ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1410/2021

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 19.01.2018 sub nr. de mai sus reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 11857/08.12.2017 și obligarea pârâtului la plata sumelor respinse prin decizie, în cuantum de 1087 RON, reprezentând: 1.000 RON cheltuieli de judecata si 87 RON penalități de 0,2% pe zi de întârziere aferente sumei de 2.900 RON, calculate pentru perioada 23.11.2015 - 08.12.2015, stabilite potrivit sentinței civile nr. 5643/27.04.2016, pronunțată in dosarul nr. x/2015 de Judecătoria sect. 2 București.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3019 din 25 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. S-a anulat în parte Decizia nr. 11857/08.12.2017. A fost obligat pârâtul FGA la plata către reclamantă a despăgubirilor în cuantum de 1000 RON (cheltuieli de judecată în dosar nr. x/2015). A fost menținută Decizia FGA nr. 11857/2017, în privința respingerii cererii de acordare a despăgubirilor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de executare.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâta criticând-o pentru motive de nelegalitate circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. S-a susținut prin cererea de recurs că cheltuielile de judecată pretinse reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu - conform dispozițiilor exprese ale art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., iar pârâtul nu a fost parte litigantă în dosarul nr. x/2015, astfel încât trebuie reținut că soluția dată în acest dosar nu îi este opozabilă, iar FGA nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului în faliment. S-a arătat că sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată nu constituie creanțe de asigurare, în sensul definiției dată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acestea nefiind despăgubiri ce decurg dintr-un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii.

Apărările formulate în cauză Intimata - pârâtă nu a depus întâmpinare.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este întemeiat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante În fapt, prin sentința civilă nr. 5643/27.04.2016 a Judecătoriei Sector 2 București, S.C. B. a fost obligată la plata către reclamantă a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi aferente debitului principal, constând în contravaloarea reparației autoturismului avariat în urma accidentului din 03.10.2014, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON, fiind respinsă cererea în plata contravalorii reparației (debit principal) ca rămasă fără obiect. Sentința a rămas definitivă prin neapelare. Având în vedere acest titlu, reclamanta a formulat cerere de executare silită, procedura de executare ocazionând cheltuieli de executare în sumă de 1131,41 RON. Dat fiind că asiguratorul B. a intrat în faliment, reclamanta a depus cerere de despăgubire la FGA, prin care a solicitat plata penalităților, a cheltuielilor de judecată din dosar nr. x/2005 al Judecătoriei Sector 2 București și cheltuielile de executare. Prin Decizia FGA nr. 11857/08.12.2017 a fost respinsă cererea de plată a penalităților și a cheltuielilor de judecată acordate prin dosarul menționat, reținând că acestea nu reprezintă creanțe de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015, iar cererea privind plata cheltuielilor de executare a fost respinsă cu motivarea că acestea trebuiau suportate de debitorul care a intrat în faliment iar FGA nu este continuatorul în obligații al acestui debitor. Soluția instanței de fond prin care s-a apreciat asupra cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărâre definitivă că se încadrează în noțiunea de creanță de asigurare, art. 50 din Legea nr. 136/1995 identificându-le expres în categoria despăgubirilor, noțiune la care face referire apoi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, reprezintă o greșită aplicare a dspozițiilor legale, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății asiguratoare în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului. Sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reținut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit. Reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. Așa fiind, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este nelegală fiind dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge în tot acțiunea.