Decizia nr. 1430/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 443/2020 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 21980/23.11.2019 prin care s-a respins cererea de plată nr. x/08.10.2019, cu privire la sumele reprezentând dobânzi legale și actualizarea cu rata indicelui de inflație, conform deciziei penale nr. 73/A/25.01.2019 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2017. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 443 din 19 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea promovată de reclamanta A. și a obligat pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților să plătească reclamantei dobânda legală și actualizarea cu rata inflației pentru suma acordată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 443 din 19 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea contestației, formulată de reclamantă împotriva Deciziei FGA nr. 21980/23.11.2019, ca nefondată. Recurentul-pârât a susținut că, în raport de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, soluția pronunțată nu este prevăzută de lege, apreciind că instanța de fond nu ar fi putut obliga FGA la plata oricăror sume fără să anuleze în prealabil actul administrativ prin care se constată că acele sume nu sunt datorate. A apreciat că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie acestea sunt contradictorii. A făcut referire la raționamentul instanței de fond potrivit căruia, dacă o sumă este datorată de către asigurătorul în faliment în baza unei hotărâri judecătorești, FGA nu ar fi în drept să analizeze dacă respectivul debit constituie creanța de asigurare, căci în caz contrar ar fi privată reclamanta de drepturile legale. În continuare, a apreciat că este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând încălcarea principiului contradictorialității corelativ cu încălcarea dreptului la apărare, prevăzute de art. 14 și art. 224 din C. proc. civ.. În acest sens, a arătat că nicicând pe parcursul soluționării procesului, nu s-au invocat și nici nu s-au pus în discuția contradictorie a părților eventuale critici pe natura dobânzii legale (dacă se circumscrie noțiunii de creanță de asigurări) și, în ce măsura aceasta constituie creanțe de asigurări sau nu. Prin notele de ședință depuse la termenul din 19.06.2020 pârâtul, pentru a putea formula apărări în consecință și a verifica incidența dispozițiilor art. 80 din Legea nr. 85/2014, a solicitat instanței de fond să îi pună în vedere reclamantei să cuantifice efectiv suma pe care o solicită și modalitatea de calcul, având în vedere că nu se precizează pentru ce perioadă se solicită actualizarea sumelor cu rata inflației și acordarea dobânzii legale. A învederat că prin Decizia nr. 21980/23.11.2019, FGA a respins cererea de plată pentru două considerente: tardivitatea depunerii cererii și, respectiv, pentru faptul că sumele solicitate cu titlu de dobânzi legale nu constituie creanțe de asigurări. Instanța nu s-a pronunțat și nu a înțeles să analizeze decât primul caz, cel al tardivității depunerii cererii de plată, justificând că în măsura în care se solicita debitul principal nu ar fi nevoie să se solicite și plata accesoriilor, fără însă a face nicio analiză cu privire la cel de-al doilea motiv de respingere a cererii de plată argumentat pe larg în paginile 2 si 3 ale deciziei FGA. Prin urmare, a apreciat că refuzul instanței de a analiza apărările sale și motivarea din cuprinsul deciziei FGA constituie o denegare de dreptate, sentința pronunțată neconținând nicio motivare cu privire la înlăturarea susținerilor sale privind calificarea dobânzii legale ce poate fi valorificată doar prin înscriere la masa credală conform art. 75 din Legea nr. 85/2014. Astfel, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). pct. 6 C. proc. civ. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de fond înlăturând primul motiv de respingere din Decizia FGA (depunerea tardivă a cererii de plată privind plata dobânzii legale), a reținut că prin cererea depusă inițial s-ar fi solicitat toate sumele datorate în baza deciziei penale nr. 73/A/25.01.2019. A arătat că intimata-reclamantă a investit FGA cu două cereri de plată diferite. Din cuprinsul cererii de plată inițiale nu rezultă că aceasta a solicitat și actualizarea sumelor cu rata inflației, respectiv acordarea dobânzii legale nici nu s-a precizat perioada pentru care se solicită dobânda, iar FGA este ținut de principiul disponibilității, respectiv nu ar fi putut acorda o sumă mai mare decât s-a solicitat fiind ținut de obiectul cererii de plată. Raționamentul instanței de fond potrivit căruia FGA nu ar fi îndrituit să verifice natura sumelor solicitate de petenți în baza unor titluri judecătorești este contrazis de actele emise chiar în aplicarea Legii nr. 213/2015 (art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015), legiuitorul anticipând că nu orice sume și-ar găsi izvorul într-un titlu executoriu ar putea fi calificate drept creanțe de asigurări. De asemenea, argumentația reținută de instanța de fond potrivit căreia nu ar fi necesară investirea FGA cu un capăt de cerere privind acordarea dobânzii încalcă atât prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015 cât și art. 9 alin. (2) și art. 194 C. proc. civ. (prin asimilare), deoarece FGA era limitat în soluționarea cererii de plată de limitele investirii. Alte critici, tot din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au vizat greșita calificare a dobânzii legale drept creanță de asigurări, recurentul-pârât prezentând ample considerații pe această chestiune de drept. A făcut referire la practica judecătorească cristalizată la nivelul Curții de Apel București și al Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că penalitățile de întârziere, dobânzile legale și cheltuielile de judecată nu constituie creanțe de asigurări. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că motivele de nelegalitate invocate nu sunt incidente speței. A susținut că nu era necesară emiterea unei noi decizii de către recurentă, aceasta trebuia doar să pună în aplicare o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv decizia penală nr. 73/25.01.2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2017, prin care FGA deja a fost obligat și la plata sumelor reprezentând dobânda legală și actualizarea cu rata indicelui de inflație, până în momentul plății. Nu a formulat o cerere nouă către FGA, ci a solicitat pârâtului plata integrală a sumelor la care a fost obligat conform deciziei penale. În mod just prima instanță a constatat că recurentul nu este îndrituit să verifice natura sumelor solicitate în baza unui titlu judecătoresc. Nu pot fi primite nici alegațiile recurentului în legătură cu faptul că sumele solicitate nu ar fi fost determinate, că nu s-ar fi respectat principiul contradictorialității sau al dreptului la apărare, deoarece intimata-reclamantă a solicitat plata sumelor reprezentând actualizarea acestota cu indicele de inflație și dobânzile aferente din momentul precizării constituirii de parte civilă (13.12.2017), până la data plății (26.08.2019). În concluzie, hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, instanța de fond a aplicat corect normele de drept material arătate în cuprinsul hotărârii, și a analizat textele legale invocate de recurentă. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 10 martie 2022, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante În ceea ce privește starea de fapt care a condus la situația litigioasă dintre părți, Înalta Curte reține că la data de 22.08.2016 a avut loc evenimentul rutier, în urma căruia a fost vătămată intimata-reclamanta A., care s-a constituit parte civilă în dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Arad. Prin decizia penală definitivă nr. 73/A/25.01.2019 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. x/2017, intimata-reclamantă A. a obținut de la partea responsabilă civilmente S.C. B. S.A. creanța în cuantum total de 18.118,64 RON daune materiale, actualizată cu indicele de inflație de la data constituirii de parte civilă, până la data plății, 30.000 euro daune morale și 1000 RON cheltuieli de judecată. La data de 15.03.2019, intimata-reclamantă a investit FGA cu cererea de plată nr. x prin care a solicitat cu titlu de despăgubiri sumele de 18.118,64 RON daune materiale, 30.000 euro daune morale și 1000 RON cheltuieli de judecată, cererea fiind soluționată conform OP nr. x/26.08.2019 și OP nr. x/26.08.2019. Ulterior, la data de 08.10.2019, intimata-reclamantă a formulat cererea de plată înregistrată sub nr. x prin care a solicitat plata sumelor reprezentând actualizarea debitelor cu indicele de inflație și dobânzile aferente din momentul precizării constituirii de parte civilă (13.12.2017), până la data plății (26.08.2019). Prin Decizia nr. 21980/23.11.2019, pârâtul Fondul de Garantare a respins cererea de plată nr. x/08.10.2019, în principal, ca tardiv formulată, prin raportare la dispozițiile art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, iar în subsidiar, pentru motivul că sumele solicitate nu sunt creanțe de asigurare, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu prevederile art. 80 din Legea nr. 85/2016. Prima instanță a considerat că interpretarea FGA este extrem de restrictivă și privează reclamanta de drepturi legale, acordate prin decizia penală definitivă. A apreciat că a impune o nouă cerere în termen legal pentru dobânzi si rata inflației este un formalism excesiv, în condițiile în care cererea principală făcea trimitere la termenii de plată conform deciziei penale definitive nr. 73/A/25.01.2019. În consecință, a admis acțiunea promovată de reclamanta A. și a obligat pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților să plătească reclamantei dobânda legală și actualizarea cu rata inflației pentru suma acordată. Înalta Curte va analiza cu prioritate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de fond înlăturând primul motiv de respingere din Decizia FGA (depunerea tardivă a cererii de plată privind plata dobânzii legale), a reținut că prin cererea depusă inițial s-ar fi solicitat toate sumele datorate în baza deciziei penale nr. 73/A/25.01.2019. În acord cu susținerile recurentului-pârât, Înalta Curte observă că cele două cereri de plată formulate de intimata-reclamantă sunt distincte, având obiecte diferite. Prin cererea de plată inițială nr. 5571/15.03.2019 se cere plata creanței principale, specificându-se expres sumele solicitate, cum s-a dispus prin decizia penală nr. 73/A/25.01.2019 a Curții de Apel Timișoara și, nicăieri în cuprinsul acestei cereri, nu se solicită și sumele reprezentând actualizarea debitului cu rata inflației, respectiv acordarea dobânzii legale. În speță, prezintă relevanță dispozițiile art. 14 alin. (2) și (4) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "(2) Cererea de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se comunică Fondului, direct sau prin mandatarii acestuia, la sediu sau prin poștă, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului, cu anexarea înscrisurilor justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate; dacă cererea de plată privește mai multe dosare de daună sau contracte de asigurare, potențialul creditor de asigurare anexează o evidență conținând datele de identificare și sumele aferente fiecărui dosar de daună/contract de asigurare, precum și orice documente relevante, dacă este cazul. (4) Cererea de plată conține cel puțin următoarele informații: datele de identificare și de contact ale petentului și, dacă este cazul, ale mandatarului acestuia, cuantumul sumei solicitate, datele de identificare ale contractului de asigurare și, dacă este cazul, ale dosarului de daună deschis de asigurător, modalitatea în care dorește să se efectueze plata; modelele cererilor de plată privind acordarea despăgubirilor/indemnizațiilor, respectiv privind acordarea restituirii de primă se stabilesc prin reglementări emise în aplicarea prezentei legi." În raport de dispozițiile anterior redate, dar și de continutul primei cereri de plată în care s-a menționat expres cuantumul sumelor solicitate, fără a se solicita și actualizarea sumelor cu rata inflației, respectiv acordarea dobânzii legale, Înalta Curte constată că este greșită interpretarea primei instanțe potrivit căreia pârâtul FGA trebuia să înțeleagă că nu mai este necesară o nouă cerere pentru dobânzi și rata inflației, atâta timp cât decizia penală definitivă nr. 73/A/25.01.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel Timișoara prevedea creanța de plată și obligația de actualizare cu rata inflației și de plată a dobânzii legale din data de 08.03.2018, iar partea a cerut plata conform acestei decizii. Așadar, cea de-a doua cerere de plată nr. x este distinctă de prima și, în raport cu data depunerii la FGA, respectiv 08.10.2019, este tardivă. În acest sens, din actele dosarului, reiese că a fost încălcat termenul legal de 90 de zile, termen de decădere expres prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 potrivit căruia: "(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.(...)" În cauză, deschiderea procedurii de faliment a B. S.A. s-a realizat prin încheierea din data de 16.02.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Sibiu, devenind definitivă la data de 17.03.2017. Însă, în raport de exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal și de soluționarea acesteia în mod definitiv prin decizia penală nr. 73/A/25.01.2019 a Curții de Apel Timișoara, Înalta Curte reține că, în cauză, ne regăsim în prezența unui drept de creanță născut ulterior deschiderii procedurii de faliment, respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești menționată anterior. În consecință, termenul de 90 de zile stabilit expres și imperativ de art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015, pentru depunerea cererii de plată înregistrată cu nr. x s-a împlinit la data de 26.04.2019, cum în mod corect a reținut Fondul de Garantare prin Decizia nr. 21980/23.11.2019. În contextul expus, având în vedere că cererea de plată a fost depusă la Fondul de Garantare după expirarea termenului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte constată că decizia contestată este legală, impunându-se admiterea recursului, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., găsit întemeiat. Cât privește celelalte critici de nelegalitate, Înalta Curte observă că acestea vizează fondul cererii de plată, recurentul-reclamant criticând hotărârea primei instanțe datorită faptului că nu s-au invocat și nici nu s-au pus în discuția contradictorie a părților eventuale critici pe natura dobânzii legale (dacă se circumscrie noțiunii de creanță de asigurări) și, în ce măsură aceasta constituie creanțe de asigurări sau nu, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu prevederile art. 80 din Legea nr. 85/2016. Prin urmare, având în vedere soluția ce urmează să se pronunțe în cauză, în raport de reținerea tardivității cererii de plată, sentința atacată nu va fi analizată din perspectiva criticilor de nelegalitate care vizează fondul cererii de plată, cu privire la greșita calificare a dobânzii legale drept creanță de asigurări. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat și, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea 544/2004 și art. 497 C. proc. civ., va dispune admiterea acestuia, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În temeiul art. 452 C. proc. civ., va obliga intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către recurentul-pârât în cuantum de 200 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE,