ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1615/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 06 august 2019, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Baroul Bihor și Uniunea Națională a Barourilor din România, a solicitat să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună:

- anularea Hotărârii nr. 66/18.11.2010, emisă de pârâtul Baroul Bihor;

- anularea Deciziei nr. 472/05.06.2019, emisă de pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România;

- constatarea îndeplinirii condițiilor legale pentru numirea sa în profesia de avocat, cu scutire de examen;

- obligarea pârâților să emită deciziile de primire în profesia de avocat și să procedeze la înscrierea sa în tabloul avocaților definitivi ai Baroului Bihor;

- în subsidiar, anularea Deciziei nr. 472/05.06.2019 și repunerea reclamantului în termenul de contestare a Hotărârii nr. 66/18.11.2010.

Prin sentința civilă nr. 140/CA/02.10.2019, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a acțiunii reclamantului, în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 09 octombrie 2019, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 321 din 10 decembrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Baroul Bihor și Uniunea Națională a Barourilor din România, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 321 din 10 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a învederat, în esență, că instanța de fond în mod greșit a apreciat că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 86 alin. (3) din vechiul C. proc. civ. și nu cele ale art. 92 alin. (4) din vechiul C. proc. civ.

Apreciază că Hotărârea nr. 66/18.11.2010 a Consiliului Baroului Bihor nu s-a făcut conform dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, ceea ce echivalează cu o necomunicare a acestui act administrativ. Astfel, în condițiile în care legislația ce reglementează profesia de avocat nu conține prevederi speciale referitoare la comunicarea actelor emise de organele de conducere ale profesiei, în speță se aplică dispozițiile de drept comun și, fiind vorba de un act administrativ, norma aplicabilă o reprezintă Legea nr. 554/2004. Astfel, în raport de prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și având în vedere că legea contenciosului administrativ nu conține dispoziții speciale în privința comunicării actelor administrative, se aplică dispozițiile C. proc. civ. în vigoare la acea dată, respectiv 07 decembrie 2010.

Prin urmare, deși comunicarea Hotărârii nr. 66/18.11.2010 a Consiliului Baroului Bihor trebuia să se realizeze conform art. 92 alin. (4) din vechiul C. proc. civ., aceasta s-a comunicat în mod nelegal prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, în opinia sa singura comunicare a Hotărârii nr. 66/18.11.2010 a Consiliului Baroului Bihor având loc la data de 15 aprilie 2019, în urma solicitării sale de comunicare formulată în data de 19 ianuarie 2018.

În atare situație, recurentul-reclamant a apreciat contestația formulată împotriva hotărârii Consiliului Baroului Bihor ca fiind în termenul legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii Consiliului Baroului Bihor, la cererea sa.

Constatând faptul depunerii în termen a contestației, se impune analiza pe fond a cererii sale de primire în profesie cu scutire de examen și anularea celor două hotărâri de respingere a cererii sale.

Astfel, prin Hotărârea nr. 66/18.11.2010, Consiliul Baroului Bihor a hotărât respingerea cererii sale de primire în profesie cu scutire de examen. În motivarea hotărârii date, Consiliul Baroului Bihor a invocat, pe de o parte, faptul că, nu s-a conformat solicitării Baroului Bihor din adresa nr. x/27.10.2010, potrivit căreia urma să-și completez dosarul și cererea de înscriere conform prevederilor art. 15 și 16 din Statutul profesiei de avocat și din Hotărârea 902 din 11.09.2010 a Consiliului U.N.B.R., iar pe de altă parte, că nu a achitat suma de 200 RON, reprezentând taxă de participare la testul de verificare a cunoștințelor privind legislația specifică profesiei de avocat.

În ceea ce privește dispozițiile art. 15 din Statutul profesiei de avocat, atât cererea de primire în profesia de avocat, fără scutire de examen, cât și actele pe care le-a anexat în dublu exemplar, depuse la Baroul Bihor, coincid atât ca formă cât și ca fond cu cele prevăzute în textul de lege menționat.

În ceea ce privește dispozițiile art. 16 din același statut, în fapt acestea exced solicitării sale, întrucât fac referire la un potențial membru al unui barou din altă țară în vederea exercitării profesiei de avocat în România.

În ce privește neachitarea sumei de 200 RON, reprezentând taxă de participare la testul de verificare a cunoștințelor privind legislația specifică profesiei de avocat, a apreciat că această sumă nu se cuvine a fi achitată, atâta timp cât a solicitat primirea în profesia de avocat, cu scutire de examen.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 12 martie 2020, intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 18 martie 2020, intimatul-pârât Baroul Bihor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși în susținerea orală a cererii de recurs, recurentul-reclamant a invocat și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în raport de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu prevederile art. 487 și art. 489 din C. proc. civ., singurul motiv de recurs invocat în termen este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nefiind indicate de altfel critici prin cererea de recurs care să se subsumeze și altor cazuri de casare, astfel că recursul va fi analizat exclusiv din perspectiva acestui motiv de casare.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Astfel, prin cererea adresată Baroului Bihor, la data de 10 mai 2010, înregistrată sub nr. x/2010, reclamantul A. a solicitat primirea sa în profesia de avocat, cu scutire de examen, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 .

Prin Hotărârea nr. 66/18.11.2010, pârâtul Baroul Bihor a respins cererea reclamantului, motivat de faptul că acesta nu s-a conformat solicitărilor privind completarea dosarului și a cererii de înscriere și nu a achitat taxa de 200 RON pentru participarea la testul de verificare a cunoștințelor specifice profesiei de avocat.

Hotărârea nr. 66/18.11.2010, prin care a fost respinsă cererea reclamantului de primire în profesia de avocat, cu scutire de examen, i-a fost comunicată acestuia, prin scrisoare recomandată, la domiciliul indicat în cerere, la data de 07 decembrie 2010. Întrucât reclamantul nu s-a prezentat în vederea ridicării corespondenței, plicul a fost returnat pârâtului Baroul Bihor, la data de 21 decembrie 2010, cu mențiunea "expirat termen păstrare" .

La data de 19 ianuarie 2018, reclamantul s-a adresat Baroului Bihor cu o cerere prin care a solicitat comunicarea deciziei prin care această instituție s-a pronunțat asupra cererii sale de primire în profesia de avocat, cu scutire de examen, depusă în cursul anului 2010.

În urma acestei solicitări, Baroul Bihor, prin adresa nr. x/15.04.2019, i-a adus reclamantului la cunoștință faptul că prin Hotărârea nr. 66/18.11.2010, cererea sa a fost respinsă, iar această hotărâre i-a fost comunicată la adresa indicată în cuprinsul cererii, însă plicul ce conține originalul hotărârii nu a fost ridicat, întorcându-se la Baroul Bihor . Totodată, reclamantului i-a fost comunicată și o copie certificată a hotărârii menționate.

Ca urmare a comunicării acestui răspuns, reclamantul a formulat contestație administrativă împotriva Hotărârii nr. 66/18.11.2010, înregistrată sub nr. x-CS-07.05.2019, iar prin Decizia nr. 72/05.06.2019 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, aceasta a fost respinsă ca tardiv formulată .

Pentru a adopta această soluție, Uniunea Națională a Barourilor din România a reținut că Hotărârea contestată a fost comunicată reclamantului prin scrisoare recomandată, la adresa indicată în cuprinsul cererii, însă acesta nu a înțeles să ridice corespondența, iar faptul că în data de 15 aprilie 2019 i s-a comunicat o copie a Hotărârii, la cererea sa expresă, nu echivalează cu o repunere în termenul de contestație.

Nemulțumit de Decizia sus-menționată, reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ cu acțiunea pendinte, în condițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, susținând, în esență, că Hotărârea adoptată de pârâtul Baroul Bihor în cursul anului 2010 nu i-a fost comunicată în mod legal.

Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului-reclamant, că legislația ce reglementează profesia de avocat, în temeiul căruia acesta și-a întemeiat cererea formulată inițial de primire în profesia de avocat, cu scutire de examen, depusă în cursul anului 2010 și în temeiul căreia au fost emise actele administrative contestate în cauză, conține prevederi speciale referitoare la comunicarea actelor emise de organele de conducere ale profesiei.

Astfel, în capitolul "Reguli de procedură" - art. 268 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat din 25 septembrie 2004, actul normativ incident raportat la data raportului juridic supus analizei, prevede că "Soluția se comunică, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau direct prin semnătură pe copie, avocatului cercetat, persoanei care a făcut plângerea și președintelui U.N.B.R., în termen de cel mult 15 zile de la luarea deciziei prevăzută la alin. (1)", iar potrivit art. 32 alin. (2) din același act normativ, convocarea avocatului se face prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Prin urmare, legislația profesiei de avocat conține reglementări privind comunicarea actelor, din interpretarea cărora, prin analogie, rezultă că hotărârea prin care Baroul Bihor i-a respins reclamantului cererea de primire în profesia de avocat, cu scutire de examen, a fost în mod legal comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, iar, ca o consecință directă a principiului specialia generalibus derogant, prevederile legii speciale trebuie aplicate cu prioritate în cauză.

De altfel, chiar și prin prisma dispozițiilor C. proc. civ. de la 1865, procedura de comunicare a Hotărârii nr. 66/18.11.2010, emisă de Baroul Bihor, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire apare ca fiind legal îndeplinită, având în vedere preverile art. 86 alin. (3), în conformitate cu care:

"În cazul în care comunicarea potrivit alin. (1) nu este posibilă, aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire (…)".

Instanța de recurs împărtășește opinia primei instanțe potrivit căreia, în speță, comunicarea prevăzută la alin. (1) nu este posibilă, dat fiind faptul că acesta se referă la agenții procedurali ai instanțelor de judecată și nu poate reține ca fiind incident în cauză art. 92 alin. (4) din C. proc. civ. de la 1865, întrucât acesta reglementează modalitatea de înmânare a citației emisă de către instanțele de judecată și acest text se interpretează coroborat cu dispozițiile art. 88, art. 90 și art. 91 din C. proc. civ. de la 1865.

În consecință, în mod corect a reținut instanța de fond că termenul de 15 zile instituit de legiuitor pentru contestarea Hotărârii Baroului Bihor a început să curgă cel mai târziu în data de 20 decembrie 2010 (data la care s-a aprobat returnarea plicului).

Nu în ultimul rând, solicitarea reclamantului din data de 18 ianuarie 2018 de comunicare a Hotărârii prin care a fost soluționată cererea sa de primire în profesia de avocat, cu scutire de examen, nu are aptitudinea de a determina repunerea acestuia în termenul de exercitare a contestației, în condițiile în care, pe de o parte, remiterea cu această ocazie, a unei copii a Hotărârii nu are valoarea unei veritabile comunicări, iar pe de altă parte, pentru că, așa cum corect a reținut și prima instanță, nu există nicio justificare rezonabilă a pasivității reclamantului timp de 8 ani de zile și nu ar face altceva decât să valideze lipsa sa de diligență în raport de dispozițiile legale incidente anterior enunțate.

De altfel, repunerea în termen, potrivit dispozițiilor art. 103 din C. proc. civ. de la 1865, presupune o împiedicare efectivă de a acționa, or, reclamantul, prin susținerile reluate și prin cererea de recurs, tinde doar să justifice nevalabilitatea actului de procedură al comunicării, ceea ce este incompatibil cu dispozițiile art. 103 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865. Asfel, dacă actul de procedură al comunicării hotărârii Baroului Bihor ar fi fost lovit de nulitate, acesta nu ar fi avut aptitudinea de a declanșa în mod valabil curgerea termenului de declarare a contestației, consecința fiind că reclamantul ar fi fost în termen legal de formulare a contestației, în absența unei comunicări valabile a hotărârii Baroului Bihor.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 321 din 10 decembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2022.