ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1416/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020 la data de 28.09.2020 reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Ministrul Sănătății C., Ministerul Educației și Cercetării, Ministrul Educației și Cercetării D., Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării suspendarea Ordinului comun nr. 5487/1494/2020 pentru aprobarea măsurilor de organizare a activității în cadrul unităților/instituțiilor de învățământ în condiții de siguranță epidemiologică pentru prevenirea îmbolnăvirilor cu virusul SARS-CoV-2 emis de către Ministerul Sănătății și Ministerul Educației și Cercetării și publicat în Monitorul Oficial nr. 804 din 1 septembrie 2020; obligarea tuturor pârâților la plata de despăgubiri pentru discriminare și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun și sancționarea pentru discriminare a pârâților și de daune morale aduse onoarei, demnității și reputației, în cuantum de 20.000 RON fiecare.

Prin sentința civilă nr. 1048 din 20 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Guvernul României și a fost respinsă cererea în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

S-a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Ministerul Sănătății și Ministerul Educației și Cercetării.

S-au respins ca nefondate excepția lipsei de interes și excepția lipsei plângerii prealabile.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății, Ministrul Sănătății, C., Ministerul Educației și Cercetării, Ministrul Educației Și Cercetării, D., Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca nefondată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recurs reclamanții criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

- hotărârea primei instanțe încalcă principiul fundamental consacrat de Constituție prin art. 1 alin. (4)-(5) - Statul român, corelat cu art. 21 - Accesul liber la justiție, și art. 129 din Legea fundamentală;

- instanța s-a axat pe argumente în ceea ce privește purtatul măștii și pe faptul că nu au fost criticate celelalte aspecte instituite prin ordinul comun, însă, în aceste condiții nu s-ar mai fi justificat cererea de suspendare, deși ordinul încalcă Constituția;

- instanța nu a dovedit rolul activ instituit prin art. 22 din C. proc. civ., ignorând faptul că sunt îndeplinite și celelalte două condiții, respectiv paguba iminentă și cazul bine justificat;

- în ceea ce privește paguba iminentă s-a invocat perturbarea funcționării unui serviciu public, și anume, perturbarea sistemului de învățământ, mai ales că în Constituție nu se instituie nici un fel de restricție privind accesul la învățământ și nici nu se lasă de înțeles în conținut că ar putea fi instituite anumite măsuri, cum au fost de exemplu cele de față prin ordinul comun criticat;

- eronat s-a reținut faptul că actele administrative ce emană de la autoritățile publice se bucură de prezumia de legalitate deoarece, dacă ar fi fost așa, legiuitorul constituant nu ar mai fi prevăzut, pe de o parte în Constituție art. 1 alin. (4), principiul separației și echilibrului puterilor în stat, legislativă, executivă și judecătorească, iar, pe de altă parte, nu ar mai fi prevăzut ca garanție la art. 126 alin. (4) controlul judecătoresc al actelor administrative pe calea contenciosului administrati;,

- instanța a ignorat și garanția instituita în art. 16 din Legea fundamentală egalitatea în fața autorităților publice a cetățenilor fără niun fel de discriminare;

- studiile de până la acest moment nu au arătat că virusul este un pericol pentru copii, ba mai mult, România este printre puținele state din Europa care a impus asemenea măsuri draconice, fără a exista o eficiență a acestora, fără a se face studii suficiente, iar purtatul îndelungat al măștilor, mai ales la copii are efecte devastatoare pe viitor;

- autoritățile publice nu au făcut dovada declarării pe teritoriul României de către Ministerul Sănătății a declarării Pandemiei de Sars Cov - 2, deci nu există o asemenea pandemie, iar simpla declarare de către OMS nu se regăsește ca obligativitate de aplicare pe teritoriul României;

- instanța a ignorat și dispozițiile art. 8 și art. 14 din Convenția EDO, motivând hotărârea în detrimentul cetățeanului și pentru autoritățile emitente;

- purtarea măștii de către copil permanent, timp de mai multe ore consecutiv, pe durata cât este la școală (interior și exterior), aduce atingere procesului de învățare și exprimare, ținând cont mai ales de nivelul la care este, clasa pregătitoare;

- nicio lege, niciun ordin, nicio dispoziție nu poate condiționa învățământul de stat, care este obligatoriu și gratuit, iar statul trebuie să fie garantul respectării drepturilor copiilor la o viață sigura, sănătoasă (ceea ce implică și sănătatea psihologică), nimeni neavând dreptul să altereze procesul educațional și accesul liber și neîngrădit la educație, ceea ce dovedește paguba iminentă.

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și dispunerea suspendării Ordinului comun nr. 5487/1494/2020 pentru aprobarea măsurilor de organizare a activității în cadrul unităților/instituțiilor de învățământ în condiții de siguranță epidemiologică pentru prevenirea îmbolnăvirilor cu virusul SARS-CoV-2 emis de către Ministerul Sănătății și Ministerul Educației și Cercetării și publicat în Monitorul Oficial nr. 804 din 1 septembrie 2020 și obligarea tuturor pârâților la plata de despăgubiri pentru discriminare și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun și sancționarea pentru discriminare a pârâților și de daune morale aduse onoarei, demnității și reputației, în cuantum de 20.000 RON fiecare.

Prin întâmpinare, intimatul - pârât Ministerul Sănătății a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul - pârât Guvernul României a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin cererea de recurs recurenții - reclamanți E. și A., în baza dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, art. 1 alin. (2), art. 2,3, 10,11 alin. (1) pct. a lit. d) și art. 29 din Legea nr. 47/1992 au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 noul C. proc. civ., art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004 raportat la textele constituționale instituite în art. 1 alin. (3) - (5) art. 15 alin. (1), dar și art. 16, art. 20 - 22, art. 24, art. 32, art. 51-53, art. 124, art. 126 alin. (6) din Constituție.

In ședința publică din data de 9 martie 2021, recurentul - reclamant E. a precizat că referirea la dispozițiile noul C. proc. civ. reprezintă o eroare de tehnoredactare, textul corect vizat de excepția de neconstituționalitate fiind art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dispus formarea dosarului asociat nr. x/2020/a2, iar prin Incheierea din data de 9 martie 2021 s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamanții au solicitat suspendarea executării Ordinului comun nr. 5487/1494/2020 pentru aprobarea măsurilor de organizare a activității în cadrul unităților/instituțiilor de învățământ în condiții de siguranță epidemiologică pentru prevenirea îmbolnăvirilor cu virusul SARS-CoV-2, emis de pârâții ministrul educației și cercetării și ministrul sănătății în temeiul art. 94, art. 95, art. 114 și art. 123 din Legea educației naționale nr. 1/2011, art. 10 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 141/2020 privind instituirea unor măsuri pentru buna funcționare a sistemului de învățământ și pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011.

S-a criticat adoptarea măsurilor privind mijloacele de prevenire și combatere a îmbolnăvirilor cu virusul SARS-CoV-2 cu privire la purtarea măștii și utilizarea dezinfectantului în școli.

Preliminar, Înalta Curte, după cum s-a reținut și în practicaua prezentei decizii, apreciază că reiterarea ca atare a criticilor formulate în fața primei instanțe, în măsura în care sentința a avut în vedere aceleași chestiuni, nu reprezintă, de plano, motiv pentru anularea recursului, cât timp se referă la chestiunile esențiale deduse judecății și pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța urmând a analiza în cadrul motivelor de recurs dacă criticile formulate de reclamanți se încadrează în cazul de casare invocat, cu referire la întrunirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Examinând hotărârea atacată Inalta Curte reține că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Recurenții reclamanți, în cadrul cererii de suspendare au invocat în principal argumente de neconstituționalitate a actului administrativ, respectiv împrejurarea că în actul fundamental nu se instituie nici un fel de restricție privind accesul la învățământ și nici nu se prevede posibilitatea adoptării unor măsuri de natura celor instituite prin ordinul comun criticat.

Raportat la aceste critici, Înalta Curte constată că acestea nu pot justifica îndeplinirea condiției cazului bine justificat, legea instituind o prezumție de legalitate în favoarea actelor administrative, pe care reclamanții nu au reușit să o răstoarne făcând dovada îndeplinirii cerințelor prevăzute la art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice, aceasta nu se confundă cu vătămarea unui drept sau interes, condiție a exercitării acțiunii în contencios administrativ. Este evident că punerea în executare a actului produce o serie de dificultăți în desfășurarea procesului de învățământ, însă acestea sunt justificate de autoritatea pârâtă în contextul epidemiologic, în condițiile în care derularea cursurilor școlare/activităților didactice presupune interacțiunea directă între cadrul didactic și elev/student, fiind obligatorie respectarea măsurilor specifice de protejare a acestora și a întregului personal care participă la aceste activități.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți E. și A. împotriva sentinței civile nr. 1048 din 20 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 martie 2021.