ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1191/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 3 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea raportului de evaluare nr. x/07.12.2017 întocmit de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 81 din 8 mai 2018, Curtea de Apel Oradea a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței meționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de anulare, cu consecința anulării raportului de evaluare nr. x/07.12.2017 întocmit de Agenția Națională de Integritate.

Prin raportare la primul motiv de casare - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant se referă la faptul că hotărârea atacată cuprinde atât motive contradictorii, cât și motive străine de natura pricinii.

Motivele contradictorii din cuprinsul sentinței atacate rezidă în faptul că instanța de fond a apreciat că reclamantul a încălcat regimul juridic al conflictului de interese în situația în care cererea adresată Consiliului Local Racșa de persoana fizică autorizată al cărei titular este fiul primarului comunei Racșa, prin care s-a solicitat închirierea unei suprafețe de pășune, fiind dezbătută în ședință de Consiliul Local Racșa, a fost aprobată prin votul tuturor consilierilor locali, iar în urma hotărârii consiliului, reclamantul, având funcția de primar, a semnat contractul de închiriere în calitate de reprezentant legal al Consiliului Local, deși se impunea delegarea acestei prerogative, spre a fi înlăturate suspiciunile în legătură cu o presupusă imparțialitate. Or, cât timp nu a participat la ședința antereferită și nu a fost un factor decizional în ceea ce privește încheierea contractului de închiriere, acesta fiind încheiat în urma votului Consiliului Local al comunei Racșa, prin Procesul-verbal din 16.04.2013 (semnat de cei 11 consilieri locali ai comunei Racșa), și cât timp nu a semnat respectivul proces-verbal, în opinia recurentului-reclamant, ipoteza reținută în primă instanță de încălcare a regimului prin nedelegarea de către primar a atribuției de încheiere a contractului de închiriere nu se circumscrie noțiunii de conflict de interese, cum este aceasta definită de art. 70 din Legea nr. 163/2002. În acest sens susține partea recurentă că, pentru determinarea în concret a existenței conflictului de interese, se impune a se analiza dacă decizia depinde exclusiv de voința persoanei care exercită o demnitate publică sau o funcție publică și dacă acea persoană are un interes personal, ce poate fi reprezentat de un beneficiu pe care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică, sau un terț apropiat acestuia, îl obține ca urmare a deciziei luate, condiție ce nu este îndeplinită în speță. Conchizând, sub acest aspect, susține recurentul-reclamant că, potrivit dispozițiilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, elementul esențial de determinare a existenței conflictului de interese îl reprezintă conduita demnitarului și caracterul lui de factor de decizie deplin și absolut asupra chestiunii ce ar putea determina existența conflictului de interese.

Motivele străine de natura pricinii sunt, în opinia recurentului-reclamant, referirile instanței la temeiuri de drept care nu au fost invocate de către ANI în raportul de evaluare și care nu au fost puse în discuția părților. Reținând ca fiind corect aspectul invocat de către reclamant, și anume că la data semnării contractului de închiriere - 16.04.2013, art. 65 din Legea 215/2001 avea o altă formă decât cea citată de către pârâta ANI (forma în vigoare urmare a modificării textului prin pct. 1 al art. unic din Legea nr. 20 din 13 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 191 din 18 martie 2014, în sensul că după data de 18 martie 2014 "Primarul poate delega atribuțiile ce îi sunt conferite de lege și alte acte normative viceprimarului, secretarului unității administrativ-teritoriale, conducătorilor compartimentelor funcționale sau personalului din aparatul de specialitate, precum și conducătorilor instituțiilor și serviciilor publice de interes local, în funcție de competențele ce le revin în domeniile respective."), prima instanță constată incidența dispozițiilor art. 57 alin. (2) din Legea 215/2001 (neindicat prin acțiunea introductivă ori prin întâmpinare), fără însă să se raporteze și la prevederile art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, text care prevede că "Pe durata exercitării mandatului, viceprimarul își păstrează statutul de consilier local, fără a beneficia de indemnizația aferentă acestui statut". În speța dedusă judecății, conform procesului-verbal încheiat în 16.04.2013, cu ocazia ședinței extraordinare a Consiliul Local Racsa, viceprimarul comunei Racsa, domnul B., a participat la respectiva ședință și, mai mult, în calitatea sa de consilier local, a votat cererea de aprobare a închirierii pășunii, prin urmare, nu îi puteau fi delegate atribuții legate de punerea în executare a hotărârii Consiliului Local în cadrul căreia a votat (situație apreciată corectă de prima instanță), întrucât, exact într-o atare ipoteză, s-ar fi născut un conflict de interese.

În ceea ce privește motivul de casare - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de dispozițiile art. 70, 71, 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, respectiv art. 75 din Legea 393/2004 privind Statutul aleșilor locali.

Pentru a se putea reține conflictul de interese, astfel cum este definit de art. 70, din Legea nr. 161/2003, recurentul-reclamant susține că primarul ar fi trebuit să ia decizia în exercitarea uneia dintre atribuțiile exclusive ale acestuia și să implice o manifestare proprie deliberativă, iar nu un act de punere în executare/aplicare a unei hotărâri a consiliului local, al cărui reprezentant legal este, o atare obligație fiind stabilită prin lege în sarcina sa [art. 61 alin. (2) din Legea 215/2001]. Deși, în opinia instanței, nu prezintă relevanță faptul că reclamantul nu a participat la luarea deciziei de închiriere a unei suprafețe de teren, cât timp avea obligația de a delega aceste atribuții unui alt funcționar, partea recurentă consideră că nu au fost încălcate principiile de exercitare a funcțiilor publice, prevăzute de art. 71 din Legea nr. 161/2013, fiind probat faptul că primarul nu a fost implicat în procedura de aprobare a cererii de închiriere, aceasta în sine fiind una transparentă (cerere dezbătută și supusă la vot în ședința Consiliului Local, prețul chiriei stabilit prin hotărâre de consiliul local, iar nu în mod subiectiv de către reclamant). În plus, condițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu pot fi analizate independent de modalitatea de derulare a procedurii la nivelul autorității publice locale, sub aspectul existentei conflictului de interese, prezentând relevanță implicarea efectivă în procesul de aprobare a cererii de închiriere, operațiune în care reclamantul-recurent nu a fost implicat. De asemenea, în lipsa participării la luarea unei decizii care să fie în măsură să asigure un beneficiu in favoarea unei persoane fizice sau juridice, cu care are o relație de rudenie, nu sunt întrunite nici condițiile legale prevăzute de art. 75 din Legea nr. 393/2004 pentru constatarea conflictului de interese.

Mai mult, față de starea factuală reținută, recurentul-reclamant consideră că nu sunt întrunite elementele constitutive ale conflictului de interese în sensul dispozițiilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, elementul esențial de determinare a existentei conflictului de interese reprezentându-l conduita alesului public și caracterul lui de factor de decizie deplin și absolut asupra chestiunii ce ar putea determina existența conflictului de interese. Totodată, apreciază că nu se poate reține nici urmărirea satisfacerii unui interes personal, patrimonial, în privința sa, ca element de determinare a existenței conflictului de interese, atâta timp cât în baza contractului de închiriere, C. a achitat chiria în cuantumul și condițiile stabilite prin Hotărârea Consiliului Local a comunei Racșa nr. 45/2013.

În concluzie, recurentul-reclamant arată că nu au fost încălcate principiile de exercitare a funcțiilor publice, fiind probat contextul încheierii contractului de închiriere, în procedura decizională de aprobare a cererii de închiriere nefiind implicat primarul, procedura în sine fiind una transparentă, cererea fiind dezbătută în ședința consiliului local, supusă la vot, prețul chiriei fiind cel stabilit prin hotărâre de consiliul local, iar nu în mod subiectiv de către reclamant.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimată-pârâtă apreciază că niciuna dintre cele trei condiții enumerate de text nu este incidentă, sentința în discuție cuprinzând toate motivele pe care se întemeiază, fără ca acestea să fie contradictorii ori străine de natura pricinii.

Faptul că instanța de fond a reținut că recurentul nu a participat la luarea deciziei ce a condus la atribuirea contractului, respectiv la adoptarea Hotărârii Consiliului local, însă a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese prin încheierea acestui contract, nu constituie motive contradictorii, ci o interpretare temeinică și corectă a dispozițiilor legale ce reglementează conflictul de interese aplicabil primarilor, respectiv a dispozițiilor art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Invocarea de către prima instanță a altor temeiuri de drept care nu ar fi fost invocate de către ANI nu este o situație ce se încadrează în ipoteza legală (hotărâre care să cuprindă motive străine de natura pricinii), intenția instanței fiind aceea de a sublinia faptul că, deși la data semnării contractului, art. 65 din Legea nr. 215/2001 avea o altă formă decât cea invocată de către ANI, recurentul avea la dispoziție și alte instrumente legale pentru a preveni generarea unui conflict de interese.

Mai mult, consideră intimata-pârâtă că, în virtutea rolului său activ, instanța de fond a analizat, în mod complet, toate chestiunile deduse judecății de către ambele părți din proces, arătând în detaliu care sunt considerentele ce i-au format convingerea și care sunt motivele de fapt și de drept, totodată, probatoriul, pe care și-a întemeiat soluția de respingere ca neîntemeiată a contestației formulate de reclamant.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de casare pe care recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dat fiind că acesta susține a fi eronată aprecierea instanței de fond în sensul că există un conflict de interese în ce-l privește, în contextul în care nu a participat la procesul de deliberare și aprobare a cererii de încheiere a contractului de închiriere, iar semnarea respectivului contract a reprezentat doar o punere în aplicare a unei Hotărâri de Consiliu local, obligație de care era ținut în raport de prevederile Legii nr. 215/2001, intimata-pârâtă solicită a se avea în vedere că starea de conflict de interese reținută în raportul de evaluare nr. x/07.12.2017 nu a fost generată de participarea recurentului la adoptarea H.C.L., ci de semnarea, în calitate de primar al comunei Rașca, județul Satu Mare, a contractului de închiriere nr. x/16.04.2013 cu C. Persoană Fizică Autorizată, al cărei titular era fiul său, în condițiile în care, potrivit art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, primarii, în exercitarea funcției, sunt obligați să nu încheie un act juridic care produce un folos material pentru rudele sale de gradul I. Arată în acest sens intimata-pârâtă că, din conținutul normei legale menționate, existența unui conflict de interese este condiționată de întrunirea cumulativă a trei elemente: deținerea unei funcții publice, încheierea - în exercitarea acestei funcții - a unor acte juridice și urmărirea, prin semnarea respectivelor acte, a unui interes personal, pentru sine sau pentru o rudă de gradul I, or, aceste condiții sunt îndeplinite în speță. În plus, cu toate că, la data încheierii contractului, art. 65 din Legea nr. 215/2001 avea o altă formă decât cea menționată în cuprinsul întâmpinării formulate la fond, recurentul avea la dispoziție și alte pârgii legale spre a evita generarea conflictului de interese, respectiv cele rezultate din dispozițiile art. 57 alin. (2) din actul normativ menționat. Astfel, "prin nedelegarea atribuției mai sus analizate și încheierea contractului de închiriere nr. x/16.04.2013, reclamantul a pus sub semnul îndoielii imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și astfel a dat naștere conflictului de interese reținut în sarcina sa", cu mențiunea că principiul supremației interesului public este reglementat prin art. 71 teza finală din Cartea I, Titlul IV, Capitolul II al Legii nr. 161/2003. Față de cele arătate, a concluzionat intimata-pârâtă că evidența stării de conflict de interese a dictat soluția pronunțată de instanța de fond, în cauză fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de legiuitor la art. 70, 71 și 76 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali.

5.1. La termenul de judecată de la 17 februarie 2021, recurentul-reclamant A. a depus o cerere prin care a solicitat, în temeiul art. 519 C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept și anume:

· dacă în forma prevăzută de art. 65 din Legea nr. 215/2001 - înainte de modificarea adusă de pct. 1 al art. unic din Legea nr. 20 din 12 martie 2014, publicată în M. Oficial nr. 191 din 18 martie 2014, primarul putea să delege alte atribuții decât atribuțiile de ofițer de stare civilă și autoritate tutelară?

Arată că, raportat la litigiul pe care îl are pe rolul instanței de judecată cu Agenția Națională de Integritate, este esențială stabilirea sferei atribuțiilor care pot fi delegate de primar în accepțiunea art. 65 din Legea nr. 215/2001 în vigoare la data de 16.04.2016. Astfel, deși instanța de fond admite faptul că analizarea cererii și atribuirea contractului au fost rezultatul deliberării consiliului local, totuși, aceasta apreciază la fila x din cuprinsul sentinței atacate faptul că recurentul-reclamant ar fi trebuit să-și delege atribuțiile de semnare a contractului pentru a evita conflictul de interese apărut.

În acest sens, se reține la fila x din cuprinsul sentinței atacate că deși la momentul încheierii contractului dispoziția de la art. 65 din Legea nr. 215/2001 nu fusese modificată cu privire la posibilitatea delegării atribuțiilor, cu toate acestea legea stabilește prin art. 57 alin. (2) că viceprimarul este subordonat primarului și înlocuitor de drept al acestuia.

În opinia recurentului-reclamant, art. 57 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 are caracter de normă generală, care statuează doar la nivel general. Această normă generală se completează cu dispozițiile art. 65 din Legea nr. 215/2001, care are statutul de normă specială, deoarece vine să completeze norma prevăzută de art. 57 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, prevăzându-se în acest sens în mod exhaustiv și limitativ sfera atribuțiilor care pot fi delegate de către primar.

Având în vedere că instanța de fond a dat o altă interpretare textului legal în discuție, întrebarea care se pune este aceea dacă recurentul-reclamant ar fi avut în concret posibilitatea de a delega atribuția de încheiere a unui contract de închiriere (contract cu privire la care nu a fost factor decizional), în condițiile în care sfera atribuțiilor susceptibile de delegare este reglementată în mod exhaustiv și limitativ de prevederile art. 65 din Legea nr. 215/2001.

5.2. Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate, prezentă în ședința de la acea dată, a formulat un punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-reclamant A., prin care a solicitat respingerea acestei cereri, ca inadmisibilă, arătând, în esență, că nu este îndeplinită cerința noutății și, totodată, că cererea privește modul de aplicare a normei legale în discuție la situația de fapt din speță.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Analizând cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la aspectele de drept astfel cum au fost formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte urmează să o respingă.

Potrivit dispozițiilor art. 519 din C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Astfel cum rezultă din conținutul normei citate, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ.

Cu privire la prima cerință, se constată din actele dosarului că, în prezent, cauza se află în curs de judecată în faza procesuală a recursului, nefiind pronunțată până la acest moment o hotărâre definitivă.

Acțiunea introductivă este un litigiu având ca obiect anularea unui act emis de o autoritate publică centrală, care se află în competența de primă instanță a secției de contencios administrativ a curții de apel și se soluționează prin hotărâre supusă numai recursului.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă pricina în ultimă instanță, astfel că se constată îndeplinită și cea de-a doua cerință de admisibilitate.

Și cea de-a treia condiție de admisibilitate a sesizării, respectiv cea referitoare la noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării de pronunțare a unei hotărâri prealabile apare a fi îndeplinită, având în vedere că, din verificarea evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că aceasta nu a statuat anterior asupra prezentei chestiuni de drept, nefiind pronunțată o decizie în interesul legii sau o altă hotărâre prealabilă având acest obiect.

Înalta Curte constată însă că cerința ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei, nu este îndeplinită.

Astfel, Înalta Curte reține că pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din C. proc. civ. să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, Înalta Curte a arătat constant că în sesizare trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul soluționării în principiu a chestiunii de drept.

În speță, recurentul solicită lămuriri privind interpretarea și aplicarea unei dispoziții legale care nu comportă o reală dificultate, o aplicare corectă a prevederilor incidente în vederea soluționării cauzei presupunând doar realizarea de către instanța de judecată a unei analize corelate a prevederilor legale incidente circumstanțelor factuale reținute.

Nu este vorba, așadar, de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă, rămânând atributul exclusiv al completului de judecată să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestit, aplicând, în acest scop, regulile de interpretare a actelor normative.

Prin urmare, Înalta Curte reține că cererea formulată de recurentul-reclamant nu este o veritabilă cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni, aceasta urmărind, prin modul de formulare a întrebării și argumentarea acesteia, soluționarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei), astfel că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din C. proc. civ.

Pentru argumentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 519 din C. proc. civ., Înalta Curtea va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-reclamant A..

II.2. Analizând sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

Înalta Curte constată că primul motiv de recurs invocat, și anume art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), nu este fondat.

În speță, sentința de fond recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Faptul că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată.

Aprecierea instanței de fond în sensul că recurentul-reclamant nu a participat la luarea deciziei ce a condus la atribuirea contractului, respectiv la adoptarea hotărârii Consiliului local, însă a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese prin încheierea acestui contract, nu constituie motive contradictorii, așa cum consideră recurentul, ci o interpretare temeinică și corectă a dispozițiilor art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, dispoziții legale ce reglementează conflictul de interese aplicabil primarilor.

Considerentele instanței de fond sunt coerente și logice, apte de a susține dispozitivul, iar împrejurarea că instanța nu a valorizat argumentele reclamantului este consecința logică a soluției pronunțate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanței vor fi în opoziție cu argumentele unei părți, atunci când, urmare hotărârii pronunțate, partea va fi căzută în pretenții.

Înalta Curte mai reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În acest context, împrejurarea că instanța s-a referit la temeiuri de drept ce nu au fost invocate de către ANI în raportul de evaluare nu este o situație ce se încadrează în ipoteza legală referitoare la existența unor motive străine de natura pricinii. Se reține, în acest sens, în acord cu susținerile intimatei din cuprinsul întâmpinării sale, că intenția instanței a fost aceea de a sublinia că, deși la data semnării contractului, art. 65 din Legea nr. 215/2001 avea o altă formă decât cea invocată de către ANI, reclamantul avea la dispoziție și alte instrumente legale pentru a preveni generarea unui conflict de interese.

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate a hotărârii pronunțate în fond prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivele pe care se întemeiază și, în același timp, necuprinzând motive contradictorii în raport cu dispozitivul hotărârii.

Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că este nefondat.

Prin raportul de evaluare contestat în cauză, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a reținut incidența dispozițiilor art. 70, 71 și 76 din Legea nr. 161/2003, coroborate cu dispozițiile art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004, apreciind că reclamantul A. a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese, întrucât, în calitate de primar al comunei Racșa, județul Satu Mare, a semnat contractul de închiriere nr. x/16.04.2013 cu C. persoană fizică autorizată, în cadrul căreia fiul său deține calitatea de persoană fizică autorizată.

Sentința primei instanțe a validat raportul de evaluare întocmit de către intimata-pârâtă ANI pentru persoana verificată, recurentul-reclamant A., confirmând că acesta a încălcat regimul juridic al conflictului de interese, reglementat de dispozițiile art. 70, 71 și 76 din Legea nr. 161/2003, coroborate cu art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004.

În ceea ce privește conflictul de interese reținut asupra recurentului-reclamant, acesta a susținut că nu erau îndeplinite premisele încălcării prevederilor menționate, soluția primei instanțe fiind, în opinia sa, greșită sub acest aspect.

Criticile recurentului-reclamant privind greșita reținere a conflictului de interse sunt nefondate.

Pentru a răspunde motivelor de nelegalitate expuse de reclamant prin cererea de recurs, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003, (p)rin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative, iar conform art. 76 alin. (1) din același act normativ, (p)rimarii și viceprimarii, primarul general și viceprimarii municipiului București sunt obligați să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziție, în exercitarea funcției, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I.

Totodată, art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004 stipulează că (a)leșii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: a) soț, soție, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv; (...).

În susținerea acestui motiv de recurs, reclamantul a înțeles să reia argumentele prezentate în fața instanței de fond, fără a prezenta critici concrete cu privire la considerentele primei instanțe asupra constatării conflictului de interese.

Analizând dispozițiile legale anterior citate, în raport de probatoriul administrat în cauză și de criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că prima instanță a concluzionat în mod corect că soluția adoptată de pârâtă prin raportul de evaluare este legală și temeinică.

Astfel, în cauză este dovedită împrejurarea semnării de către recurentul-reclamant, în calitate de Primar al comunei Racșa, a contractului de închiriere nr. x/16.04.2013 cu C., în cadrul căreia fiul său deținea calitatea de persoană fizică autorizată.

Această situație de fapt nu a fost contestată în speță, însă reclamantul a susținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 76 din Legea nr. 161/2003, întrucât avea obligația legală de semnare a acestui contract, neputând delega această atribuție viceprimarului, dar și că l-ar fi pus pe viceprimar într-o situație de conflict de interese.

Cât privește dreptul de delegare a atribuțiilor, recurentul-reclamant nu a precizat, nici pe parcursul cercetării administrative și nici în faza judiciară, prevederea legală care interzicea, în mod expres, delegarea atribuțiilor către viceprimar sau care permitea doar delegarea parțială a acestor atribuții, respectiv doar a celor privind starea civilă.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 57 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, în forma în vigoare la data semnării contractului de închiriere nr. x/16.04.2013, (v)iceprimarul este subordonat primarului și înlocuitorul de drept al acestuia, care îi poate delega atribuțiile sale, iar în cuprinsul Legii nr. 215/2001 nu se regăsește o dispoziție care să limiteze atribuțiile ce pot fi delegate viceprimarului de către primar.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că delegarea de către primar a atribuțiilor pe care legea i le conferă [conform art. 57 alin. (2) și art. 65 din Legea nr. 215/2001] nu este un mandat special în executarea căruia mandatarul îndeplinește întocmai voința exprimată de mandant, ci presupune exercitarea prin delegare a funcției, cu asumarea atributelor decizionale de către persoana căreia i se deleagă atribuțiile.

Cât privește eventualul conflict de interese în care s-ar fi găsit și viceprimarul, aceasta este o situație străină de raportul juridic dedus judecății și, din acest motiv, nerelevantă în cauză.

Recurentul-reclamant avea, așadar, posibilitatea legală de a delega viceprimarului atribuția semnării contractului de închiriere, iar argumentele recurentului-reclamant în acest sens sunt neîntemeiate, atât timp cât exista un demers legal alternativ care asigura respectarea de către acesta a regimului juridic al conflictelor de interese și al incompatibilităților, aspect reținut în mod corect și de către instanța de fond.

Contrar susținerilor recurentului, în speță, interesul personal urmărit de acesta este evident, actul pe care l-a semnat făcând parte din categoria interesului personal, astfel cum este definit în cuprinsul art. 75 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 393/2004.

În consecință, semnarea contractului de închiriere a reprezentat o decizie a autorității publice reprezentate de reclamant, în calitatea sa de primar, care era apt să producă beneficii pentru ruda acestuia de gradul I.

În acest fel, recurentul-reclamant s-a aflat în situația în care, datorită interesului personal de natură patrimonială, nu și-a îndeplinit atribuțiile ce îi reveneau în calitate de ales local, în conformitate cu principiile care stau la baza exercitării funcției publice.

Principiile care stau la baza reglementării prin care se urmărește prevenirea conflictului de interese sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public, care trebuie să guverneze actele decizionale, presupuse legale, ale administrației publice.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) același Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-reclamant A..

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 81 din 8 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 februarie 2021.