ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 581/2022

Ședința publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.02.2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, au solicitat anularea Deciziilor nr. 21759/18.11.2019 și nr. 21760/18.11.2019 în sensul obligării pârâtului la plata următoarelor sume:

1). 18080 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru B., reprezentând contravaloarea autoturismului marca x cu nr. de înmatriculare x an fabricație 2006, serie caroserie x, la care să fie aplicată dobânda legală și indicele de inflație al prețurilor de la data scadenței și până la plata efectivă respectiv

2). 6795 RON lunar, cu titlu de rentă viageră pentru A. și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 110 din data de 02.02.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată; a admis, în parte, contestația formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat, în parte, Decizia nr. x din 18.11.2019 emisă de pârât, în sensul că suma admisă la plată este 17.326 de RON și nu 4.636 de RON, a obligat pârâtul la plata către reclamanta B. a sumei de 12.690 RON precum și actualizarea acesteia cu indicele de inflație și dobânda legală începând cu data de 18.11.2019 și până la data plății efective, precum și la plata sumei de 1300 de RON cheltuieli de judecată către reclamanta B..

Împotriva sentinței civile nr. 110 din data de 02.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantele A. și B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulate de reclamantele A. și B. se arată că soluția adoptată față de pretenția constând în renta viageră solicitată de A. este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în speță a prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, apreciind că pârâtul poate fi obligat peste plafonul de 450.000 RON la care a făcut referire instanța de fond, întrucât "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale".

Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

În condițiile alin. (1) și (2), Fondul este îndreptățit să înregistreze și să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăților efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. recurentul-pârât arată că soluția instanței de fond este neîntemeiată deoarece nu s-a apreciat corect starea de fapt, având în vedere că FGA nu a avut la bază o expertiză care să stabilească suma recunoscută de instanță.

Instanța de fond consideră:

"Curtea reține că începând cu data scadentei (reprezentată de chiar data emiterii deciziei de plată), pârâtul se află în culpă pentru nerecunoașterea dreptului la despăgubire în cuantumul stabilit de instanță; astfel, în vederea reparării integrale a prejudiciului cauzat prin neplata despăgubirilor la scadență se impune acordarea dobânzii legale anterior amintite".

Cu alte cuvinte, FGA a fost în culpă pentru "nerecunoașterea" dreptului la despăgubire, dar într-un cuantum stabilit de instanță, instanță care nu cunoaștea nici ea cuantumul despăgubirii până nu a fost efectuată expertiza.

Recurentul-pârât susține că nu cunoaște raționamentul pentru care prima instanță nu a acordat suma solicitată prin cererea introductivă de instanță, respectiv suma de 18.080 RON ci a acordat doar suma de 17.326 RON.

Consideră că, instanța de fond printr-o interpretare excesivă și zeloasă a stabilit existența unei răspunderi civile a FGA prin neacordarea unei sume însușite de instanța de fond, în urma efectuării unei expertize în prezenta cauză, FGA trebuind să aibă calități nostradamice în ceea ce privește aprecierea cuantumului daunelor.

Reclamanta nu a justificat în concret cererea de daune, nici prin cererea de plată formulată FGA-ului și nici măcar prin cererea introductivă de instanță.

Existența unei răspunderi civile este o condiție sine qua non pentru ca o instanța să poată stabili și obliga o autoritate administrativă la plata de daune morale.

Atragerea unei răspunderi civile din partea FGA putea să ducă la "sancționarea" FGA la plata de daune potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prin actualizarea sumei stabilite de instanță (sumă pe care nici instanța nu o cunoștea la data introducerii contestației) cu indicele de inflație și dobânda legală începând cu data de 18.11.2019 (data emiterii deciziei FGA, contestate) și până la plata efectivă.

Instanța de fond putea să observe că, prin cererea de plată reclamanta B. nu a solicitat nici o sumă, situație în care FGA a analizat și a apreciat raportat la înscrisurile existente la dosarul de daună și inevitabil a fost emisă o decizie de respingere.

Conform principiului de drept restitutio in integrum, în cazul admiterii cererii în anulare a actului administrativ sau de recunoaștere a dreptului încălcat, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale pretinse, sarcina probei privind existența și întinderea prejudiciului revenind reclamantului, în aplicarea unui alt principiu, actori incumbit onus probando.

Regulile de drept comun ale angajării răspunderii delictuale (cuprinse în art. 998 și 999 din C. civ. anterior și în articolele corespunzătoare din Capitolul IV, Răspunderea civilă, inclus în Titlul II, Izvoarele obligațiilor, din Cartea a V-a a Noului C. civ.), impun ca reclamantul să facă dovada îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții:

(i) existenței prejudiciului;

(ii) caracterului ilicit al faptei pârâtului - care în materia supusă analizei poate consta într-un act administrativ, tipic sau asimilat, nelegal;

(iii) existentei vinovăției în săvârșirea faptei ilicite;

(iv) raportului de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv și fapta pârâtului.

Or, instanța de fond a stabilit, de la sine putere, existența caracterului ilicit al faptei FGA - care constă în opinia instanței de fond în neacordarea sumei apreciate și însușită de instanță, existența vinovăției FGA în săvîrșirea faptei ilicite, precum și existența unui raport de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv și fapta FGA.

Față de aceste motive, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și prin rejudecarea litigiului să se constate că decizia FGA este legală și temeinică.

În cauă nu s-au formulat întâmpinări.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 09 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 02 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Recurentele-reclamante au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care au solicitat anularea Deciziilor nr. 21759/18.11.2019 și nr. 21760/18.11.2019 în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 18.080 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru B., reprezentând contravaloarea autoturismului marca x cu nr. de înmatriculare x an fabricație 2006, serie caroserie x, la care să fie aplicată dobânda legală și indicele de inflație al prețurilor de la data scadenței și până la plata efectivă respectiv și suma de 6795 RON lunar, cu titlu de rentă viageră pentru A. și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanță a admis, în parte, cererea dedusă judecății, a anulat, în parte, Decizia nr. x din 18.11.2019 emisă de pârât, în sensul că suma admisă la plată este 17.326 de RON și nu 4.636 de RON, a obligat pârâtul la plata către reclamanta B. a sumei de 12.690 RON precum și actualizarea acesteia cu indicele de inflație și dobânda legală începând cu data de 18.11.2019 și până la data plății efective, precum și la plata sumei de 1300 de RON cheltuieli de judecată către reclamanta B..

Învestită cu soluționarea cererilor de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la recursul declarat de către reclamante prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurentele-reclamante critică hotărârea primei instanțe în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 6795 RON lunar cu titlu de rentă/prestație viageră pentru A..

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Astfel, pe de o parte Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

Prin urmare, nicio sumă ce depășește plafonul de 450.000 de RON pentru fiecare solicitant ce are calitatea de creditor de asigurare în înțelesul art. 4 coroborat cu art. 12 din Legea nr. 213/2015 nu poate fi acordată de recurentul-pârât FGA, astfel că justețea pretențiilor recurentelor-reclamante trebuie analizată cu luarea în considerare a plafonului stabilit prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În raport de aceste dispoziții legale și având în vedere considerentele deciziei nr. 5019 din data de 24.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în mod corect a reținut prima instanță că dezlegarea dată de instanța supremă cu privire la chestiunea limitei de despăgubire (fiind atins plafonul de garantare de 450.000 de RON/creditor de asigurare), se bucură de efectul pozitiv al lucrului judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., iar argumentul pârâtului care a procedat la respingerea cererii reclamantei A. apare ca judicios.

Pe de altă parte, în temeiul dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asiguratorului prevăzută de Legea nr. 85/2014 în vederea recuperării creanței sale din activele asiguratorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma care depășește plafonul de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentele-reclamante este nefondat și va fi respins.

Cu privire la recursul declarat de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că acesta se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Instanța de control judiciar constată că pârâtul nu a prezentat o motivare circumstanțiată acestui motiv de recurs, criticile expuse raportându-se la aspecte ce țin de aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale, circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, atât ca urmare a neînfățișării unor critici care să susțină acest motiv de casare, cât și ca urmare a faptului că, în raport de considerentele hotărârii atacate, aceasta explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a pronunțat soluția în cauză.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât critică raționamentul primei instanței cu privire la cuantumul despăgubirilor materiale și invocă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 în temeiul cărora a fost obligat la plata daunelor morale, precum și la plata dobânzilor, susținând că aceste sume nu pot fi considerate creanțe de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Prin decizia nr. 21760 din data de 18.11.2019, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată pentru suma de 4.636 RON daune materiale, justificate cu factura fiscală nr. x/03.11.2015 (4.036 RON - cv. sicriu, cruce, servicii funerare) și factura fiscală nr. x/27.10.2015 (600 RON - cv. servicii funerare), iar cererea de acordare a daunelor materiale reprezentând contravaloarea autoturismului avariat a fost respinsă.

În vederea stabilirii valorii de piață a autoturismului avariat, prima instanță a încuviințat proba cu expertiză tehnică de specialitate, iar prin raportul de expertiză s-a concluzionat că valoarea maximă de care putea beneficia partea reclamantă este de 12.690 RON.

Prima instanță a reținut în mod corect că la stabilirea despăgubirii datorate creditorului de asigurare, Fondul de Garantare avea obligația de a ține cont de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare, care stau la baza cererii de despăgubire, respectiv de dispozițiile capitolului 5 5.1 din Condițiile speciale privind asigurarea de avarii și furt a autovehiculului ale C. S.A. potrivit cărora:

"constatarea și evaluarea daunelor vor fi făcute de către Asigurător împreună cu asiguratul și/sau prin experți", iar în măsura în care se produce daună totală economică, despăgubirea nu va depăși valoarea autovehiculului la momentul producerii riscului asigurat, din care se scade la valoarea la același moment a epavei autovehiculului (art. 5.6 lit. b) din Condițiile speciale).

Astfel, plecând de la valoarea maximă a despăgubirii, astfel cum aceasta a fost determinată de expertul tehnic judiciar 13.190 RON din care s-a scăzut suma de 500 RON - valoarea epavei, în final prima instanță a concluzionat că valoarea maximă de despăgubire de care putea beneficia reclamanta este de 12.690 RON și în mod corect a anulat, în parte, Decizia nr. x din 18.11.2019 emisă de pârât, în sensul că suma admisă la plată se compune din cele două sume 12.690 RON plus 4.636 RON, rezultând un total de 17.326 RON.

Potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, "în cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru".

În acest sens, în mod corect a reținut prima instanță că începând cu data scadenței (reprezentată de chiar data emiterii deciziei de plată), recurentul-pârât se află în culpă pentru nerecunoașterea dreptului la despăgubire în cuantumul la care era îndreptățită reclamanta, astfel încât, în vederea reparării integrale a prejudiciului cauzat prin neplata despăgubirilor la scadență se impune acordarea dobânzii legale.

De asemenea, în mod corect s-a reținut că acordarea dobânzii are caracter sancționator față de conduita nelegală a pârâtului, fără a-și găsi fundamentul direct în raportul contractual cu societatea de asigurare falită și are ca scop repararea prejudiciului cauzat reclamantei, iar susținerile pârâtului referitoare la faptul că nu poate fi obligat la plata dobânzii întrucât aceasta excede sferei "creanței de asigurare" în sensul Legii nr. 213/2015, sunt lipsite de pertinență, în speța de față.

Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 110 din 2 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. prin reprezentant legal B. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2022.