ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1230/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18.12.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 11396/17.11.2017 a FGA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: anularea deciziei, obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de plata în favoarea reclamantului și plata sumei solicitate în dosarul de dauna x și prin cererea finală de plata nr. x/2016, obligarea pârâtului la calcularea și plata în favoarea contestatorului a dobânzii legale calculate de la data de 18.08.2016 (data depunerii cererii de finalizare a dosarului dauna) și până la data plății efective a debitului, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința instanței de fond Prin sentința nr. 1492 din data de 28 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, admiterea contestației astfel cum a fost formulată. În contextul unei ample prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de fond a reținut că cererea de plată a fost tardiv formulată. În motivare, reclamantul a arătat că, în fapt, în data de 18.08.2016, a înregistrat la FGA cererea de plata nr. x/2016, cerere prin care a solicitat obligarea Fondului la plata sumei reprezentând despăgubirea cuvenită ca urmare a deschiderii dosarului de dauna x reprezentând primele de asigurare achitate la polița de asigurare de viață pentru care a făcut cerere de denunțare. Apreciază că motivele de respingere invocate de FGA pentru respingerea cererii nu pot fi primite întrucât pârâta a preluat dosarele de dauna încă din 05.10.2015, iar dosarul de dauna al reclamantului se afla în lucru la asigurător. În acest sens, a invocat prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) al Normei nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. Pe de altă parte, FGA, preluând dosarele de daună de la B. S.A. aflate în lucru, avea obligația finalizării acestora, era obligat să solicite potențialilor creditori să completeze dosarele de daună, să solicite acestora să completeze cererea tip prevăzută în anexa 6 și să înscrie pe lista potențialilor creditori de pe site-ul FGA pe toți creditorii care aveau deschise dosare de daună și preluate la Fond, însă pârâta nu și-a îndeplinit niciuna dintre aceste obligații. Mai mult, deși recunoaște și arată că reclamantul a deschis dosar de daună încă din 15.09.2015, ignora existența acestui dosar și a cererii de plată din acel dosar și refuză plata despăgubirii motivând că cererea de plată s-a depus doar în 29.07.2016, cu toate că acea cerere de plată nu face decât să completeze dosarul de daună deschis în 15.09.2016 și preluat de Fond încă din 05.10.2016. Consideră reclamantul că astfel, pârâtul a încălcat și prevederile art. 12 alin. (2) ale Legii nr. 213/2015 și prevederile art. 39 din actul normativ amintit. Mai mult, pârâtul deși admite ca a fost preluat dosarul de dauna x, a încalcat prevederile art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 din 31 august 2015. Astfel, față de cele prezentate, considera că a depus în termen solicitarea de plata prin notificarea către asigurător în data de 15.09.2015 și care a fost preluata de către Fond, iar FGA avea obligația ca imediat după preluarea dosarelor de dauna deschise sa solicite completarea dosarului de dauna x cu cererea tip prevăzuta de anexa 6, să înscrie pe lista potențialilor creditori creanța reclamantului și să emită decizie de acordare a plății sumei solicitate.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Reclamantul A. a transmis la data de 15.09.2015 către B. S.A. o notificare de denunțare a poliței de viață nr. x, pe care asiguratul a încheiat-o cu acest asigurător, iar în urma notificării anterior menționate, asigurătorul B. S.A. a deschis dosarul de daună nr. x. Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de garantare a asiguraților cu nr. x din 18 august 2016, reclamantul a solicitat să fie despăgubit din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților cu contravaloarea poliței de viață nr. x. Prin Decizia nr. 11396 din data de 17 noiembrie 2017 pârâtul a respins integral cererea reclamantului, ca tardivă, reținându-se că aceasta a fost depusă la FGA cu depășirea termenului legal de 90 de zile stabilit expres de art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma de aplicare nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 11396 din data de 17 noiembrie 2017. Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținându-se legalitatea acesteia, în raport de prevederile art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, și a calculării în mod corect a termenului, de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, iar nu de la care reclamantul a transmis către B. S.A. notificarea de denunțare a poliței de viață nr. x, respectiv data de 15.09.2015 și nici data preluării dosarelor de daună de către autoritatea pârâtă. Înalta Curte constată, pe de o parte, că aceste dispoziții nu au fost invocate în mod expres în cadrul cererii de chemare în judecată, iar în cazul în care recurentul-reclamant ar fi considerat incidența acestora ar fi trebuit să se îndrepte și împotriva asigurătorului, iar pe de altă parte, că instanța de fond a fost învestită cu verificarea legalității deciziei nr. 11396/17.11.2017 prin care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată formulată de reclamant, ca fiind tardivă, din perspectiva respectării dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, raportat la dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar nu poate proceda la analiza unor motive de nelegalitate noi, neinvocate în fața instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului cu respectarea condițiilor și termenelor prevăzute de C. proc. civ.. Atât timp cât reclamantul nu a îndeplinit rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată cu o pretenție distinctă de verificat în calea acțiunii judiciare, referitoare la legalitatea actului administrativ din perspectiva art. 13, art. 14, art. 16 și art. 30 din Legea nr. 213/2015 și criticilor vizând ierarhia actelor normative în lumina dispozițiilor Legii nr. 24/2000 întrucât acestea nu au făcut obiectul analizei la fond, aceste critici de nelegalitate nu pot face nici obiectul cercetării în recurs. Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.: "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi.", iar potrivit art. 494 din același act normativ: "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.". Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunțate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilității formulării unor pretenții noi în calea de atac, în sensul prezentării unor capete de cerere ori a unor motive de nelegalitate suplimentare. Formularea unei astfel de cereri contravine dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum și principiului contradictorialității reglementat de art. 14 din același cod, partea chemată în judecată, în calitate de pârâtă, neavând posibilitatea de a formula apărări și a administra probe față de pretențiile reclamantului. În speța de față, Înalta Curte reține că analiza cererii de plată și a dosarului de daună s-a realizat de către autoritatea pârâtă ținându-se seama de prevederile legale, art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data nașterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancțiunea nerespectării acestui termen prevăzut de norma specială și norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obține plata de despăgubiri din disponibilitățile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată. În cauză, deschiderea procedurii de faliment a B. S.A. s-a realizat prin încheierea din 03.02.2015, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015 și a devenit definitivă la data de 28.04.2016. Însă, în raport de data depunerii și înregistrării cererii de plată formulată de reclamant, la FGA, sub nr. x din data de 18 august 2016, în mod legal a constatat instanța de fond că reclamantul este decăzut din dreptul de a obține plata de despăgubiri din disponibilitățile FGA și în mod legal a respins cererea de plată ca fiind tardivă. Nu pot fi reținute argumentele recurentului-reclamant, privind faptul că, la data de 05.10.2015, preluând dosarul de daună, Fondul de Garantare a Asiguraților avea obligația finalizării acestora, solicitării potențialilor creditori să complete dosarele de daună sau a cererii tip prevăzută de Anexa nr. 6 și să înscrie pe lista potențialilor creditori de pe site-ul FGA pe toți creditorii care aveau deschise dosare de daună. Fondul de Garantare a Asiguraților nu avea nicio obligație de informare/îndrumare a asiguraților societății de asigurare aflate în faliment, cu atât mai mult cu cât informațiile publicate pe site-ul instituției au redat precis drepturile creditorilor de asigurare și termenele de exercitare a acestor, drepturi care, de altfel, erau reglementate cu claritate în chiar cuprinsul actelor normative invocate în cuprinsul acțiunii de către reclamant. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări." Dincolo de aceste aspecte, însuși reclamantul invocată dispozițiile a art. 22 din Legea nr. 503/2004 potrivit cărora: "În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare." Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, rezultă că dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014: "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015." Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația pârâtului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile reclamantei referitoare la nașterea acestui drept la momentul preluării dosarelor de daună de la B. S.A.. Astfel cum în mod corect a indicat recurentul-pârât, între Fondul de Garantare a Asiguraților și recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamant nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine Fondului de Garantare a Asiguraților neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. În aceeași ordine de idei, în mod corect a reținut prima instanță că Fondul nu este asigurător, nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment (în cazul de față B.), nu execută contractul de asigurare încheiat de asigurător și nu preia riscul contractelor de asigurare încheiate de asigurătorul în faliment. De asemenea, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă, ci, în baza dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabilește: dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanță de asigurare, care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile Fondul de Garantare a Asiguraților, cu alte cuvinte Fondul de Garantare a Asiguraților nu poate să achite solicitanților fără nicio verificare, analiză și, eventul, cenzură sumele de bani pe care aceștia le cer cu titlu de despăgubire. Față de cosiderentele anterior expuse, Înalta Curte constată că, din perspectiva termenului legal de 90 de zile, nu are relevanță data la care reclamantul a transmis către B. S.A notificarea de denunțare a poliței de viață nr. x, respectiv data de 15.09.2015 și nici data preluării dosarelor de daună de către autoritatea pârâtă. Înalta Curte, în acord cu opinia judecătorului fondului, constată că ceea ce prezintă relevanță în cauză, în acest context, este data înregistrării cererii de plată a reclamantului sub nr. x din 18 august 2016. Or, față de data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., respectiv data de 28 aprilie 2016, termenul de 90 zile împlinindu-se la data de 28 iulie 2016, cererea de plată este în mod evident tardivă. Cu privire la caracterul imperativ (peremptoriu) al termenului de 90 de zile, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie un termen de decădere, iar pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea sa prevadă această sancțiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege. Totodată, în condițiile în care dispozițiile art. 2545 din C. civ. instituie ca regulă decăderea pentru nerespectarea termenelor imperative prevăzute de lege, aceasta operează ori de câte ori există un termen legal imperativ înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul, iar legea nu prevede o derogare expresă de la sancțiunea decăderii. În contextul expus, având în vedere că cererea de plată a fost depusă la Fondul de Garantare a Asiguraților după expirarea termenului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, Înalta Curte constată că decizia contestată este legală, impunându-se respingerea cererii de anulare a acestei decizii, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., găsit neîntemeiat.