ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2301/2021

Ședința publică din data de 9 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 6.01.2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea deciziei nr. 2755/22.11.2016 emisă de pârât prin care refuză plata către A. a sumei de 1.038 RON, cu consecința obligării FGA la plata sumei solicitate de A. conform cererii de plată nr. x/29.02.2016 înregistrată la FGA cu numărul x/11.03.2016.

Prin sentința civilă nr. 1953 din 26 mai 2017 pronunțată de Curtea de București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în parte, s-a anulat Decizia nr. 2755/22.11.2016 emisă de pârât, a fost obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/29.02.2016 și s-au respins celelalte pretenții ale reclamantei ca neîntemeiate.

3.1. Împotriva sentinței civile nr. 1953 din 26 mai 2017 pronunțată de Curtea de București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în privința calității de creditor de asigurare a reclamantei A., care deține o creanță de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obținut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogației legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilitățile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile și limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanțelor preluate de la asigurații CASCO, însă suma maximă pe care o poate obține în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul-pârât a apreciat a fi greșită interpretarea primei instanțe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte și că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. S.A. ("B.") și persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. și asiguratul său. A apreciat recurentul, în esență, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispozițiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanță de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În același sens sunt și prevederile art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014 și Ordinul CSA nr. 11/2011.

Astfel, a susținut recurentul că interpretarea primei instanțe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, preluând obligațiile asigurătorului, ceea ce contravine scopului înființării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și de art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziție legală nu prevede preluarea de către Fond a obligațiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuși scopului legal al acestei instituții publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător prin efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA, potrivit condițiilor și plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor de produse și servicii de asigurare, iar nu ca obligații proprii sau ca obligații ale asigurătorului în faliment.

Așadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfășoară operațiuni administrative și intră în raporturi de drept administrativ cu petenții. Obligațiile Fondului sunt obligații noi, proprii, iar nu obligații preluate de la asigurătorul falit.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanța de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) și alin. (3) și de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta B. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfășoară acte și operațiuni comerciale, în scopul obținerii de profit și care, pentru diferența de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire și creanța pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reținută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanța pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura și condițiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.

Recurentul-pârât a criticat și înlăturarea susținerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 2 art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 213/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurentul a apreciat că cele două proceduri speciale se derulează în strânsă interdependență, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziția A. de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe, impune concluzia că, și în cazul procedurii administrative, reclamanta deține tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe de asigurări.

Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalității de înscriere în tabelul creanțelor, respectiv cu o creanță scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei creanțe. Așadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuție interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, astfel încât înscrierea creanței în tabelul de creanțe și mențiunile lichidatorului judiciar în procedura de faliment se bucură de putere de lucru judecat sub aspectul cuantumului și condiției rezolutorii a creanței.

3.2. Reclamanta A. S.A. a declarat recurs incident împotriva aceleiași sentințe, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată

Recurenta-reclamantă a criticat soluția de respingere a acțiunii și a susținut că sentința recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind instituția subrogației, respectiv a art. 2210 C. civ., art. 26 din Norma ASF nr. 23/2014 și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, deși A. se subrogă în drepturile persoanei păgubite și recuperează sumele plătite acesteia de la FGA, instanța de fond a reținut în mod greșit că, din moment ce în procedura de faliment reclamanta este considerată un singur creditor de asigurare, chiar dacă deține mai multe creanțe, este firesc ca și în procedura administrativă de plată desfășurată în fața FGA să fie considerată tot unic creditor de asigurare. Or, la baza mecanismului de despăgubire a reclamantei stau regulile subrogației, astfel încât Fondul nu poate invoca împotriva A. alte apărări sau argumente decât acelea pe care le-ar fi putut invoca împotriva păgubitului. Cum persoana păgubită este creditor de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din legea nr. 213/2015, iar suma solicitată la plată este inferioară pragului maxim impus prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, este greșită argumentația instanței de fond, din care ar rezulta, implicit, că se aplică reguli distincte în cazul persoanei păgubite și a asigurătorului care a preluat creanța. Interpretarea pe care prima instanță o dă prevederilor art. 4 și art. 15 din Legea nr. 213/2015 nu este concordantă cu scopul avut în vedere de legiuitor, care nu a intenționat să excludă aplicarea instituției subrogației la situația dată.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că sentința de fond este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează noțiunile de "creditor de asigurare", "creanță de asigurare", respectiv cele referitoare la plafonul de garantare instituit de Legea nr. 213/2015. A arătat recurenta că are calitatea de creditor de asigurare în raport de fiecare contract de asigurare în parte, nefiind un unic creditor de asigurare raportat la totalitatea creanțelor de asigurare deținute. Elementul de referință este contractul de asigurare, plafonul de despăgubire aplicându-se pe fiecare contract în parte, respectiv pe poliță de asigurare sau eveniment asigurat, conform prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 22 din Norma ASF nr. 16/2015.

Recurenta-reclamantă a prezentat și critici cuprinzând argumente în favoarea obligării directa a pârâtului la plata directă a sumei pretinse, în raport de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ.

Din interpretarea prevederilor art. 16 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 rezultă, în opinia reclamantei, că sunt îndeplinite toate condițiile pentru ca dreptul A. la plata sumei solicitate să fie recunoscut direct de către instanța de judecată, fără să fie necesară reanalizarea cererii de plată pe fond de către FGA, susținerile Fondului în sensul că nu s-ar fi realizat și o analiză pe fond a cererii de plată nefiind reale și echivalând cu invocarea propriei culpe.

II. Soluția instanței de recurs

Referitor la recursul principal declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților:

Înalta Curte constată că toate criticile formulate de pârât sunt menite să sprijine poziția autorității, potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 2961 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

Referitor la recursul incident declarat de reclamanta A. S.A.:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât dispozițiilor pct. 8 ale acestui articol, urmând a fi analizate din această perspectivă.

Înalta Curte reține că reclamanta a formulat un prim rând de critici de nelegalitate, prin care a susținut, în esență, greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material referitoare la instituția subrogației, prevăzute de C. civ. și Legea nr. 213/2015, precum și a celor privind interpretarea noțiunilor de creditor de asigurare și creanță de asigurare din cuprinsul Legii nr. 213/2015, prin raportare la plafonul de garantare stabilit de acest act normativ.

Într-adevăr, astfel cum a arătat și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, aceste critici sunt străine de soluția pronunțată, întrucât reclamanta contestă o pretinsă soluție de respingere a acțiunii în anularea actului administrativ, deși, prin sentința civilă recurată, instanța de fond a admis acțiunea și a anulat decizia atacată, pentru motivele de nelegalitate invocate de reclamantă.

În expunerea criticilor sale, recurenta-reclamantă susține că prima instanță a respins în mod nelegal contestația formulată. Totodată, reclamanta susține că instanța de fond ar fi interpretat și aplicat greșit textele de lege referitoare la subrogația sa în drepturile persoanelor păgubite, nerecunoscând dreptul asigurătorului CASCO de a fi considerat creditor de asigurare pentru fiecare din creanțe, deși sentința recurată reține contrariul.

Este criticat și un pretins considerent al instanței de fond, referitor la coroborarea procedurii falimentului cu cea prevăzută de Legea nr. 213/2015 într-un sens nefavorabil asigurătorului CASCO, în condițiile în care instanța de fond a reținut foarte clar că nu poate primi apărările pârâtului cu privire la calitatea reclamantei de unic creditor de asigurare în procedura de faliment.

În fine, toate susținerile reclamantei referitoare la interpretarea noțiunii de "creditor de asigurare" prin raportare la un singur contract de asigurare/creanță de asigurare sunt întocmai cu cele expuse de instanța de fond prin sentința recurată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că reclamanta a formulat critici care nu privesc conținutul concret al hotărârii atacate, atât sub aspectul soluției, cât și sub aspectul considerentelor atacate.

Referitor la criticile privind soluția pronunțată asupra cererii de obligare directă a recurentului-pârât FGA la plata sumei pretinse, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse.

Din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererea de plată ar fi fost analizată pe fond de către Comisia specială, astfel cum susține reclamanta, iar cât privește invocarea culpei FGA în soluționarea cererii de plată, Înalta Curte reține că tocmai constatarea culpei autorității în emiterea unui act administrativ nelegal impune soluția de obligare a acesteia la reanalizarea cererii de plată sub toate aspectele prevăzute de lege, odată tranșată chestiunea disputată a limitei maxime de despăgubire de care poate beneficia reclamanta.

În concluzie, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege.

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., nefiind decelate critici de nelegalitate care să atragă incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.. În același temei de drept, Înalta Curte va respinge, ca nefondat și recursul principal declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pentru motivele anterior arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1953 din 26 mai 2017 pronunțată de Curtea de București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva aceleiași sentințe ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 aprilie 2021.