ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1576/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

Prin încheierea de ședință din data de 22.11.2021, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererile de intervenție formulate de A. și de B., ca inadmisibile.

Împotriva încheierii de ședință din data de 22.11.2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs petenții A. și de B., arătând că încheierea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 61 coroborat cu art. 63 și art. 64 alin. (4) din C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deși au fost formulate cereri de recurs separate, ambii petenți au susținut aceleași motive.

Astfel, se arată că în privința cererii de intervenție, urmează a se observa că instanța a respins cererea apreciind că a fost formulată prin săvârșirea unui abuz de drept, însă reiese din dispozițiile legale în materia intervenției faptul că "oricine are interes poate interveni într-un proces care să judecă între părțile originare", astfel că cererea de intervenție a petenților este întemeiată întrucât se justifică un interes procesual în prezenta cauză.

În ceea ce privește calea de atac aferentă prezentului dosar, prin încheierea recurată, Curtea de Apel Suceava a reținut în mod eronat calea de atac ca fiind recursul odată cu fondul cauzei, motivat de faptul că, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 6688/10.12.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018 ar fi statuat că:

"Potrivit art. 64 alin. (3) C. proc. civ. încheierea prin care instanța se pronunțată asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție nu se poate ataca decât odată cu fondul cauzei.

În același timp, prin art. 457 C. proc. civ. se dispune că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei (...)".

Sub acest aspect, urmează a se observa că dosarul nr. x/2018 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Suceava la data de 09.03.2018, iar Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2021 privind C. proc. civ., prin care a fost reconfigurat regimul juridic al încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție voluntară, a intrat în vigoare la data de 17.12.2018.

Până la adoptarea Legii nr. 310/2018, art. 64 alin. (3) și (4) C. proc. civ., prevedea pe de o parte că, încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul, iar pe de altă parte că încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă.

Astfel, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 64 C. proc. civ., anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, or, potrivit art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Conform art. 25 C. proc. civ., procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

Prin urmare, calea de atac împotriva respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenție este cea a recursului conform prevederilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora:

"încheierea de respingere ca inadmisibila a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile de la comunicare pentru partea lipsă."

În ce privește mențiunea inexactă la care se face referire în cuprinsul încheierii recurate respectiv împrejurarea că judecătorul cauzei a menționat în dispozitiv calea de atac ca fiind recurs în 5 zile de la pronunțare pentru cei prezenți sau de la comunicare pentru cei lipsă, această susținere nu poate fi primită de instanță față de considerentele prezentate mai sus.

În continuare, se solicită să se observe că să cererea de intervenție nu a fost formulată cu scopul vătămării drepturilor celorlalte părți, de altfel partea adversă nu a invocat niciodată vreo vătămare a drepturilor sale procesuale în prezenta cauză, ci a intervenit în prezenta cauză justificând un interes propriu în a lua parte la rezolvarea litigiului.

Așa fiind, nu se poate reține faptul că, în exercitarea dreptului subiectiv s-ar fi săvârșit un abuz de drept de vreme ce acesta a fost utilizat în vederea realizării finalității sale și nicidecum cu intenția de a vătăma sau contrar bunei-credințe.

Se reține în practică faptul că, "drepturile subiective sunt recunoscute persoanelor fizice numai în scopul de a-și satisface interesele legitime", astfel că, prin cererea de intervenție s-a justificat un interes legitim de a interveni în prezenta cauză, în concordanță cu dispozițiile art. 61 și 63 C. proc. civ., neputând fi reținută în cauză întrunirea elementelor caracteristice abuzului de drept.

Prin cea de-a doua critică se arată că, sancțiunea pe care instanța de judecata a aplicat-o pentru presupusul abuz de drept săvârșit este nelegală, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sancțiunea prevăzută de art. 12 C. proc. civ. pentru abuzul de drept procesual este amenda judiciară, aplicată în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a), atunci când sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru a se putea constata săvârșirea unui abuz de drept, ceea ce nu este cazul în speță.

Prin cea de-a treia critică se arată că în prezenta cauză se justifică un interes în formularea cererii de intervenție accesorie în sprijinul unităților de cult, interes ce constă în folosul practic pe care societatea petentă l-ar avea în situația în care s-ar respinge recursul formulat de către Garda Forestieră, întrucât Asociația are ca scop principal gospodărirea durabilă a pădurilor unităților de cult proprietare de păduri din Protopopiatul Rădăuți precum și menținerea structurii silvice private, în vederea gospodăririi în regim silvic a suprafețelor de pădure aflate în proprietatea unităților de cult membre ale Asociației, reprezentând și apărând interesele lor în relațiile cu organele executive ale statului.

Asociația are ca scop și sprijinirea proprietarilor de păduri unități de cult ortodoxe, reprezentați de A., din Protopopiatul Rădăuți, pentru rezolvarea problemelor silvo-tehnice și economice specifice sectorului forestier.

Așadar, Asociația are obligația statutară și interesul practic de a apăra personal sau de a susține apărările formulate de unitățile de cult membre ale asociației în demersul acestora de a-și apăra dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere pe care le dețin, administrate de aceasta, și, totodată, dreptul de exploatare a acestor terenuri.

De asemenea, în cazul în care decizia Gărzii Forestiere, contestată în prezenta cauză, ar produce efecte, asociația ar fi pusă în situația de a vedea lipsită de resursele financiare provenite din cotizațiile datorate de membrii asociației, aspect ce ar aduce prejudicii grave asupra activității.

În acest sens, asociația justifică un interes în prezenta cauză, aflat în strânsă legătură cu dreptul dedus judecății, întrucât prin actul administrativ emis de Garda Forestieră funcționarea normală a unităților de cult riscă să fie grav perturbată, ca urmare a faptului că acestea ar fi lipsite de resursele generate de administrarea proprietăților forestiere - resurse esențiale în desfășurarea activității curente.

Prin întâmpinarea formulată, intimata Garda Forestieră Suceava a invocat excepția nulității recursului formulat de A., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 14 februarie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității și excepția nulității recursurilor, în temeiul dispozițiilor art. 248 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, pentru argumentele expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."

Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de recurs, Înalta Curte constată că dosarul nr. x/2018 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Suceava la data de 09.03.2018, iar Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a intrat în vigoare la data de 17.12.2018.

Având în vedere că dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 referitoare la legea aplicabilă proceselor în curs menționează că "Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi", iar dispozițiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ. (forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată - 09.03.2018) menționau că "Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă", Înalta Curte constată că soluția pronunțată asupra cererii de intervenție putea fi atacată separat de soluția ce urma a fi dată asupra fondului cauzei și, pe cale de consecință, va respinge excepția inadmisibilității, ca nefondată.

Cu privire la excepția nulității cererilor de recurs, Înalta Curte constată că cererile de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar dezvoltarea criticilor formulate pot fi încadrate în cazul de casare reglementat de aceste dispoziții, context în care excepția nulității recursului va fi respinsă, ca nefondată.

Cu privire la criticile exprimate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată că s-a invocat încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 61 coroborat cu art. 63 și art. 64 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit art. 61 din C. proc. civ.:

(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare.

(2) Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.

(3) Intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți.

Potrivit art. 63 din același Cod:

(1) Cererea de intervenție accesorie va fi făcută în scris și va cuprinde elementele prevăzute la art. 148 alin. (1), care se va aplica în mod corespunzător.

(2) Intervenția accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecății, chiar și în căile extraordinare de atac.

Potrivit art. 64 alin. (4) din același Cod:

(4) încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanță, respectiv numai recursul la instanța ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunțată în apel.

Prima instanță a respins, ca inadmisibile, cererile de intervenție formulate, apreciind că starea de fapt învederată prin cererile de intervenție conturează existența unui abuz de drept și au ca unic scop tergiversarea cauzei.

Prin motivele de recurs se învederează că cererile de intervenție nu au fost formulate cu scopul vătămării drepturilor celorlalte părți, ci justifică un interes propriu în a lua parte la rezolvarea litigiului, având în vedere pe de o parte că drepturile subiective sunt recunoscute persoanelor fizice numai în scopul de a-și satisface interesele legitime, iar pe de altă parte că, partea adversă nu a invocat niciodată vreo vătămare a drepturilor sale procesuale.

Cu privire la vătămarea drepturilor procesuale ale părții adverse, Înalta Curte reține că independent de faptul că s-a invocat sau nu o astfel de vătămare, instanța de judecată este obligată în exercitarea rolului activ să urmărească respectarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. conform cărora "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății."

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că pentru admiterea cererii de intervenție trebuie demonstrat interesul părții care formulează o astfel de cerere.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere, indiferent de natura acestea (cerere de intervenție, cerere de chemare în judecată sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Prin urmare, interesul reprezintă atât o condiție generală, așa cum dispun prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., potrivit cărora una dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile rezidă în justificarea unui interes, precum și cel menționat de art. 61 alin. (1) din același Cod, în sensul ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acțiunii sau formulării căii de atac.

Din cuprinsul normelor legale menționate anterior rezultă că și terțul care intervine în proces trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, indiferent de felul intervenției, aceasta fiind o condiție sine qua non pentru exercitarea oricărei forme concrete de manifestare a acțiunii civile.

Deși natura juridică a intervenției accesorii este de apărare, totuși trebuie reținut că terțul nu devine un simplu apărător al părții în favoarea căreia a intervenit, acesta trebuind să justifice interesul personal în participarea la judecata procesului ce se desfășoară între alte persoane.

Astfel, intervenientul trebuie să dovedească un interes propriu, chiar dacă în cadrul procesului în care intervine nu pretinde un drept propriu, el trebuie să urmărească obținerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziție o susține.

Pornind de la aceste premise, se observă că în cauza dedusă judecății, nu sunt îndeplinite condițiile legale de admisibilitate întrucât, față de motivarea cererii, petenții nu au justificat interesul de a interveni.

În justificarea interesului, recurenții-petenți au arătat că interesul procesual constă în folosul practic pe care l-ar avea în situația în care s-ar respinge recursul formulat de Garda Forestieră întrucât, Asociația are ca scop principal gospodărirea durabilă a pădurilor unităților de cult proprietare de păduri din Protopopiatul Rădăuți precum și menținerea structurii silvice private, în vederea gospodăririi în regim silvic a suprafețelor de pădure aflate în proprietatea unităților de cult, membre ale asociației, reprezentând și apărând interesele lor în relațiile cu organele executive ale statului.

De asemenea, se susține că interesul este în strânsă legătură cu dreptul dedus judecății întrucât, prin actul administrativ emis de Garda Forestieră, funcționarea normală a unităților de cult riscă să fie grav perturbată, ca urmare a faptului că acestea ar fi lipsite de resursele generate de administrarea proprietăților forestiere, resurse esențiale în desfășurarea activității curente.

În acest context, Înalta Curte constată că recurenții-petenți invocă doar un interes de o natură strict economică, întemeiat pe o simplă stare de fapt, fără a indica în mod concret modalitatea în care funcționarea normală a unităților de cult riscă să fie grav perturbată și care sunt resursele esențiale în desfășurarea activității curente.

De asemenea, Înalta Curte reține că în cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2018 cu care a fost învestit Tribunalul Suceava s-a solicitat anularea deciziei nr. 657/23.10.2017 emisă de Garda Forestieră, prin care s-a dispus suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru terenul cu vegetație forestieră consemnat în documentația anexă la comunicarea dispusă de către Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din cadrul Instituției Prefectului, în temeiul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 374/2006 și anularea adresei nr. x/08.12.2017 reprezentând răspunsul la plângerea prealabilă formulată.

Conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 374/2006:

(1) Comisiile județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor comunică inspectoratelor teritoriale de regim silvic și de vânătoare care sunt proprietarii terenurilor forestiere situate pe raza unității administrativ-teritoriale pentru care s-a invocat nulitatea titlurilor de proprietate la instanțele judecătorești.

(2) Comunicarea prevăzută la alin. (1) se face cu precizarea clară a datelor de identificare a terenurilor forestiere, în conformitate cu amenajamentul silvic.

(3) Inspectoratele teritoriale de regim silvic și de vânătoare suspendă serviciul public silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pe baza comunicării prevăzute la alin. (1).

Din cuprinsul actului contestat în fața primei instanțe, rezultă că motivul pentru care s-a dispus suspendarea serviciului se întemeiază pe existența unor acțiuni în instanță pentru anularea titlurilor de proprietate și comunicarea Comisiei Județene Suceava (adresa nr. x/05.10.2017 cu documentația anexă) și intervine în temeiul legii, iar din interpretarea sistematică a textelor de lege sus-menționate rezultă că, în ipoteza în care se invocă pe calea unei acțiuni în justiție nulitatea titlului de proprietate asupra unui teren care face parte din fondul forestier, instituția sesizată în condițiile art. 3 din Legea nr. 374/2006 este obligată să dispună suspendarea serviciului public silvic.

Or, în cadrul acestui dosar s-au formulat o serie de cereri de intervenție și, deși instanța de recurs le-a pus în vedere acestor intervenienți să depună la dosar actele constitutive, statutul și înscrisurile de care au făcut vorbire, acte care urmau a dovedi susținerile acestora și interesul urmărit, aceștia nu s-au conformat.

Așa fiind, în mod corect s-a reținut că formularea cererilor de intervenție în mod succesiv au împiedicat instanța să soluționeze cauza și au avut ca scop tergiversarea cauzei, iar starea de fapt conturează existența unui abuz de drept.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurenților-petenți sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității și excepția nulității recursului.

Respinge recursurile declarate de recurenții-petenți A. și B. împotriva încheierii de ședință din 22 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2022.