ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3179/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată și precizată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015 reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Brașov – AJFP Covasna – Activitatea de Inspecție Fiscală și DGRFP Brașov a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/26.02.2015, anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/26.02.2015, anularea Procesului –verbal nr. x/25.02.2015, anularea Deciziei de suspendare nr. 4636/19.10.2015, obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor achitate de reclamantă în baza actelor fiscale contestate, precum și obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale pentru sumele achitate.

Prin cererea depusă la data de 16.11.2015 (f. x vol. II) a fost precizată valoarea obiectului cererii cât privește petitul de restituire a sumelor de bani la valoarea de 2.660.214 RON.

În argumentele prezentare în susținerea acțiunii, reclamanta arată în esență că în urma inspecției fiscale desfășurate de pârâta DGRFP Brașov – AJFP Covasna în perioada 19.01.2012 – 27.01.2012 au fost emise documentele fiscale contestate, documente netemeinice și nelegale, iar la data de 19.10.2015 în mod nelegal a fost suspendată soluționarea contestației formulate.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 8 și urm. din Legea 554/2004.

În temeiul art. 6 alin. (4) din OPANAF 3649/2015 în cauză s-a dispus citarea DGRFP Brașov - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, având în vedere că începând cu data de 1 februarie 2016 reclamanta se află în administrarea acestei direcții (f. x vol. II).

La termenul de judecată din data de 31.03.2016 instanța a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei de suspendare a soluționării contestației nr. 4636/19.10.2015 și înregistrarea separată a acestei cereri (dosar nr. x/2016 al Curții de Apel Brașov), iar în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a dispus suspendarea judecății prezentei cauze până la soluționarea definitivă a cauzei având ca obiect anularea Deciziei de suspendare a soluționării contestației nr. 4636/19.10.2015.

Prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 26.06.2020 în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Brașov a fost admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., a fost anulată Decizia de suspendare a soluționării contestației nr. 4636/19.10.2015 și a fost obligată pârâta să soluționeze contestația administrativă. Având în vedere soluția pronunțată în cauza care a determinat suspendarea, la data de 10.09.2020 a fost repusă pe rol prezenta cauză.

Prin Notele scrise depuse pentru termenul de judecată din data de 10.09.2020 pârâta DGRFP Brașov prin AJFP Covasna a menținut excepțiile invocate în cuprinsul întâmpinării, arătând că este inadmisibilă atacarea raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere în lipsa finalizării procedurii prealabile și fără a fi atacată o eventuală decizie de soluționare a contestației administrative.

La termenul de judecată din data de 10.09.2020 reclamanta A. S.R.L. a făcut cunoscut instanței că prin Decizia nr. 10005/25.08.2020 pârâta DGRFP Brașov - serviciul Soluționare Contestații a respins ca neîntemeiată contestația, împrejurare în care reclamanta a înregistrat pe rolul Curții de Apel Brașov acțiune în contencios administrativ având ca obiect anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 10005/25.08.2020, a Deciziei de impunere nr. x/26.02.2015, anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/26.02.2015, anularea Procesului –verbal nr. x/25.02.2015, obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor achitate de reclamantă în baza actelor fiscale contestate - în total 2.274.320 RON, precum și obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale pentru sumele achitate - 1.008.543 RON.

1.2. Hotărârea pronunțată în cauză

Curtea de Apel Brașov– secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 59 din 17 septembrie 2020, a admis excepția inadmisibilității și, pe cale de consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Brașov – AJFP Covasna – Activitatea de Inspecție Fiscală, DGRFP Brașov și DGRFP Brașov – Administrația pentru Contribuabili Mijlocii.

1.3. Calea de atac exercitată și motivele de recurs înfățișate

Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs, reclamanta A. S.R.L, în condițiile art. 493 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentineți atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive:

- nulitatea hotărârii recurate pentru lipsa de publicitate a ședinței de judecată, pentru lipsa de procedură cu pârâtele și pentru imposibilitatea înregistrării conforme a ședinței de judecată. Arată in acest sens că publicitatea ședinței de judecată este prevăzută cu valoare de principiu de art. 17 C. proc. civ.. De asemenea, este prevăzută de art. 12 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară. De asemenea, este prevăzută de art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului și de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, prin manipularea ordinii de soluționare a cauzelor de pe lista de ședințe, dosarul a fost lăsat la urmă și a fost soluționat fără nicio persoană în sală (doar în prezența judecătorului, a grefierului și a avocatului recurentei). În aceste condiții, chiar dacă exista posibilitatea teoretică ca publicul să asiste la soluționarea acestei cauze, în concret în sala nu a fost prezentă nicio persoană. Soluționarea cauzei fără public în sală echivalează în concret cu o ședință de judecată secretă.

- la data de 10.09.2020, era lipsă de procedură cu toate părțile din proces, acestea fiind citate la sediul vechi al Curții de apel, din Bdul x. Cu toate acestea, apărătorul nostru a fost prezent la ședința de judecată, iar reprezentanții pârâtelor nu.

- instanța în mod greșit a respins a respins cererea de constatare a lipsei de procedură sub 2 argumente: schimbarea sediului Curții de apel și cererea se soluționare a cauzei în lipsă formulată de pârâte în cuprinsul notelor scrise depuse în cursul lunii august 2020. Prevederile art. 139 alin. (1) C. proc. civ. erau așadar aplicabile la data 10.09.2020, iar cele două dosare puteau fi conexate, dacă în dosarul x/2015 judecătorul fondului nu s-ar fi grăbit să rămână în pronunțare. Dacă cele două cauze ar fi fost conexate, excepție inadmisibilității ar fi rămas fără obiect. Aceasta este vătămarea suferită de către recurentă. Subsecvent, prin rămânearea în pronunțare și respingerea cererii de chemare în judecată, recurent a fost vătămată pentru a doua oară, întrucât conexarea se poate dispune doar pentru cauze aflate în primă instanță.

A treia vătămare, judecătorul fondului nu a luat în considerare prev. art. 41, art. 86, art. 87 și art. 43 din O.G. nr. 92/2003 (Codul de procedură fiscală) și nici art. 1 alin. (1) cu raportare la art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004 (legea contenciosului administrativ), în acest fel împiedicând accesul subscrisei la verificarea în justiție a legalității Deciziei de impunere, aceasta având natura juridică de act administrativ fiscal. Acest fapt echivalează cu obstrucționarea accesului la soluționarea fondului.

A apreciat că în cauză este incident art. 175 alin. (2) rap. la art. 177 alin. (2) teza finală C. proc. civ., având în vedere că recurenta a fost de trei ori vătămată, iar vătămarea poate fi înlăturată numai prin anularea hotărârii recurate și trimiterea cauzei în primă instanță;

- hotărârea recurată este doar aparent motivată în fapt și în drept, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării. În concret, judecătorul fondului a efectuat doar o analizare a prevederilor legale pe care le-a considerat aplicabile, fără însă a se apleca asupra particularităților acestei cauze și fără a analiza apărările recurentei (eventual să le repingă motivat). Instanța a ignorat complet toate elementele de mai sus, luând în coniderare un singur element

-

, nu se regăsește un capăt de cerere vizând anularei Deciziei nr. 1005;

- în cazul de față, așa cum a arătat, legea permite formularea acțiunii în contencios administrativ împotriva actelor fiscale prejudiciante, chiar dacă pârâtele nu au soluționat procedura prealabilă în termen legal;

- având în vedere art. 2 alin. (1) lit, h) din legea nr. 554/2004 a Contenciosului administrativ și art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum si art. 7, art. 8 alin. (1) din legea nr. 554/2004 a Contenciosului administrativ, prev. art. 21 alin. (1), (2) si (3) din Constituția României (liberul acces la justiție, soluționarea cauzei într-un interval rezonabil), precum și conduita pârâtelor (pe de o parte, nu soluționează contestația în termen legal, suspendă sine-die soluționarea Contestației subscrisei prin Decizia de suspendare emisă la 149 de zile de la data Contestației, nu soluționează contestația nici după constitutirea dosarului x/2015 ci abia la 25.08.2020, recurenta a apreciat că invocarea de către pârâte a excepției inadmisibilității cererii reprezintă un veritabil abuz de drept. Acesta ar trebui sancționat prin respingerea excepției.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna în nume propriu și în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului și, în consecință, menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond, ca legală și temeinic motivată.

La rândul său, recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 14 decembrie 2020 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 26 mai 20212, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susținerile din recursul reclamatei prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea stabilită în fața instanței de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea țin de stabilirea situației de fapt supusă judecății, și nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurent s-ar ajunge să se schimbe situația de fapt stabilită de instanța de fond, ceea ce nu este permis în recurs.

În acest sens se reține că, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt.

Astfel, în motivarea recursului, recurenta-reclamantă nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege și aspecte probatorii exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanța a pronunțat o soluție care nu este motivată și care este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluția instanței de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul deciziei și care au condus la soluția contestată.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., invocat ca temei pentru casarea sentinței instanței de fond, Înalta Curte apreciază că nu este fondat.

Așadar, potrivit textului de lege mai sus evocat, se poate cere casarea, când, prin hotărârea data, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În susținerea motivelor de recurs, recurenta a înțeles să încadreze în dispozițiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., pretinsa ignorare din partea primei instanțe pentru lipsa de publicitate a ședinței de judecată, pentru lipsa de procedură cu pârâtele și pentru imposibilitatea înregistrării conforme a ședinței de judecată.

Instanța nu își poate însuși argumentul recurentei conform căruia în speță este vorba despre o nulitate necondiționată de existența unei vătămări, întrucât sunt încălcate dispozițiile legale referitoare la publicitatea ședinței de judecată, conform art. 176 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, este de observat că textul în discuție face referire la publicitatea ședinței de judecată regulă a procesului civil ce rezultă expres din prevederea cuprinsă la art. 17 C. proc. civ., conform căreia ședințele de judecată sunt publice în afară de cazurile prevăzute de lege.

Așadar, ori de câte ori instanța efectuează un act de procedură în ședință secretă sau în camera de consiliu și nu există o dispoziție expresă pentru a justifica această măsură, actul va fi lovit de nulitate, fiind vorba despre o cerință extrinsecă actului de procedură, fără a avea relevanță dacă există sau nu o vătămare cauzată vreuneia dintre părți, dat fiind interesul ocrotit prin regula privind publicitatea procesului civil, respectiv asigurarea condițiilor unui proces echitabil.

De asemenea, principiul publicității implică, pe de o parte, desfășurarea ședințelor de judecată în prezența părților și în condiții care să garanteze posibilitatea publicului de a asista la dezbateri și, pe de altă parte, pronunțarea hotărârii prin care se soluționează cauza în ședință publică.

În cauză, nu există niciun indiciu care să sugereze că părțile sau alte persoane interesate nu au putut participa la procedura judiciară ori că pronunțarea hotărârii nu s-a realizat în condiții de publicitate, aspectele invocate de recurentă nefiind susținute de conținutul actelor admistrate în cauză și care se pretinde că ar fi afectat publicitatea ședințelor de judecată.

Referitor la critica lipsei de procedură, în sesnul că părțile din proces au fost citate la sediul vechi al Curții de apel, din Bdul x, aceasta nu poate fi reținută în condițiile în care intimatele- pârâte Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna în nume propriu și în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov au depus la dosar, prin serviciul registratură, pentru termenul de judecată din data de 10 septembrie 2020, note scrise, solicitând, printre altele, judecarea cauzei în lipsă, astfel că, în mod corect, judecătorul fondului a apreciat asupra legalității îndeplinirii procedurii de citare cu părțile, luând în considerare poziția clară a acestora cu privire la cunoașterea termenului de judecată și cu privire la cererea de repune de rol formulată de reclamantă.

Ca atare, toate normele cu privire la citare și îndeplinirea procedurii de citare au fost îndeplinite, astfel că judecătorul fondului a constata corect că nu se mai impune repetarea procedurii de citare prin indicarea noului sediu, fiind astfel respectat dreptul fundamental la apărare, consacrat prin art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si explicat de jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului.

În continuare a opinat recurenta că, hotărârea instanței de fond este nemotivată, ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

Într-adevăr, potrivit 488 pct. 6 C. proc. civ., o hotărâre poate fi recurată când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei. Nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 parag. 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză și de conținut, instanța nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, iar faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei nu poate atrage casarea hotărârii.

Cu alte cuvinte, motivarea soluției s-a făcut în concret, prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză și la situația de fapt rezultată din materialul probator administrat, în raport cu obiectul cauzei și actul administrativ atacat.

În ceea ce privește celelalte critici, rezultă că acestea se circumscriu motivului de casare, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, recurenta susținând în esență că judecătorul fondului a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile legale incidente în cauză: art. 2 alin. (1) lit. h), art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, reținând că, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, instanța de fond nu a interpretat greșit dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (1) art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, recurenta-reclamanta A. S.R.L. a depus pentru termenul de judecată din 10 septembrie 2020, Decizia nr. 10005/25.08.2020 pârâta DGRFP Brașov - serviciul Soluționare Contestații 1 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestația sens în care a formulat și înregistrat pe rolul Curții de Apel Brașov acțiune în contencios administrativ având ca obiect anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 10005/25.08.2020, a Deciziei de impunere nr. x/26.02.2015, anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/26.02.2015, anularea Procesului –verbal nr. x/25.02.2015 precum și obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor achitate de reclamantă în baza actelor fiscale contestate - în total 2.274.320 RON, precum și obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale pentru sumele achitate - 1.008.543 RON.

Curtea retine că, potrivit art. 205 alin. (1) Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanta, precum si împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestatie potrivit legii. Contestatia este o cale administrativă de atac si nu înlatura dreptul la actiune al celui care se considera lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în conditiile legii.

Potrivit art. 210, în solutionarea contestatiei, organul competent se pronunta prin decizie sau dispozitie, dupa caz, care este definitiva în sistemul cailor administrative de atac, iar potrivit art. 218 alin. (2), deciziile emise în solutionarea contestatiilor pot fi atacate de catre contestator la instanta judecatoreasca de contencios administrativ competenta, în conditiile legii.

Or, recurenta-reclamanta în cadrul prezentului litigiu, a atacat decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală, fără însă a învesti instanța cu un petit corespunzător vizând anularea deciziei de soluționare a contestației, astfel că sub acest aspect sunt incidente prevederile art. 205 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și ale art. 213 alin. (2) din același act normativ ce reglementează posibilitatea atacării în instanța de contencios a deciziilor emise în soluționarea contestațiilor de către organele fiscale, prevederi legale față de care, în materie fiscală, recursul administrativ ia forma contestației definite în art. 205 din Codul de procedură fiscală, reprezentând o cale administrativă de atac ce poate fi exercitată de persoana care se considera lezată în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa sa, decizia emisa în soluționarea contestației, fiind definitiva în sistemul căilor administrative de atac conform art. 210 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, dar putând fi atacată la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă în condițiile legii.

Prin urmare, se dovedesc nefondate sustinerile recurentei în contextul în care reiese cu claritate că decizia de impunere nu poate fi contestată direct la instanță, la instanța de contencios administrativ putând fi atacată, potrivit dispozițiilor art. 218 din Codul de procedură fiscală, doar decizia dată de organul fiscal competent în soluționarea contestației împotriva actului administrativ fiscal de impunere.

Deci, contestatia prevăzută de Codul de procedură fiscală are caracterul unei proceduri administrative prealabile obligatorii, cu caracteristica sui generis a atacării în fata instantei de contencios fiscal a răspunsului organului ierarhic superior, iar nu a celui care a emis actul administrativ fiscal de baza.

În aceste conditii, recursul se dovedeste nefondat, deoarece recurenta ar fi trebuit sa cunoască si să respecte dispozitiile art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală, care prevăd atacarea în contencios fiscal a deciziei data în contestatie.

Prima instanta, în virtutea rolului sau activ, a pus în discutie necesitatea largirii cadrului procesual obiectiv și subiectiv, însă reclamanta recurentă, uzând de principiul disponibilitatii, a refuzat să-si întregească cererea, subliniind că nu înțelege să solicite anularea deciziei de soluționare a contestației în cadrul prezentului litigiu, întrucât a înregistrat pe rolul instanței o nouă acțiune, având ca obiect anularea actelor administrativ fiscale atacate în prezenta cauză și suplimentar, anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 1005/28.05.2020.

Raportat la exigențele de mai sus, instanța constată că în cauza de față reclamanta a înțeles să conteste direct decizia de impunere fără să învestească instanța cu un petit corespunzător având ca obiect anularea deciziei de soluționare a contestației, în această manieră a constatat judecătorul fondului, în mod corect, obiectul acțiunii în contencios administrativ este inadmisibil.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 59 din 17 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Brașov– secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 mai 2021.