ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 154/2023

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 16.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 24275 din 28.09.2020, prin care a solicitat instanței să dispună anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 2.517,20 RON reprezentând penalități de întârziere, obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 679 din 26 aprilie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În esență, a considerat că motivarea instanței de fond este nelegală și netemeinică și nu ține cont de normele legale aplicabile speței, prezentând următoarele argumente:

- penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, iar în acest sens a făcut referire la considerentul de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept;

- penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015, ale căror dispoziții relevante le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, și a subliniat că dispozițiile Normei nr. 23/2014, în special cele cuprinse în Titlul I, Capitolul III având denumirea marginală Contractul de asigurare", reprezintă practic conținutul contractului de asigurare RCA.

A susținut că, în condițiile în care despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanțe izvorâte din contractul de asigurare RCA, acestea fiind reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. c) din Normă, și nu în cuprinsul poliței RCA emise de asigurător, atunci și penalitățile de întârziere, reglementate prin art. 38 din același Titlu I, capitolul III, având denumirea marginală "Contractul de asigurare" din aceleași Norme, izvorăsc tot din contractul de asigurare RCA, neexistând niciun argument care să justifice o soluție sau o interpretare contrară.

- FGA poate recupera penalitățile și cheltuielile de judecată în cadrul procedurii falimentului, invocând prevederile Legii nr. 213/2015 potrivit cărora, prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale, precum și art. 18 din Legea nr. 213/2015.

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților/dobânzilor de întârziere de către Fondul de Garantare a Asiguraților. Totodată, art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, coroborat cu art. 16 din aceleași Normă, prevede că Fondul determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 și ale condițiilor de asigurare, în timp ce prevederile Legii nr. 136/1995 definesc obligația asigurătorului de a plăti despăgubirile prin raportare la sumele pe care asiguratul trebuie să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanei vătămate. Prin prisma momentului la care ia naștere obligația de plată a penalităților de întârziere, a apreciat intimatul-pârât că aceasta nu se naște în sarcina asiguratului, ci, depinde întotdeauna de o acțiune sau inacțiune a societății de asigurare.

Recurenta-reclamantă A. S.A nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de către instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens prevederile Normei A.S.F. nr. 23/2014 și pe cele ale Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare RCA.

În opinia recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări, în sensul Normei nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalitățile de întârziere nu își au sursa într-un contract de asigurare, astfel că nu reprezintă creanțe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilitățile Fondului. Totodată, a considerat că aceste penalități au fost gândite ca daune moratorii, iar dispozițiile legale care reglementează plata acestor penalități se aplică doar societăților de asigurare, nu și Fondului de Garantare a Asiguraților.

Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că pretențiile reclamantei solicitate sub forma penalităților de întârziere nu au un suport legal, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că penalitățile nu sunt incluse în sfera creanței de asigurare, deoarece noțiunea de "creanțe ale creditorilor de asigurări" nu poate fi echivalată cu aceea de "creanțe de asigurări" în sensul Legii nr. 213/2015, prima categorie incluzând-o pe cea de-a doua.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii și cheltuielile de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale și cheltuielilor de judecată, nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizații", precum și la "prime datorate", care ar corespunde celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, dispozițiile legale neputând fi interpretate extensiv.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Or, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor.

Această concluzie este confirmată și de art. 1535 din noul C. civ., care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Așa fiind, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă nefiind fondate.

Totodată, instanța de recurs constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

În concluzie, în mod judicios prima instanță a apreciat că Fondul de Garantare a Asiguraților nu datorează penalități de întârziere, deoarece această obligație a rezultat exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei B. în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul culpabil al B., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 679 din 26 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 ianuarie 2023.