ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2240/2021

Ședința publică din data de 8 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei nr. 12101/22.12.2017, emisă de pârât, în sensul obligării acestuia la plata întregii sume solicitate prin cererea de plată, respectiv 100.000 RON, cu titlu de daune morale, și nu doar cuantumul de 28.000 RON cât este precizat în decizie, precum și la plata dobânzii legale cu privire la despăgubirea cerută.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3900 din 3 octombrie 2018, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat parțial Decizia nr. 12101/22.12.2017 emisă de pârât, obligându-l la admiterea cererii de plată a reclamantei pentru suma de 50.000 RON, cu dobânda legală de la pronunțarea prezentei hotărâri.

Totodată, a respins celelalte pretenții formulate, ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 din C. proc. civ.

3.1. Criticile recurentului în ceea ce privește soluția dată capătului cerere privind obligarea Fondului la plata dobânzii legale de la data înregistrării cererii sunt încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurentul a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prima instanța rezumându-se doar la admiterea în parte a cererii, respectiv la acordarea dobânzii de la data pronunțării sentinței, respingând în rest celelalte pretenții.

Or, acordarea dobânzii legale, chiar și de la data pronunțării hotărârii judecătorești, conduce la nesocotirea prevederilor: art. 4 și art. 11 din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 2199 și 2223 din C. civ., art. 9 alin. (2) din Norma 16/2015, art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, a arătat, pe de o parte, că sentința dobândește caracter executoriu, a cărei executare era de fapt suspendată odată cu formularea recursului, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, rămânând fără obiect beneficiul prevăzut în favoarea debitorului care deși își putea executa obligația doar odată cu rămânerea definitivă a hotărârii, se vede constrâns odată cu acumularea dobânzii, să execute hotărârea de la chiar data pronunțării.

Pe de alta parte, a apreciat că se încalcă dispozițiile art. 80 din Legea nr. 85/2014, întrucât dreptul de creanță al reclamantei a luat naștere la 20.03.2016, anterior datei deschiderii procedurii insolventei asigurătorului B. (15.02.2017), astfel încât nu poate fi adăugată creanței nicio dobândă, majorare sau penalitate.

Totodată, a apreciat că în mod greșit s-a acordat dobânda legală la întreaga sumă de 50.000 RON, fără a se ține seama de împrejurarea că, din acest cuantum, suma de 28,000 RON a fost deja achitată reclamantei încă de la data de 06.12.2017 (aspect necontestat) or, nu se poate percepe și achita accesorii la un debit principal deja stins la data instituirii obligației de plată (03.10.2018).

De asemenea, se încalcă și art. 11 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 213/2015, pentru că Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări, dat fiind că dobânda legală nu constituie creanță de asigurări. Așadar, Fondul plătește din disponibilitățile sale în cazul falimentului unul asigurător doar creanțe de asigurări.

În continuare, a făcut trimitere la O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar, și la art. 2199 din C. civ., arătând că despăgubirea reprezintă echivalentul bănesc (compensație echitabilă) acordat unei persoane atunci când repararea prejudiciului nu este posibilă în natură, cum este cazul daunelor morale care nu reprezinte prețul plătit pentru suferințele psihice care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparație simbolică stabilită din perspectiva consecințelor în planul vieții personale și sociale.

Prin prisma textelor normative menționate, a arătat că în nicio situație nu sunt incluse dobânzile sau penalitățile de întârziere în noțiunea de despăgubiri.

Așadar, a arătat că Fondul plătește despăgubiri doar creditorilor de asigurări, acesta neputând desfășura alte activități sau plăti alte sume decât strict cele prevăzute în sarcina sa prin legea de organizare, respectiv despăgubiri și indemnizații.

Totodată, a arătat că dispozițiile coroborate ale art. 9 și art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 prevăd că Fondul determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile legii și ale condițiilor de asigurare. Prin prisma momentului la care ia naștere obligația de plată a dobânzii/penalităților de întârziere, aceasta nu se naște în sarcina asiguratului, ci depinde întotdeauna de o acțiune sau inacțiune a societății de asigurare.

Prin urmare, în ce privește soluția instanței de obligarea a Fondului la plata dobânzii legale a unui debit parțial stins la momentul instituirii obligației de plată și care constituie creanță anterioară a unui asigurător față de care s-a deschis procedura falimentului, a apreciat că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.. 3.2. În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul a criticat soluția privind majorarea sumei acordate cu titlu de daune morale, arătând că prima instanță nu numai că anulează în parte decizia atacată, dar procedează și la stabilirea despăgubirilor, atribuindu-și astfel competențe care erau date de legiuitor în competența autorității administrative - respectiv Comisiei speciale din cadrul autorității pârâte.

Or, consecința anulării deciziei este aceea a obligării pârâtului la reanalizarea cererii de plată., reformarea deciziei putând avea loc doar în situația în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal lipsind litigiul de finalitatea sa firească, ceea ce nu se regăsește în cauză. instanța a stabilit criterii proprii și a procedat și la individualizarea întinderii prejudiciului.

Potrivit recurentului, în mod legal a adoptat criterii obiective de cuantificare a daunelor morale având în vedere obligația instituită în sarcina acestuia, care trebuie să instrumenteze cererile de plată ținând cont de legislația aplicabilă contractului de asigurare, în cauză contractului de asigurare pentru răspundere civilă obligatorie ale cărui clauze pentru transparență au fost transpuse în Norma ASF nr. 23/2014, la nivelului Fondului s-a adoptat, prin Decizia nr. 142/26.05.2016, Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorând din cazuri de vătămări corporale sau deces.

Totodată, a susținut că prima instanță nu a arătat motivele pentru care a înțeles să înlăture concluziile raportului de expertiză medico-legală, din care rezultă că reclamanta a necesitat pentru vindecare 65-70 de zile și nu câteva luni cum s-a reținut, afirmând că stabilirea timpului de recuperare medicală sau a legăturii cauzale între accident și leziunile traumatice și urmările acestora este în competența Institutului Legal de Medicină Legală Mina Minovici.

3.3. Cu privire la aceeași soluție, de majorare a sumei acordate cu titlu de daune morale, recurentul a invocat și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată fie nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie acestea sunt contradictorii, și, totodată, a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, prima instanță enumeră anumite aspecte de natură a circumstanția starea de fapt și de drept, fără însă a prezenta un raționament integrat, care să cuprindă argumente care se coroborează sau se susțin reciproc, iar unele dintre acestea fiind contradictorii.

În acest sens, prima instanță a reținut, pe de o parte, că este firesc ca Fondul să țină seama de criterii determinante, iar pe de altă parte a făcut trimitere la raportarea simplistă a acestuia strict la numărul de zile de îngrijiri medicale, fără a analiza și alte elemente.

Or, a arătat că la emiterea actului administrativ au fost avute în vedere concluziile raportului de expertiză medico-legală, înlăturate de instanță fără să se indice motivele, iar în cauză nu s-a verificat o coroborare a concluziilor ce rezultau din analiza probelor administrate, raționamentul instanței fiind întemeiat pe declarația unui martor, care nu poate fi coroborată cu alte probe, respectiv cu înscrisuri medicale care să ateste vreo afecțiune care ar imobiliza-o la domiciliu, făcând trimitere și la religia reclamantei.

În opinia recurentului, în raport cu cele declarate de martor, în măsura în care existau complicații în urma accidentului sarcina probei îi revenea reclamantei, care avea posibilitatea să își reevalueze starea de sănătate prin efectuarea unei expertize de specialitate.

Totodată, a susținut că prima instanță a refuzat sa verifice legalitatea și temeinicia susținerilor sale - incidența procedurii adoptate prin Decizia FGA nr. 142/2016, recurgerea la o procedura standardizată pentru a răspunde la cerința de legală de constituire a rezervelor de daună - obligație instituită în sarcina Fondului,

În continuare, recurentul a apreciat că nu s-ar putea susține că Fondul ar fi stabilit în mod arbitrar și netransparent cuantumul daunelor morale, ci s-a raportat la valorile menționate în Anexa 1 a Deciziei nr. 142/26.05.216, astfel că nu se poate retine un eventual refuz nejustificat de acordare integrală a acestor daune, având în vedere că dreptul de apreciere conferit de legiuitor în sarcina Comisiei speciale din cadrul FGA (în lipsa criteriilor și limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale) nu a fost exercitat discreționar sau prin abuz/exces de putere, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitatea generală, ce asigură respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu.

Așadar, recurgerea la o procedură internă standardizată nu contravine vreunei prevederi legale si nici este de natură a leza dreptul persoanei îndreptățite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparență în procesul adoptării soluției administrative, precum și a unui tratament echitabil pentru potențialii creditori de asigurare.

Prin urmare, admiterea în parte a contestației pentru motivele reținute constituie o greșită aplicare a normelor de drept material, iar sumele acordate sunt prea oneroase raportat la materialul probator luat în analiză de către pârât și depășesc granițele unor daune morale rezonabile și funcția pe care aceste daune morale o au, aceea de compensare pentru persoanele vătămate care au fost supuse unor suferințe psihice.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, pe fond, respingerea acțiunii.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. a invocat excepția nulității, apreciind că motivele de casare nu se încadrează în prevederile art. 488 din C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, răspunzând punctual criticilor formulate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, cu precizarea prealabilă că dată fiind similitudinea unor critici formulate, acestea vor fi analizate grupat și vor primi răspuns prin argumente comune.

Intimata-reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 12101/22.12.2017, emisă de pârât, în sensul obligării acestuia la plata întregii sume solicitate prin cererea de plată, respectiv 100.000 RON, cu titlu de daune morale, și nu doar cuantumul de 28.000 RON cât este precizat în decizie, precum și la plata dobânzii legale cu privire la despăgubirea cerută.

Curtea de apel a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a anulat în parte decizia atacată, obligând pârâtul la plata sumei 50.000 RON, cu titlu de daune morale, cu dobânda legală de la pronunțarea hotărârii, respingând celelalte pretenții formulate.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1 Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., apreciat de recurent ca fiind incident față de soluția de anulare a deciziei atacate și de majorare a cuantumului despăgubirilor, deși consecința anulării deciziei atacate fiind aceea a obligării pârâtului la reanalizarea cererii de plată, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit în raport cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, prevederi care nu au fost încălcate în cauză.

Astfel, nu se poate reține depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, sintagmă prin care se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, ținând cont că autoritatea publică pârâtă a analizat temeinicia pretențiilor formulate prin cererea de plată a reclamantei, considerând că se impune admiterii acestora în parte.

Altfel spus, pârâtul a procedat la o examinare efectivă a cererii cu care a fostînvestit de către reclamant, apreciind cu privire la cuantumul sumei solicitate drept despăgubiri.

Or, în aceste condiții nu se poate susține că prima instanță a nesocotit prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004 care trasează coordonatele generale ale conținutului hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ, fără a trata în mod diferențiat contenciosul obiectiv (de anulare) și contenciosul subiectiv, caracterul de plină jurisdicție al contenciosului administrativ subiectiv fiind consacrat de alin. (1) și (2) ale acestui text de lege.

Astfel, în situația în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului, instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, și, în acest scop, poate să dea curs solicitării acestuia atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

O asemenea măsură se încadrează în soluțiile pe care instanța de contencios administrativ este îndrituită să le pronunțe potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 și nu poate fi calificată drept o ingerință în atribuțiile administrației publice, prin urmare, o interpretare contrară, astfel cum susține recurentul, este de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

1.2. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a făcut trimitere la faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau sunt contradictorii, apreciind că nu este prezentat un raționament integrat, nefiind verificată legalitatea și temeinicia susținerilor sale.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, atât în privința daunelor, cât și a dobânzii acordate, hotărârea atacată nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conține motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței și au fost examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, motivarea fiind clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru soluționarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observațiile părților sunt într-adevăr

"ascultate" adică examinate temeinic de către instanța sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menționate în jurisprudența sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigența motivării hotărârilor judecătorești nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuși ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei și Ruiz Torija contra Spaniei).

Contrar susținerilor recurentului, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva întrunirii prevederilor legale pentru stabilirea prejudiciului și aplicarea dobânzii legale, raportându-se la dispozițiile 1387 alin. (1) și art. 1391 din C. civ., la prevederile Legii nr. 213/2015, precum și la actele de reglementare incidente, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Faptul că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

1.3. Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate și criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, criticile recurentului sunt centrate pe susținerile conform cărora prima instanță, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale și a dobânzii legale, a încălcat prevederile legale incidente.

Prin decizia contestată, recurentul-pârât a admis în parte cererea intimatei-reclamante pentru suma de 28.000 RON, cu titlu de daune morale, respingând cererea pentru diferența solicitată. În stabilirea cuantumul daunelor, pârâtul a ținut seama de criterii determinante și încadrarea pe praguri valorice, agreate printr-o procedură internă și de practica instanțelor de judecată în situații similare, în raport cu numărul de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea vătămărilor corporale suferite ca urmare a accidentului în care a fost implicată.

În cauză, din probele administrate (raportul de expertiză medico-legală nr. x/12.08.2016), rezultă că reclamanta a suferit leziuni traumatice care necesită 65-70 de zile de îngrijiri medicale de la data producerii traumatismului, dacă nu survin complicații, iar din declarația martorului audiat nemijlocit de instanță (C. - dosar fond) rezultă în mod evident, urmare a accidentului suferit de reclamantă, existența unor suferințe fizice, dar și psihice determinate de modul de afectare a vieții obișnuite a acesteia, cum corect a reținut prima instanță.

În lipsa unor criterii legale sau a unor limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri preciși/exacți, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă largă de apreciere a autorității investită cu cererea ce poate fi analizată în concret doar prin raportare la nerespectarea caracterului proporțional al despăgubirilor acordate, în raport de consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, precum și de importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Așa fiind, se reține că în mod corect prima instanță a reținut că, în principiu, elementele care stau la baza evaluării despăgubirilor bănești pentru daune morale sunt reprezentate de:

(A) Gravitatea prejudiciului moral - rezultat din durerile fizice și psihice este reflectată și poate fi evaluată prin intermediul indicatorului medico-legal denumit "durata îngrijirilor medicale".

(B) Importanța prejudiciului moral - depinde de valorile nepatrimoniale cărora li s-a adus atingere, de măsura în care au fost lezate aceste valori și de intensitatea cu care persoana vătămată a perceput consecințele vătămării.

(C) Durata menținerii consecințelor vătămării - determinată de prezența consecințelor posttraumatice sub forma sechelelor și a complicațiilor având legătură cauzal cu accidentul.

(D) Consecințele prejudiciului pe plan social, familial, perturbările care au apărut în condițiile de viață personală, socială și profesională a reclamantei, dificultățile înregistrate în demersul de reintegrare în societate, de redobândire a echilibrului sufletesc.

Din această perspectivă, sunt relevante dispozițiile art. 1387 alin. (1) din C. civ., care prevăd că în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale.

De asemenea, art. 1391 alin. (1) din C. civ. prevede că în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

Instanța de control judiciar reține că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un succesor în drepturi și obligații al asigurătorilor, ci garantează în condițiile și limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015 plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, însă o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea prevederilor C. civ. cu privire la modalitatea de determinare a existenței și întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Așadar, nu pot fi primite susținerile recurentului, care a invocat procedura internă, fiind stabilite praguri valorice în funcție de gravitatea vătămării și numărul de zile de îngrijiri medicale, normele interne, reprezentate de Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, aprobată prin Decizia nr. 142/26.05.2016, nu prevalează dispozițiilor art. 1391 din C. civ.

O reglementare de tipul celei aprobate prin actele interne ale recurentului-pârât nu poate avea întâietate în raport cu o normă legală cu forță juridică indiscutabil superioară, astfel, nivelurile prevăzute în Procedura invocată reprezintă cel mult repere orientative, nicidecum obligatorii, de natură a evita orice analiză de proporționalitate a sumelor precizate în Anexe cu titlu de daune morale și situațiile concrete deduse analizei Fondului și subsecvent instanțelor de judecată.

Prin urmare, în raport cu toate probele administrate, nefiind avută în vedere doar declarația martorului audiat cum greșit afirmă recurentul, se reține că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că o reparație corespunzătoare ar fi trebuit acordată la nivelul sumei de 50.000 de RON, luând în considerare prejudiciul efectiv suferit de reclamantă, raportat la circumstanțele particulare a cauzei.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Or, prin stabilirea despăgubirilor acordate reclamantei într-un cuantum inferior acestui nivel la care a făcut referire în cuprinsul actului administrativ atacat, pârâtul și-a exercitat dreptul de apreciere într-o modalitate care încalcă dreptul părții la despăgubiri.

Cât privește sancțiunea aplicării dobânzii legale de la data pronunțării sentinței, se reține, contrar susținerilor recurentului, că în mod corect, în virtutea calității sale de garant, pârâtul a fost obligat la plata despăgubirii și a dobânzii de la data pronunțării hotărârii, aceasta fiind data când despăgubirea a devenit certă, lichidă și exigibilă, fiind incidente prevederile O.G. nr. 13/2011, și nu prevederile legale invocate de acesta.

Rolul Fondului, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, este acela de protejare a creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, acesta garantând, potrivit art. 2 alin. (3) din lege, plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, potrivit art. 5 din lege.

În fine, se mai reține că, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de prima instanță, conform circumstanțelor particulare, reprezintă o chestiune ce ține de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitate, așa încât apare ca necenzurabilă critica părții din această perspectivă.

În concluzie, reclamanta fiind îndreptățită, în temeiul Legii nr. 213/2015, la repararea prejudiciului moral, se constată că în mod corect prima instanță a obligat pârâtul la plata daunelor morale în cuantumul acordat., plus dobânda legală.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 3900 din 3 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 aprilie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.