ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1433/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Brașov - AJFP Covasna - Activitatea de Inspecție Fiscală și DGRFP Brașov a învestit instanța cu acțiune având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. x/30.03.2015, anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.03.2015, anularea Procesului-verbal nr. x/24.03.2015, obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor achitate de reclamantă în baza actelor fiscale contestate, precum și obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale pentru sumele achitate. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 60 din 17 septembrie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Brașov - AJFP Covasna - Activitatea de Inspecție Fiscală, DGRFP Brașov și AJFP Covasna. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 60 din 17 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Brașov în vederea rejudecării excepției inadmisibilității și soluționării fondului. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nulitatea hotărârii recurate pentru lipsa de publicitate a ședinței de judecată, pentru lipsa de procedură cu pârâtele și pentru imposibilitatea înregistrării conforme a ședinței de judecată. În ceea ce privește lipsa de publicitate a ședinței de judecată a arătat că, prin manipularea ordinii de soluționare a cauzelor de pe lista de ședințe, dosarul a fost lăsat la urmă și a fost soluționat fară nicio persoană în sală (doar în prezența judecătorului, a grefierului și a avocatului societății). În aceste condiții, chiar dacă exista posibilitatea teoretică ca publicul să asiste la soluționarea acestei cauze, în concret, în sală nu a fost prezentă nici o persoană, ceea ce echivalează cu o ședință de judecată se­cretă. Referitor la lipsa de procedură cu pârâtele pentru termenul de judecată din 10.09.2020, recurenta-reclamantă a susținut că notorietatea schimbării sediului Curții de Apel Brașov nu a existat și în cazul pârâtelor. Totodată, a arătat că cererea de soluționare în lipsă, exprimată prin note scrise depuse de pârâte în cursul lunii august 2020, a fost adresată Curții de apel Brașov, fiind depusă în timp ce cauza era suspendată. A apreciat că, pe durata suspendării cauzei, instanța nu poate efectua alte acte de procedură cu excepția celor strict necesare în vederea repunerii pe rol, respectiv comunicarea citațiilor către părți în vederea repunerii pe rol. În aceste condiții, primirea la dosarul cauzei și comunicarea notelor de ședință sunt acte de procedură care nu se încadrează la acte de procedură strict necesare în vederea repunerii cauzei pe rol. Cu privire la imposibilitatea înregistrării conforme a ședinței de judecată, recurenta-reclamantă a arătat că pana de curent de la sediul nou al Curții de Apel Brașov a afectat mijloacele tehnice necesare desfășurării legale a ședinței de judecată, că singurele înregistrări efectuate au fost notele scrise de mână de către grefier și, eventual, înregistrarea audio efectuată cu un reportofon adus ad-hoc de către grefier. În concluzie, a apreciat că era obligația instanței să amâne din oficiu cauza la o dată ulterioară, dată la care să fie îndeplinite cerințele legale privind înregistrarea ședinței de judecată cu mijloace tehnice. Cu toate acestea, judecătorul fondului a trecut și peste acest impediment și a soluționat cauza la termenul din 10.09.2020. Nu același lucru se poate spune despre cauzele de pe lista de ședință care au fost luate înainte și care au fost amânate. În aceste cauze, părțile nu au fost vătămate de neînregistrarea ședinței, cauzele fiind amânate. Prin al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a invocat o motivare aparentă, în fapt și în drept, a hotărârii recurate, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării. În concret, a susținut că judecătorul fondului a efectuat doar o analiză a prevederilor legale pe care le-a considerat aplicabile, fără însă a se apleca asupra particularităților cauzei și fără a analiza apărările recurentei-reclamante și, eventual, să le repingă motivat. Instanța a ignorat complet toate argumentele prezentate privitoare la admisibilitatea acțiunii, luând în coniderare un singur element, respectiv faptul că nu se regăsește o decizie de soluționare a contestației. Al treilea motiv de casare este cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că este greșită opinia judecătorului de fond conform căreia Decizia de impunere nu ar fi putut fi atacată la instanța de contencios fiscal, sens în care a invocat prevederile art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. A făcut referire la prevederile art. 2 alin. (1) lit. h). art. 7 și 8 din Legea nr. 554/2004, art. 70 din O.G. nr. 92/2003 și art. 21 alin. (1), (2) și (3) din Constituția României și a apreciat că invocarea de către pârâte a excepției inadmisibilității cererii reprezintă un veritabil abuz de drept care ar trebui sancționat prin respingerea excepției. De asemenea, a apreciat că admiterea excepției inadmisibilității în condițiile date reprezintă o veritabilă îngrădire a accesului la justiție. În final, a arătat că în accepțiunea Codul fiscal, Decizia de impunere are natura juridică de act administrativ fiscal, iar în accepțiunea Legii 554/2004, art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) pct. c), persoana vătămată într-un drept al său printr-un act administrativ se poate adresa instanței cerând anularea actului. În același timp, Raportul de inspecție fiscală și Procesul-verbal care au stat la baza Deciziei de impunere, pot fi atacate împreună cu aceasta - art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna în nume propriu cât și în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că soluția primei instanțe este temeinică și legală. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 10 martie 2022, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Brașov - AJFP Covasna - Activitatea de Inspecție Fiscală și DGRFP Brașov a învestit instanța cu acțiune având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. x/30.03.2015, anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.03.2015, anularea Procesului-verbal nr. x/24.03.2015, obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor achitate de reclamantă în baza actelor fiscale contestate, precum și obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale pentru sumele achitate. Prin cererea depusă la data de 04.01.2016 cererea de chemare în judecată a fost completată cu un nou petit, respectiv anularea Deciziei de suspendare a soluționării contestației nr. 6046/02.12.2015. (f. x vol. II). La termenul de judecată din data de 17.03.2016 prima instanță a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect anularea parțială a Deciziei de suspendare a soluționării contestației nr. 6046/02.12.2015 și înregistrarea separată a acestei cereri (dosar nr. x/2016 al Curții de Apel Brașov), iar în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a dispus suspendarea judecății prezentei cauze până la soluționarea definitivă a cauzei având ca obiect anularea Deciziei de suspendare a soluționării contestației nr. 6046/02.12.2015. Prin decizia nr. 2942 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 30.06.2020 în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Brașov a fost admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., a fost anulată Decizia de suspendare a soluționării contestației nr. 6046/02.12.2015 și a fost obligată pârâta să soluționeze contestația administrativă. Având în vedere soluția pronunțată în cauza care a determinat suspendarea, la data de 10.09.2020 prima instanță a repus pe rol prezenta cauză și a soluționat cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii, pe care a găsit-o întemeiată, dispunând, în consecință, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantă. Criticile de nelegalitate, formulate împotriva sentinței primei instanțe, au fost întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nulitatea hotărârii recurate pentru lipsa de publicitate a ședinței de judecată, pentru lipsa de procedură cu pârâtele și pentru imposibilitatea înregistrării conforme a ședinței de judecată. Analizând criticile din recurs raportate la acest motiv de nelegalitate, Înalta Curte le găsește nefondate. În concret, în cauză nu se poate reține lipsa de publicitate a ședinței de judecată din data de 10.09.2020. Faptul că la momentul luării dosarului la ordine, în sala de judecată nu se mai afla nicio altă persoană, în afară de judecătorul cauzei, a grefierului de ședință și a avocatului recurentei-reclamante nu echivalează cu o ședință de judecată se­cretă, astfel cum susține recurenta-reclamantă, câtă vreme publicul interesat avea posibilitatea să asiste la ședința de judecată. Referitor la lipsa de procedură cu pârâtele, recurenta-reclamantă a invocat faptul că în citația emisă acestora, pentru termenul de judecată din 10.09.2020 a fost menționat vechiul sediu al Curții de Apel Brașov. Înalta Curte, constată că, în mod corect prima instanță a apreciat că nu se impune repetarea procedurii de citare cu pârâtele câtă vreme acestea au formulat și depus la dosarul cauzei note scrise de ședință pentru termenul din 10.09.2020, solicitând expres și judecarea cauzei în lipsă. În plus, intimatele-pârâte prin întâmpinarea depusă în recurs, arată că au avut cunoștință despre schimbarea sediului Curții de Apel Brașov, instanța comunicându-le în acest sens înștiințare la sediul lor, având cunoștiință și de termenul de judecată acordat pentru 10.09.2020. Nici alegațiile recurentei-reclamante, potrivit cărora primirea la dosarul cauzei a notelor de ședință depuse de pârâte și comunicarea acestora reprezintă acte de procedură care nu sunt strict necesare în vederea repunerii cauzei pe rol, nu sunt de natură să atragă nulitatea hotărârii. Din contră, principiile fundamentale ale procesului civil, prevăd printre îndatoririle judecătorilor primirea oricăror cereri de competența instanțelor judecătorești (art. 5 C. proc. civ.), părților fiindu-le garantat dreptul la apărare, putând să își prezinte susținerile în scris și oral (art. 13 C. proc. civ.). Totodată, Înalta Curte reține că prin comunicarea notelor de ședință către recurenta-reclamantă pentru termenul acordat în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei, prima instanța a avut în vedere respectarea principiului contradictorialității, câtă vreme prin aceste note scrise fuseseră reiterate excepțiile invocate anterior, inclusiv excepția inadmisibilității acțiunii. Înalta Curte constată că argumentele recurentei-reclamante cu privire la imposibilitatea înregistrării conforme a ședinței de judecată nu sunt de natură să atragă sancțiunea nulității hotărârii recurate. Pe lângă faptul că este vorba de simple aprecieri ale recurentei-reclamante, în opinia căreia nu ar fi fost îndeplinite cerințele legale privind înregistrarea ședinței de judecată cu mijloace tehnice, instanța de control judiciar reține că recurenta-reclamantă nu a arătat care este vătămarea care i s-a produs prin faptul că "singurele înregistrări efectuate au fost notele scrise de mână de către grefier și înregistrarea audio efectuată cu un reportofon adus de către grefier". Nu pot fi primite nici susținerile potrivit căreia instanța de fond avea obligația să amâne din oficiu cauza la o dată ulterioară, neavând nicio relevanță faptul că alte cauze de pe lista de ședință care au fost luate înainte au fost amânate, câtă vreme recurenta-reclamantă nu a dovedit că în celelalte cauze instanța a amânat din oficiu cauza strict pentru motivul invocat, respectiv imposibilitatea înregistrării conforme a ședinței de judecată. Prin al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a invocat o motivare aparentă, o lipsă a motivării hotărârii recurate. Înalta Curte constată că nu este fondat acest motiv de recurs, întrucât prima instanță a prezentat în considerentele sentinței argumentele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în contencios administrativ. Așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, iar faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei-reclamante nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Tot în cadrul acestui motiv de casare recurenta-reclamantă a susținut că instanța a ignorat complet toate argumentele prezentate privitoare la admisibilitatea acțiunii, luând în coniderare un singur element, respectiv faptul că nu se regăsește o decizie de soluționare a contestației. Instanța de control judiciar reține că recurenta-reclamantă își exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluția instanței de fond, rezultând că nu poate împărtăși modul în care aceasta a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, astfel încât aceste critici se subsumează celui de-al treilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă. Prin al treilea motiv de casare, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că este greșită opinia judecătorului de fond conform căreia Decizia de impunere nu poate fi atacată la instanța de contencios administrativ și fiscal. În cauză, recurenta-reclamanta s-a adresat direct instanței de contencios administrativ și fiscal pentru anularea Deciziei de impunere nr. x/30.03.2015, Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.03.2015 și Procesului-verbal nr. x/24.03.2015, invocând în drept prevederile art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Deși prin decizia nr. 2942, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 30.06.2020 în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Brașov, a fost admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., a fost anulată Decizia de suspendare a soluționării contestației nr. 6046/02.12.2015 și a fost obligată pârâta să soluționeze contestația administrativă, Înalta Curte constată că nici la data promovării acțiunii și nici la data pronunțării sentinței recurate nu era soluționată contestația administrativă. În cauză, raportat la data emiterii actelor administrative contestate, sunt incidente prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. Rezultă că procedura de contestare la organul fiscal este obligatorie în situația dată, fiind urmată de procedura în fața instanței de judecată. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 205 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, "Împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii". Potrivit prevederilor art. 210 alin. (1) Codul de procedură fiscală, "în soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz", iar alin. (2) al aceluiași articol statuează că "decizia sau dispoziția emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac." Conform dispozițiilor art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală, "deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă în condițiile legii." Din interpretarea coroborată a textelor legale menționate mai sus, Înalta Curte, în deplin acord cu judecătorul fondului reține că nu poate fi contestată direct la instanța de contencios administrativ Decizia de impunere. Decizia de impunere este analizată de către instanța de contencios administrativ, însă numai în situația în care se solicită și anularea deciziei prin care a fost soluționată contestația împotriva deciziei de impunere, având în vedere dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care sunt în sensul că instanța este competentă a analiza și a se pronunța și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății. Reglementarea unor astfel de dispoziții de către legiuitor nu sunt de natură a îngrădi accesul la justiție, astfel cum susține recurenta-reclamantă, câtă vreme aceasta a uzat de procedura recursului administrativ și ținând seama de posibilitatea prevăzută, ca decizia organului administrativ să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești. Instituirea recursului grațios reprezintă o cale pusă la dispoziție de către legiuitor prin care persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent, aceasta fiind rațiunea pentru care s-a statuat că decizia de impunere poate fi atacată la organul fiscal competent. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, iar principiul liberului acces la justiție, invocat de recurenta-reclamantă, presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege. Cu privire la argumentele recurentei-reclamante în sensul că invocarea de către intimatele-pârâte a excepției inadmisibilității cererii reprezintă un veritabil abuz de drept care ar trebui sancționat prin respingerea excepției, raportat la faptul că organul fiscal nu a soluționat în termenul legal contestația administrativă formulată, Înalta Curte amintește jurisprudența sa consolidată în privința termenului de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, în sensul că acesta este un termen de recomandare și nu de decădere, astfel încât nerespectarea lui nu atrage nevalabilitatea actului administrativ, ci atrage eventual sancțiuni pentru cei care se fac vinovați de nerespectarea lui. Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, fiind în mod corect respinsă ca inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamanta ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,