ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1596/2021

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 19 septembrie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L.a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților: anularea Deciziei nr. 8459/08.08.2017, în ceea ce privește soluția de respingere de la plată a sumelor reprezentând diferență de despăgubire, penalități de întârziere și cheltuieli de judecată și obligarea intimatei FGA la achitarea sumei de: - 1 494,85 RON reprezentând diferență de despăgubire, penalități de întârziere și cheltuieli de judecată solicitate prin cererea de plată din data de 14.06.2016; - 10 561,65 RON reprezentând penalități de întârziere pentru perioada 21.11.2014-12.03.2015; - 324,82 RON reprezentând penalități de întârziere pentru perioada 12.03.2015-30.06.2015; - 1 557,79 RON reprezentând penalități de întârziere pentru perioada 01.07.2015-03.12.2015 - 2 889,28 RON reprezentând cheltuieli de judecată generate în dosar x/2015 având ca obiect pretenții reprezentând indemnizație de despăgubire și penalități de întârziere.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 765 pronunțată la 22 februarie 2018 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 8459/08.08.2017 și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 16.828,39 RON reprezentând diferență despăgubire, penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 765 din 22 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii, cu consecința menținerii Deciziei nr. 8459/08.08.2017, cu cheltuieli de judecată. În motivarea recursului, a invocat dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, arătând că Fondul este constituit cu scop și destinație precise și nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență. Fondul nu este succesorul în drepturi și obligații al vreunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligațiile și nici patrimoniul acestuia. A mai arătat că a fost respinsă cererea de plată a intimatei-reclamante în considerarea faptului că atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea judecătorească nu reprezintă creanțe de asigurări. Doar debitul principal datorat de societatea insolventă reprezintă creanță de asigurare, însă acesta a fost plătit de asigurator. Se susține că în ceea ce privește diferența de despăgubire, acestea în mod corect au fost respinse de către societatea de asigurări și ulterior de instituția pârâtă, întrucât nu au fost dovedite.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 12 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 16 martie 2021, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere susținerile recurentului-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul Fondului de Garantare a Asiguraților este fondat, în limitele și pentru considerentele care urmează. Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/13.07.2016, reclamanta A. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma de 16.828,39 RON (compusă din 1494,85 RON contravaloarea reparației autovehicul avariat, 12.444,26 RON, reprezentând penalități de întârziere, și 2889,28 RON, reprezentând cheltuieli de judecată). În urma analizării cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraților, prin Decizia nr. 8459/08.08.2017, a respins cererea de plată, apreciind că sumele solicitate nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat, de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, noțiunii de creanțe de asigurări. Împotriva deciziei FGA, intimata-reclamantă a formulat acțiune în anulare, admisă de Curtea de Apel București prin sentința civilă ce face obiectul prezentului recurs. Instanța a apreciat, în esență, că sumele respective, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, au fost generate în sarcina asigurătorului datorită încheierii unui contract de asigurare care acoperă și riscul pentru care a fost achitat debitul suplimentar principal, penalitățile de întârziere rezultate și cheltuielile de judecată, neimpunându-se condiția ca pârâtul să fie parte în litigiul suspendat la data de 4 februarie 2016 în baza art. 262 alin. (4) și art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 și aflat pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. x/2015 . Înalta Curte reține că, potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Apreciază Înalta Curte că instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015, precum și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015 în ceea ce privește penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, neținând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziții, extinzând normele juridice dincolo de conținutul lor limitativ și clar definit. Potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale. Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condițiile alin. (1) și (2), Fondul este îndreptățit să înregistreze și să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăților efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului." Potrivit dispozițiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, "(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizațiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanțelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare debitoare decât pentru sumele care depășesc plafonul de garantare prevăzut de lege. (2) Toate despăgubirile/indemnizațiile plătite din disponibilitățile Fondului, împreună cu dovada plății acestora, se înregistrează cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanței judecătorești competente. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau a drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, în condițiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 și ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanțele Fondului reprezintă creanțe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 și se achită cu prioritate față de alte creanțe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanțe de asigurări ale Fondului și sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea și lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015. (3) Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015." Astfel, potrivit acestor dispoziții legale, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți, și nu asigurătorilor în faliment, toate despăgubirile/indemnizațiile plătite de FGA în cadrul procedurii administrative de plată prevăzute de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, în cazul de față B.. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, potrivit dispozițiilor legale incidente. Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că, " În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, asigurătorul poate datora penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în neexecutarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului. Referitor la stabilirea noțiunii legale de despăgubiri, reclamanta pretinde, pe lângă plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare și daune-interese moratorii, respectiv penalități și cheltuieli de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborat cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Potrivit art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, "(6) În situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar, potrivit art. 37, "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere." Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului. Pe cale de consecință, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci acestea rezultă din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât în ceea ce privește cuantumul daunei suplimentare, nelegalitatea deciziei prin care recurentul a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 1494,85 RON (pe motiv că s-a achitat deja de către B. suma de 46.084,98 RON către reclamanta A., care nu a considerat necesar a achita diferența - contravaloare manoperă și diverse piese mici) fiind confirmată de documentele depuse la dosar. Instanța de fond a reținut că valoarea estimată a reparațiilor necesare pentru autoturismul avariat se justifică în integralitate, având în vedere că s-au depus la dosar înscrisuri doveditoare care confirmă achitarea sumei reprezentând manopera și diverse piese mici. În consecință, Înalta Curte reține că sentința atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, raportate la Condițiile de asigurare din polița RCA, doar asupra daunei suplimentare. Pentru aceste considerente, este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât, impunându-se casarea în parte a hotărârii recurate. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și, rejudecând cauza va admite în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1494,85 RON reprezentând diferență despăgubire și va menține în rest dispozițiile sentinței recurate. În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta - pârâtă, obligând intimata-reclamantă la plata sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.