contraexpertiză efectuat de expert B.A., B.S.

și B.I. a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 38.842 lei, în raport de ofertele de publicitate și situația concretă a terenului în litigiu, iar a treia lucrare de specialitate, respectiv raportul de contraexpertiză efectuat de expertul T.G., B.P.E. și H.V. a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma actualizată de 737.111 lei, tot în funcție de taxa de ocupare a domeniului public. Curtea de apel a apreciat că se justifică luarea în considerare, la stabilirea cuantumului despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamanților, a raportului de contraexpertiză efectuat de experții B.A., B.S.

și B.I., întrucât, la efectuarea acestuia, au fost avute în vedere ofertele reale de piață, precum și situația concretă a imobilului în litigiu, constând în aceea că era ocupat de o terasă ce deservește restaurantul reclamanților, care „obțin și alte avantaje în plus față de destinația de grădină". Instanța de apel a arătat că o despăgubire reală a reclamanților nu s-ar putea realiza decât în condiții similare celor în care și-ar fi putut valorifica ei înșiși dreptul de proprietate asupra terenului în raport cu terțe persoane, adică la nivelul valorii actuale de piață a terenului, iar nu la nivelul taxei de ocupare a domeniului public, pentru care criteriile sunt stabilite prin hotărâri ale consiliului local, astfel cum s-a procedat prin expertiza efectuată de experta C.M și prin raportul de contraexpertiză efectuat de experții T.G., B.P.E.

și H.V. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâții. Recurenții reclamanți își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului și, pe cale de consecință, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii precizate și obligării pârâților, în solidar, de a le achita o despăgubire, egală cu taxa de ocupare a domeniului public percepută de P.M.T., în sumă totală de 737.111 lei, pentru folosința abuzivă a terenului reclamanților în perioada 11 iulie 2005 - 23 aprilie 2008, cu cheltuielilor de judecată integrale în fond, apel și recurs (taxe de timbru, onorarii experți și avocați).

În motivarea recursului lor arată în esență că instanța de apel a stabilit în mod corect că ocuparea suprafeței de 326 mp din terenul reclamanților cu conducte de apă și canalizare constituie o faptă ilicită, în sensul art. 998 C. civ., respectiv o încălcare abuzivă a prerogativelor dreptului de proprietate consacrate de art. 480C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel că reclamanții, contrar celor reținute de prima instanță și celor susținute de pârâții intimați, sunt îndreptățiți la despăgubiri, impunându-se asigurarea unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și interesul individual al proprietarului bunului.

Cu toate acestea, recurenții consideră că, obligând Municipiul Timișoara, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara, doar la plata sumei de 38.842 lei actualizată cu rata inflației, instanța de apel a încălcat dreptul reclamanților la o reparație justă și echitabilă, reținând o valoare a despăgubirii derizorie și fundamentată pe o analiză comparativă greșită. Așa fiind, în opinia recurenților, despăgubirea ce trebuie acordată necesită a fi corespunzătoare cu prejudiciul cauzat prin imposibilitatea de a folosi terenul conform scopului propus. Recurenții pârâți își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți și menținerii ca temeinice și legale a sentinței tribunalului.

Se arată în motivarea recursului că în mod eronat instanța de apel a constatat că nu s-a dovedit existența unui titlu valabil pentru montarea conductelor de apă și canalizare, fără să țină cont de faptul că la dosarul cauzei este acvirat Dosarul nr. 11224/325/2005 al Tribunalului Timiș, în care se regăsește autorizația de construire din 13 septembrie 1965 privind amplasarea conductelor de apă și canalizare pe mai multe străzi din Complexul Studențesc. Recurenții susțin că, prin urmare, terenul era deja afectat de utilități în momentul în care reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia, motiv pentru care consideră că, în speță, ar fi trebuit să se țină cont de existența unui drept de servitute de trecere și, de asemenea, că potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăților afectate de sistemul de alimentare cu apă și canal se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestuia.

Recurenții mai arată și că, instanțele de judecată, la cererea reclamanților, au dispus mutarea rețelelor termice a conductelor de canalizare și de apă de pe terenul proprietatea reclamanților, SC C. SA a procedat la mutarea rețelei termice secundare de pe acest teren, mai mult, SC A. SA a deviat atât conducta de apă, cât și canalul, eliberându-se astfel amplasamentul mai sus amintit și, de asemenea, reclamanții au solicitat SC A. SA, înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești, mutarea acestor conducte pe domeniul public, aceasta neînsemnând recunoașterea implicită a unui fapt ilicit, cum ar fi montarea în mod ilegal a acestor conducte, ci dovada bunei - credințe, în sensul celor solicitate de reclamanți, de a le fi degrevată proprietatea.

În ce privește recursul declarat de pârâți, se constată următoarele: Din examinarea actelor dosarului, în raport de criticile formulate de recurenții - pârâți, prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., se observă că, într-adevăr, în mod greșit instanța de apel a apreciat că pârâții nu au dovedit existența unui titlu valabil asupra respectivelor conducte de apă și canalizare, opozabil reclamanților, de vreme ce din documentele aflate la Dosarul nr. 11224/325/2005 al Tribunalului Timiș, acvirat acestui dosar, rezultă că acestea au fost amplasate în baza autorizației de construire din 13 septembrie 1965, emisă pentru mai multe străzi din Complexul studențesc, iar reclamanții au dobândit proprietatea terenului, având aceste conducte încorporate, la data de 17 decembrie 2007. În această situație, luând în considerare documentele mai sus amintite, susținerea recurenților pârâți, potrivit căreia în momentul în care reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, acesta era deja afectat de lucrările de utilitate publică efectuate, proprietatea Municipiului Timișoara, se dovedește a fi corectă, așa cum corectă este și aprecierea conform căreia, în această împrejurare, se impunea ca instanța de apel să aibă în vedere și să facă aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, care prevăd instituirea și exercitarea unui drept de servitute asupra proprietăților afectate de sistemul de alimentare cu apă și canal, ce se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestuia.

Drept urmare, se constată că reclamanții erau ținuți să respecte această servitute legală și, în speță, în mod greșit curtea de apel a considerat că aceștia sunt îndreptățiți la despăgubiri, în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ. la plata cărora l-a obligat pe pârâtul Municipiului Timișoara, în calitate de proprietar al rețelelor de apă și canalizare.

Aceasta, deoarece amplasarea și exploatarea sistemului de conducte au avut o bază legală, lipsind caracterul ilicit al faptelor pârâților, iar reclamanții nu au demonstrat producerea unui prejudiciu, respectiv, nu au dovedit faptul că au fost obstrucționați în utilizarea terenului proprietatea lor datorită existenței rețelelor subterane de apă și canalizare, nefiindu-le îngrădit dreptul de folosință a terenului, ei chiar exercitând în fapt acest drept; totodată, în speță, nu s-a realizat nici legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, daunele pretins produse trebuind să fie consecința de netăgăduit a faptei ilicite - faptă care, așa cum s-a arătat, a avut un caracter licit.

Ca atare, se reține că prima instanță care s-a pronunțat în cauză a apreciat judicios că reclamanții nu pot fi considerați păgubiți, în accepțiunea dispozițiilor art. 998 C. civ., cu atât mai mult cu cât întregul amplasament de conducte a fost îndepărtat de pe proprietatea lor și cu cât aceștia nu au putut dovedi că au fost lipsiți de folosința terenului, proprietatea lor. În speță, nefiind îndeplinite condițiile art. 998 și art. 999 C. civ., iar reclamanții neputând fi considerați păgubiți în accepțiunea acestor dispoziții legale, se impune respingerea acțiunii acestora, așa cum judicios a apreciat tribunalul și, în consecință, recursul pârâților va fi admis și se va modifica decizia curții de apel, în sensul respingerii apelului reclamanților, declarat împotriva sentinței tribunalului, care va fi menținută, ca fiind legală.

În ce privește recursul reclamanților, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele: Susținerile recurenților reclamanți conform cărora ocuparea unei suprafețe din terenul proprietatea lor cu conducte de apă și canalizare constituie o faptă ilicită, în sensul art. 998 C. civ., respectiv o încălcare abuzivă a prerogativelor dreptului de proprietate consacrate de art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., fiind îndreptățiți la despăgubiri nu sunt întemeiate, deoarece, astfel cum s-a arătat cu ocazia examinării recursului pârâților, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile art. 998 și art. 999 C. civ., neexistând o faptă ilicită, producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamanților și o legătură de cauzalitate de netăgăduit între acestea.

Totodată, instituirea unei servituti legale cu titlu gratuit, prin care se prevede o limitare a dreptului de proprietate pentru titularii terenurilor străbătute de obiective de utilitate publică nu intră în coliziune cu art. 480 C. civ., deoarece aceasta nu constituie o sarcină intolerabilă și nu este de natură să antreneze dispariția dreptului de proprietate, proprietarul putând să-și folosească în continuare bunul; nu este încălcat nici art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., atâta timp cât din examinarea dispozițiilor acestuia rezultă fără echivoc faptul că protecția pe care o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este absolută, acest articol conținând, așa cum s-a stabilit în jurisprudența Curții Europene, nu numai principiul protecției dreptului de proprietate, ci și alte două principii care constituie limite ale exercitării acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Recurenții pârâți formulează critici și cu privire la cuantumul despăgubirilor ce le-au fost acordate de către instanța de apel, susținând că s-a reținut o valoare a despăgubirilor derizorie și fundamentată pe o analiză comparativă greșită, în timp ce pentru o reparație echitabilă, s-ar fi impus ca despăgubirea pentru folosința abuzivă a terenului ce le aparține să fie stabilită ținându-se cont de taxa de ocupare a domeniului public percepută de Primăriei Municipiului Timișoara, în sumă totală de 737.111 lei. în mod evident o astfel de critică rămâne fără obiect, de vreme ce instanța de recurs apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite cerințele art. 998 și art. 999 C. civ., nu poate fi angajată răspunderea pârâților în baza acestui temei legal, prin obligarea acestora la plata unor despăgubiri; totodată, nefiind datorate, orice discuție asupra modalității de stabilire a cuantumului lor este superfluă.

În speță, nu se poate vorbi nici despre nemotivarea deciziei curții de apel sau despre faptul că aceasta ar conține motive contradictorii sau străine de natura pricinii, - critică nedezvoltată, de altfel, în conținutul recursului - deoarece hotărârea instanței de apel conține motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția adoptată și, oricum, decizia curții de apel urmând a fi modificată, prin admiterea recursului pârâților, o asemenea critică devine lipsită de relevanță. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte: Va respinge recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei curții de apel. Va admite recursul declarat de pârâți, împotriva aceleiași decizii și va modifica decizia recurată, în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului, pe care o va menține, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții C.D.I., D.C.D., D.C.D. și B.B.C. împotriva Deciziei civile nr. 128 din 27 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat. Admite recursul declarat de pârâții Municipiul Timișoara reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 128 din 27 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Modifică decizia recurată, în sensul că, respinge apelul declarat de reclamanții C.D.I., D.C.D., D.C.D. și B.B.C. împotriva sentinței civile nr. 6000/ PI din 23 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș, pe care o menține. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2013.