ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1199/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 17 mai 2019, pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș ("DGRFP Brașov"), a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/07.05.2019, emisă de pârâtă și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 72 din 25 iulie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș și a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/07.05.2019.

Împotriva sentinței civile nr. 72 din 25 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta D.G.R.F.P. Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta arată că prima instanță și-a întemeiat soluția exclusiv pe susținerile reclamantei.

Arată recurenta-pârâtă că, în urma verificărilor efectuate, s-a constatat că în sarcina societății reclamante urmează a se stabili obligații fiscale suplimentare în sumă de 3.852.395 RON și, întrucât în patrimoniul debitoarei există bunuri ce pot fi înstrăinate, existând pericolul sustragerii/ascunderii lor și al risipirii patrimoniului, cu consecința periclitării sau îngreunării colectării, s-a procedat la instituirea măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 213 alin. (2) și (4) Codul de procedură fiscală.

Cât privește argumentul instanței de fond referitor la nemotivarea deciziei contestate, recurenta-pârâtă învederează că decizia a avut la bază raportul de inspecție fiscală, care cuprinde o analiză detaliată a modului de stabilire a bazei de impozitare și a debitelor fiscale, astfel că motivarea actului administrativ se regăsea într-un act care îl însoțește. Totodată, măsurile au fost dispuse în concordanță cu prevederile OPANAF nr. 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare.

Mai arată recurenta-pârâtă că inspecția fiscală a constatat că, în perioada martie 2017 - decembrie 2018, intimata-reclamantă nu a calculat, declarat și achitat la bugetul de stat sumele prezentate în conținutul deciziei atacate, ceea ce evidențiază un comportament fiscal neadecvat. Totodată, sumele estimate depășesc semnificativ creanțele bugetare evidențiate de societate. Împrejurarea că societatea are un număr considerabil de angajați și o activitate constantă, iar în anul fiscal 2017 a avut o cifră de afaceri de 4.144.350 RON, nu este de natură a înlătura concluzia organului fiscal referitoare la conduita fiscală a societății.

Subliniază recurenta-pârâtă că măsurile asigurătorii sunt măsuri preventive, de conservare a patrimoniului reclamantei, iar în cazul în care activitatea societății este îngreunată, aceasta poate constitui garanții, conform art. 211 Codul de procedură fiscală, care conduc la ridicarea în tot sau în parte a măsurilor asigurătorii.

Recurenta-pârâtă critică și soluția de obligare la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., neexistând culpă sa procesuală, iar partea care solicită cheltuielile nu a câștigat definitiv procesul.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâtă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin sentința recurată, instanța de fond a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/07.05.2019, apreciind că este întemeiat unul dintre motivele de nelegalitate invocate de A. S.R.L., respectiv cel privind nemotivarea actului administrativ atacat.

Contestând această concluzie, în recurs organul fiscal pârât a susținut, în esență, că decizia este suficient și adecvat motivată în acord cu dispozițiile legale. Astfel, pârâta DGRFP Brașov a considerat că cerința motivării instituirii măsurilor asigurătorii este îndeplinită prin trimiterea, în cuprinsul deciziei atacate, la pretinsul comportament fiscal inadecvat al societății reclamante, prezentat în raportul de inspecție fiscală. Înalta Curte apreciază că aceste argumente sunt nefondate.

Potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea", iar în conformitate cu dispozițiile art. 213 alin. (5) din același cod:

"Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent". Raportat la aceste dispoziții normative, Înalta Curte reține că analiza de legalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii are caracter circumstanțial, implicând verificarea, raportat la datele cauzei, a îndeplinirii cerințelor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. Este de necontestat că existența pericolului prevăzut de acest text de lege nu presupune și producerea unor consecințe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenționa să își diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligațiilor fiscale.

Din conținutul deciziei, rezultă următoarea motivare a măsurilor dispuse:

"Inspecția fiscală în desfășurare la contribuabil relevă faptul că, în perioada martie 2017 - decembrie 2018, nu au fost calculate, declarate și implicit achitate bugetului general consolidat creanțe în cuantumuri importante (tabelul de mai sus), fapt ce pune în evidență un comportament fiscal neadecvat al contribuabilului. Sumele estimate a fi stabilite suplimentar depășesc semnificativ creanțele bugetare evidențiate de contribuabil pentru perioada supusă verificării." Așadar, instituirea măsurilor asigurătorii s-a întemeiat chiar pe faptele imputate reclamantei, care urmau să conducă la stabilirea creanței fiscale suplimentare, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care au determinat emiterea deciziei de impunere a obligațiilor fiscale și motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Diferența dintre cele două acte administrativ fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanță, care constată o obligație fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condițiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunțare a intenției de a emite un titlu de creanță sau a indicării comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantei, această soluție legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, menționând condiția existenței unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri excepționale, iar nu în oricare situație în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului. În aceste condiții, nerespectarea legii fiscale poate reprezenta unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar nu este suficient pentru fundamentarea acestei măsuri.

Înalta Curte reține ca fiind neîntemeiat argumentul recurentei-pârâte, în sensul motivării măsurilor asigurătorii prin trimitere la conținutul raportului de inspecție fiscală. Acest raport a fost emis la data de 08.05.2019, ulterior emiterii deciziei contestate în cauză și nu constituie baza emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, ci al deciziei de impunere, conform art. 131 alin. (4) Codul de procedură fiscală. Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii are la bază referatul justificativ prevăzut de OPANAF nr. 2546/2016, iar cerința motivării deciziei trebuie îndeplinită de decizia propriu-zisă, conform art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală.

Nici argumentul respectării de către organul fiscal al modelului deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii stabilit prin OPANAF nr. 2546/2016, nu poate fi primit, întrucât obligația expunerii unei motivări a actului emis este expres prevăzută de art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală și trebuie respectată indiferent de modelul orientativ elaborat de organul fiscal. De altfel, modelul stabilit prin ordinul amintit cuprinde o rubrică distinctă referitoare la motivarea dispunerii măsurilor asigurătorii.

Totodată, valoarea ridicată a creanței estimate nu reprezintă un criteriu în aprecierea existenței pericolului de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului de către societatea reclamantă, prima instanță reținând în mod corect că situația economico-financiară a societății este de natură a dovedi contrariul celor reținute de organul fiscal cu privire la pericolul de care face vorbire art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală și la posibilitatea periclitării/îngreunării colectării creanței bugetare.

Înalta Curte mai reține că posibilitatea constituirii de garanții, conform art. 211 Codul de procedură fiscală, cu consecința ridicării măsurilor asigurătorii, nu reprezintă un argument în susținerea legalității deciziei de instituire a măsurilor preventive, întrucât reprezintă o altă procedură, pe care contribuabilul o poate accesa dacă apreciază necesar, în situația confirmării de instanța de judecată a legalității deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Cât privește criticile referitoare la pronunțarea instanței de fond doar în raport de susținerile reclamantei, Înalta Curte le apreciază a fi, de asemenea, nefondate. Din lecturarea conținutului sentinței rezultă că instanța de fond a avut în vedere toate argumentele părților, atât ale reclamantei, cât și ale pârâtei, realizând o examinare efectivă a acestora. Instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță.

Prin urmare, întrucât organul fiscal a emis decizia contestată fără a reliefa existența unor elemente care să contureze cerința pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, soluția instanței de fond, privind anularea acestei decizii pentru nerespectarea condiției motivării, prevăzute de alin. (5) al aceluiași articol, este legală.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta D.G.R.F.P. Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta D.G.R.F.P. Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, împotriva sentinței civile nr. 72 din 25 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 martie 2022.