ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1074/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, la data de 29.02.2016, sub nr. x/2016, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială municipiul Târgoviște a contestat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, actul administrativ individual constând în "Informare privind situația cheltuielilor aprobate în cererea de plată nr. 5" emis de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală Programe Europene, înregistrat cu nr. x/13.07.2015 și la Unitatea Administrativ-Teritorială municipiul Târgoviște cu nr. x/14.07.2015, referitor la contractul de finanțare nr. x/22.08.2011, cod SMIS 7887, privind proiectul "Reabilitare și modernizare infrastructura utilități publice urbane, reabilitarea și modernizarea spațiilor publice urbane în zona B a zonei de acțiune urbană din municipiul Târgoviște, județul Dâmbovița" solicitând să se dispună:

Prin sentința nr. 145 din data de 8 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială municipiul Târgoviște, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (M.D.R.A.P.), sub toate capetele de cerere, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 145 din 8 decembrie 2020 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială municipiul Târgoviște, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat, în principal admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii introductive și anulării actelor administrative individuale atacate.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în contextul expunerii pe scurt a situației de fapt, că prin acțiunea formulată a contestat faptul că prin Decizia nr. 253 din 2 septembrie 2015 contestația sa a fost respinsă pe excepția autorității de lucru judecat cu privire la cele trei petite ale acțiunii, sub acest aspect subliniind că autoritatea de lucru judecat, prevăzută de art. 430 și următoarele din C. proc. civ., vizează doar hotărârile judecătorești, iar nu și deciziile emise de către autoritățile publice cu activitate administrativ-jurisdicțională.

Din perspectiva reliefată a arătat că excepția de lucru judecat reprezintă modalitatea procesuală prin care se valorifică efectul negativ al lucrului judecat, excepție care se invocă în cadrul celui de-al doilea proces, de către partea care are interes să blocheze un nou demers judiciar al reclamantului. Astfel, art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., ale cărui dispoziții le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, reglementează autoritatea de lucru judecat care reprezintă unul dintre efectele hotărârii judecătorești, împreună cu puterea executorie, opozabilitatea etc.

În ceea ce privește efectele autorității de lucru judecat a susținut că acestea se valorifică pe calea excepției procesuale, care poate fi invocată ca orice altă excepție absolută, de către partea interesată, respectiv de către pârât prin întâmpinare, sau de către reclamant, în situația în care pârâtul formulează cerere reconvențională ori de către instanță din oficiu, în orice stare a procesului, chiar și în fața instanței de recurs.

Or, a susținut recurenta-reclamantă, Decizia nr. 253/02.09.2015 nu este o hotărâre judecătorească, iar Serviciul Soluționare Contestații Nereguli Fonduri Europene din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice nu este o instanță de judecată, astfel încât invocarea și susținerea principiului autorității de lucru judecat prin actul în discuție este netemeinică și nelegală.

Ca urmare, în contextul în care deciziile emise de către Serviciul Soluționare Contestații Nereguli Fonduri Europene pot fi reformate, invocarea prin actul în discuție a principiului autorității de lucru judecat aduce atingere dreptului la un proces echitabil, prevăzut inclusiv de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, deși prima instanță a reținut că principiul autorității de lucru judecat nu poate fi invocat decât atunci când instanța s-a pronunțat în condițiile art. 430 din C. proc. civ., nu și în alte cazuri, prin sentința pronunțată aceasta se contrazice și arată că acest viciu de nelegalitate al deciziei în discuție nu ar putea conduce la anularea actului, întrucât analiza considerentelor acestei decizii ar fi de natură a conduce la concluzia potrivit căreia contestația ar fi fost cercetată pe fond.

Totodată, a arătat că prima instanță a reținut că notele de neconformitate prin care au fost aplicate reducerile procentuale în temeiul cărora a fost soluționată cererea de plată nr. x au fost examinate pe fond în dosarele aflate pe rolul instanțelor de judecată, iar autoritatea emitentă nu a constatat și sancționat nereguli noi, ci, s-a limitat să aplice măsurile dispuse anterior, cheltuielile ulterior efectuate și solicitate la rambursare urmând același regim juridic.

Însă, în opinia sa, neindicarea în conținutul deciziei a motivelor de respingere atrage nelegalitatea actului emis, care nu poate fi sancționată de către instanța de judecată decât cu anularea actului. Ca urmare, raportat la invocarea principiului autorității de lucru judecat prin decizia în discuție, este lipsită de relevanță existența dosarelor înregistrate pe rolul instanțelor de judecată, deoarece intimatul avea obligația de a soluționa pe fond contestația formulată.

În plus, a solicitat instanței de control judiciar să constate că prima instanță nu a analizat motivele invocate de reclamantă prin acțiunea introductivă, limitându-se să precizeze că notele de neconformitate au fost atacate în alte dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată. Or, chiar dacă acțiunile ce au format obiectul dosarelor nr. x/2015 și nr. y/2015 au fost respinse în mod definitiv de către instanțele de judecată, a considerat recurenta-reclamantă că prima instanță era obligată să-i analizeze cererea.

A concluzionat recurenta-reclamantă în sensul că sentința atacată prin cererea de recurs a fost pronunțată de către instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și, de asemenea, că hotărârea în discuție nu cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază, cuprinzând însă motive contradictorii și străine de natura cauzei.

În contextul enunțării dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. și a celor cuprinse la art. 425 alin. (1) lit. b) din același Cod, recurenta-reclamantă a afirmat că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa, în mod necesar, argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței de judecată cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar hotărârea fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

De asemenea, a susținut că motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Totodată, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În aceste condiții, a considerat că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil și i-a fost cauzată o vătămare procesuală ce nu poate înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv casarea în totalitate a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză, ținând cont de faptul că nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează cu soluționarea procesului fără a intra pe fondul acțiunii, aspect de natură a justifica dispunerea casării cu trimitere spre rejudecare.

În considerarea motivelor invocate, a solicitat instanței de control judiciar să dispună: în principal, admiterea cererii de recurs, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar, admiterea acțiunii introductive și anularea actelor administrative individuale atacate.

În drept, recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiilor art. 483, art. 486, art. 487, art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., coroborat cu art. 10 alin. (2) și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că prima instanță a reținut în mod corect legalitatea actelor administrative contestate, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. fiind nefondate.

Recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială municipiul Târgoviște a formulat răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimat ca fiind neîntemeiate. Raportat la susținerea intimatului potrivit căreia alte acte administrative ce au făcut obiectul altor judecăți nu pot fi analizate în alt cadru procesual, a menționat că reclamanta nici nu a solicitat acest lucru, ci, a solicitat instanței de judecată să constate nelegalitatea și netemeinicia deciziei atacate și, în consecință, să o anuleze. Totodată, contrar susținerilor intimatului referitoare la critica privind nemotivarea Deciziei nr. 253/02.09.2015, recurenta-reclamantă a arătat că, în condițiile în care soluționarea contestației sale s-a realizat în baza unei excepții procesuale, în mod evident decizia în discuție nu conține motivele pe care se întemeiază, situație de natură a atrage nelegalitatea acesteia ce nu poate fi sancționată de instanța de judecată decât cu anularea actului respectiv.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În cauză, sub aspectul contextului factual, se reține că în urma verificărilor efectuate cu privire la derularea contractului de finanțare încheiat pentru proiectul cu titlul "Reabilitare și modernizare infrastructură utilități publice urbane, reabilitarea și modernizarea spațiilor publice urbane în zona "A" a zonei de acțiune urbană din municipiul Târgoviște, județul Dâmbovița", cod SMIS 7887, autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene a constatat încălcarea legislației în materia achizițiilor publice.

Prin Informarea nr. x/13.07.2015 privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x, autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene a menținut măsura aplicării reducerilor procentuale, după cum urmează: 5 % din valoarea contractului de servicii consultanță nr. x/15.06.2011, încheiat între Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Târgoviște și S.C. A. S.R.L., comunicată beneficiarului prin intermediul "Informării transmise la cererea de rambursare 4 și Nota de neconformitate nr. x/26.11.2014"; 100% din valoarea contractului nr. x/14.02.2011, încheiat între Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Târgoviște și S.C. B. S.R.L., comunicată beneficiarului prin "Informarea transmisă la cererea de rambursare 3 și Nota de neconformitate nr. x/11.09.2014"; 5 % din valoarea contractului nr. x/16.01.2014, încheiat între Unitatea Administrativ Teritorială și Asocierea S.C. C. S.R.L., comunicată beneficiarului prin "Informarea de la cererea de plată 1 și Nota de neconformitate nr. x/24.11.2014".

Împotriva Informării nr. 53828/13.07.2015, privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Târgoviște a formulat contestație administrativă ce i-a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 253/02.09.2015.

În ceea ce privește Notele de neconformitate contestate se observă faptul că acestea au fost supuse controlului de nelegalitate.

Astfel, Nota de neconformitate nr. x/26.11.2014 a fost contestată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel Ploiești, acțiunea fiind perimată prin sentința civilă nr. 41/01.03.2017, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție în urma respingerii recursului. Nota de neconformitate nr. x/11.09.2014 a fost contestată în dosarul nr. x/2015, cauză în care Curtea de Apel Ploiești a respins ca neîntemeiată acțiunea, prin sentința pronunțată în rejudecare după casare, nr. 206/29.11.2018, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție în urma respingerii recursului reclamantei ca nefondat.

De asemenea, Nota de neconformitate nr. x/24.11.2014 a fost contestată în dosarul nr. x/2015, cauză în care Curtea de Apel Ploiești a respins, de asemenea, ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, prin sentința civilă nr. 76/23.03.2016 ce a fost menținută în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Târgoviște, găsind neîntemeiate toate susținerile acesteia formulate în cadrul contestației împotriva Informării nr. 53828/13.07.2015 privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală Programe Europene, precum și împotriva Deciziei nr. 253/02.09.2015, prin care Serviciul Soluționare Contestații Nereguli Fonduri Europene din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice i-a respins contestația administrativă "în baza aplicării principiului autorității de lucru judecat".

Partea a criticat sentința de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speță, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea de fond nu cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază, cuprinzând însă motive contradictorii și străine de natura cauzei, nelegalitate pretins a fi rezultată în urma reținerii de către prima instanță, pe de o parte a anumitor aspecte contradictorii în sensul că, deși a constatat că principiul autorității de lucru judecat nu poate fi invocat decât atunci când instanța s-a pronunțat în condițiile art. 430 din C. proc. civ., nu și în alte cazuri, prin sentința pronunțată s-a contrazis și a arătat că viciul de nelegalitate al deciziei în discuție nu ar putea conduce la anularea actului, întrucât analiza considerentelor acestei decizii ar fi de natură a conduce la concluzia potrivit căreia contestația ar fi fost cercetată pe fond.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță nu i-a analizat motivele invocate prin acțiunea introductivă, limitându-se să precizeze că notele de neconformitate au fost atacate în alte dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată, considerând astfel că prima instanță avea obligația să-i analizeze cererea.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat, de altfel, și de către recurenta-reclamantă, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic si gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susținerile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa nemotivare și reținere a unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei reflectă dezacordul părții în privința argumentelor care au stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, fără a susține motivul de casare invocat.

Ca o primă observație, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a susținut prin cererea de recurs faptul că prima instanță nu a analizat nelegalitatea Deciziei nr. 253/02.09.2015 din perspectiva nemotivării acesteia.

Instanța de control judiciar ia act de această critică a recurentei-reclamante, însă, constată că o atare critică este dedusă judecății omisso medio, direct instanței de recurs, neconstituind un motiv al acțiunii sale și, cu atât mai puțin, obiect de analiză al primei instanțe. În contextul în care un astfel de motiv de nelegalitate a actului administrativ contestat este invocat pentru prima dată în fața instanței de recurs, Înalta Curte reține că sub acest aspect devin aplicabile dispozițiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalității sentinței primei instanțe pentru acest motiv.

Totuși, distinct de acest aspect, este de observat că recurenta-reclamantă a susținut nemotivarea Deciziei nr. 253/02.09.2015 în contextul în care soluționarea contestației sale s-a realizat în baza unei excepții procesuale, apreciind astfel că în mod evident decizia în discuție nu conține motivele pe care se întemeiază, situație de natură a atrage nelegalitatea acesteia ce nu poate fi sancționată de instanța de judecată decât cu anularea actului respectiv.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că în cuprinsul actului administrativ contestat au fost analizate apărările părții referitoare la măsurile reducerilor procentuale dispuse prin notele de neconformitate și sumelor reținute prin informările privind cheltuielile aferente cererilor de rambursare/plată, autoritatea administrativă reținând autoritatea de lucru judecat în considerarea faptului că notele de neconformitate au făcut obiectul contestațiilor administrative formulate împotriva informărilor privind cererile de plată anterioare cererii de rambursare nr. x

Ca urmare, nu se poate susține cu suficient temei că decizia contestată nu ar conține motivele de respingere a contestației, alegațiile părții formulate din această perspectivă fiind nefondate și, pe cale de consecință, vor fi înlăturate.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea de fond nu a analizat motivele învederate de aceasta prin acțiunea introductivă, însă nu a arătat, în mod concret, punctual, care sunt aspectele pe care hotărârea de fond nu le-a analizat, afirmând doar faptul că prima instanță s-a limitat la a preciza că notele de neconformitate au fost atacate în alte dosare ce s-au aflat pe rolul instanțelor de judecată.

Or, în condițiile în care autoritatea administrativă a reținut prin decizia contestată că notele de neconformitate în discuție au fost deja contestate în cauze soluționate în mod definitiv, menținând astfel măsura reducerilor procentuale, iar instanța de fond a analizat criticile părții formulate din această perspectivă, sub aspectul greșitei rețineri a principiului autorității de lucru judecat, nu poate fi reținută ipoteza avansată de recurentă în sensul neanalizării cererii sale, nemotivarea hotărârii sub acest aspect fiind invocată doar formal, fără a fi expuse argumente concrete raportate la considerentele pe care instanța de fond ar fi trebuit să le rețină în fundamentarea soluției pronunțate, simpla susținere privind neanalizarea apărărilor sale neputând echivala cu argumentarea unor veritabile critici de nelegalitate aduse sentinței de fond.

De altfel, din considerentele sentinței atacate rezultă că judecătorul fondului a răspuns criticilor reclamantei referitoare la invocarea autorității de lucru judecat de către serviciul soluționare contestații, prin Decizia nr. 253/02.09.2015, inclusiv din perspectiva încălcării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO, critică reiterată și pe calea prezentului recurs supus analizei instanței de control judiciar.

Cât privește pretinsa contradictorialitate a motivării sentinței de fond, instanța de control judiciar constată că nici această ipoteză a motivului de nelegalitate invocat nu poate fi reținută. Faptul că, pe de o parte prima instanță a reținut că sunt întemeiate susținerile reclamantei privind nelegalitatea soluției pronunțate în Decizia nr. 253/02.09.2015, de respingere a contestației în baza aplicării principiului autorității de lucru judecat, apreciind că acest principiu nu poate fi invocat decât atunci când instanța de judecată s-a pronunțat în condițiile art. 430 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a considerat că acest viciu de nelegalitate al deciziei în discuție nu poate conduce la anularea acesteia întrucât analiza considerentelor acestui act al structurii de soluționare a contestației este de natură să conducă la concluzia că a fost cercetată pe fond contestația reclamantei, nu înseamnă că a pronunțat o soluție contradictorie.

Dimpotrivă, judecătorul fondului și-a expus raționamentul logico-juridic ce a fundamentat concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă a analizat pe fond contestația administrativă formulată, simpla reținere a principiului autorității de lucru judecat nefiind în măsură să conducă la nelegalitatea deciziei contestate.

În fine, deși recurenta-reclamantă a susținut ipoteza nemotivarea hotărârii primei instanțe și din perspectiva conținerii unor motive străine de natura cauzei, partea nu a arătat în concret care sunt aceste argumente străine de natura cauzei, astfel încât instanța de control judiciar constată că această critică a fost invocată doar formal și, ca atare, în lipsa unui suport probator, nu poate fi primită.

Or, în contextul în care prima instanță a verificat și a analizat punctual fiecare notă de neconformitate prin raportare la probatoriul administrat în cauză, la dispozițiile legale incidente, prin prisma apărărilor părților, Înalta Curte nu poate valida argumentul recurentei-reclamante că hotărârea primei instanțe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci doar motive contradictorii și străine de natura cauzei, susținerile părții formulate din perspectiva acestor ipoteze nesusținând motivul de casare invocat.

Dimpotrivă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că argumentele reținute de prima instanță validează raționamentul logico-juridic expus de aceasta în sprijinul soluției pronunțate, astfel încât ipoteza că sentința de fond ar fi nemotivată și că acest aspect ar echivala cu soluționarea procesului fără a se intra în fondul acțiunii nu poate fi reținută, criticile formulate de parte fiind nefondate.

În egală măsură, se cuvine a se aminti faptul că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

Or, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, aspecte ce rezultă fără putință de tăgadă din simpla lecturare a hotărârii primei instanțe și care, implicit, infirmă susținerea recurentei-reclamante referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. de către judecătorul fondului.

În acest context, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la pronunțarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță.

Întrucât prin argumentele aduse de către recurenta-reclamantă pe această cale se invocă, în esență, eventual o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, aceste aspecte vor fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi reținută.

Relativ la cel de-al doilea motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că în cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de către instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fără a indica însă, în concret, care sunt aceste norme legale pretins a fi fost încălcate de către prima instanță.

Însă, din dezvoltarea criticilor formulate rezultă că partea recurentă-reclamantă a înțeles să reproșeze instanței de fond interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 430 și art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat și efectele lucrului judecat.

Potrivit art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre.", iar art. 431 alin. (1) din același act normativ, prevede că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Astfel, contrar susținerilor părții recurente, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale redate supra. Sub acest aspect, este de observat că prima instanță a făcut o justă analiză a fiecărei note de neconformitate contestate, în urma verificărilor efectuate, răspunzând susținerilor reclamantei referitoare la nelegalitatea Deciziei nr. 253/02.09.2015.

Înalta Curte observă, astfel cum susține și recurenta-reclamantă, că la data pronunțării deciziei atacate în cauză, contestațiile formulate de aceasta împotriva reducerilor procentuale stabilite prin notele de neconformitate în discuție nu erau soluționate în mod definitiv de către instanțele de judecată, fiind emise doar deciziile de soluționare a contestațiilor administrative.

Sub acest aspect prima instanță a reținut în mod corect că principiul autorității de lucru judecat nu poate fi invocat decât atunci când o instanță judecătorească s-a pronunțat în condițiile art. 430 din C. proc. civ. și nu în situația în care structura de soluționare a contestațiilor a reținut acest principiu ca temei al soluției de respingere a contestației administrative, această concluzie desprinzându-se fără echivoc din modul în care legiuitorul a reglementat această instituție în cuprinsul textului legal antereferit.

Noul C. proc. civ. prevede în mod expres faptul că, dacă în cauză se reține autoritatea de lucru judecat, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, astfel cum menționează art. 497 teza finală, coroborat cu art. 498 alin. (2) teza finală, iar pentru a se reține că o hotărâre are autoritate de lucru judecat trebuie îndeplinite următoarele condiții: hotărârea respectivă să fie pronunțată de o instanță română; să fie pronunțată în materie contencioasă și să dezlege fondul cauzei. Condiția ca hotărârea să emane de la o instanță română se întemeiază pe principiul suveranității și al independenței, care limitează efectele hotărârilor judecătorești la teritoriul statului în care au fost pronunțate.

Așadar, în condițiile în care structura de soluționare a contestațiilor a susținut că nu mai poate reveni, revoca sau anula un act administrativ soluționat definitiv din punct de vedere al căilor administrative de atac și care a intrat în circuitul civil, în mod corect a reținut prima instanță că aceste argumente nu pot fundamenta soluția de respingere a contestației administrative în baza principiului autorității de lucru judecat, aplicarea acestuia fiind apanajul exclusiv al instanței de judecată și atașându-se doar hotărârii judecătorești, în acord cu voința legiuitorului ce rezultă din textele de lege incidente.

Totuși, deși acest principiu al autorității de lucru judecat nu poate întemeia soluția de respingere a contestației administrative, decizia emisă de structura de soluționare a contestațiilor nu poate fi anulată pentru acest motiv, în condițiile în care contestația reclamantei a fost cercetată pe fondul pretențiilor sale, apreciindu-se în acest sens că actul contestat este unul de executare din moment ce nu s-a mai procedat la analizarea procedurii de achiziție a contractelor de lucrări, fiind menținute reducerile procentuale stabilite prin cererile de rambursare formulate anterior cererii de plată nr. x, reduceri care au fost doar aplicate la noile cheltuieli contractuale solicitate spre rambursare.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a apreciat în mod corect că autoritatea pârâtă a analizat pe fond cererea de plată nr. x formulată de reclamantă, reținând că prin actul contestat nu au fost constatate și sancționate nereguli noi identificate în obținerea și utilizarea fondurilor europene, ci, au fost puse în aplicare măsurile reținute prin notele de neconformitate contestate, măsuri ce au constat în reduceri procentuale aplicate la valoarea contractelor de servicii sau lucrări, cheltuielile efectuate ulterior și care au fost solicitate la rambursare urmând, în mod firesc, același regim juridic.

Or, din moment ce corecțiile aplicate prin notele de neconformitate privesc întreaga valoare a fiecărui contract, iar fiecare cerere de rambursare formulată ulterior trebuie să cuprindă procentul de cheltuieli neeligibile constatate anterior, nu se poate susține cu suficient temei că nu a fost în mod corect soluționată cererea de plată nr. x, prin menținerea măsurilor reducerilor procentuale dispuse conform notelor de neconformitate, care, rămase definitive, trebuiau doar să fie executate.

Sub acest aspect este important a se reține, în acord cu prima instanță, că trebuie făcută o distincție clară între legalitatea stabilirii corecțiilor financiare, care nu se analizează la fiecare cerere de plată, ci, o singură dată, atunci când abaterile și sancțiunile dispuse privesc întregul contract, și legalitatea intrinsecă a modului de soluționare a cererii de plată, care vizează aplicarea corecțiilor financiare stabilite inițial.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 253/02.09.2015, prima instanță apreciind în mod corect că prin acest act autoritatea pârâtă a reținut că legalitatea și temeinicia măsurilor dispuse au fost analizate prin decizii anterioare, sumele rezultate în urma aplicării reducerilor procentuale nefiind contestate, astfel încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște împotriva sentinței nr. 145 din 8 decembrie 2020 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.