ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1048/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 29.01.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L a chemat în judecată pârâtele A.N.A.F., Direcția Generală a Regională a Finanțelor Publice Timișoara și D.G.F.P. Arad - Serviciul Evidență Plătitori Persoane Juridice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: anularea Deciziei nr. 1/13.09.2017 privind soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei nr. 13840/11.07.2017, a Deciziei de constatare a pierderii valabilității eșalonării de plată a obligațiilor fiscale nr. 13840/11.07.2017, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad - Serviciul de Evidență Plătitori Persoane Juridice precum și a Deciziilor subsecvente acesteia, și anume Decizia de pierdere a valabilității amânării la plată a penalităților de întârziere și a penalităților de nedeclarare nr. 13842/11.07.2017; Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii reprezentând penalitățile datorate în cazul eșalonărilor de plată nr. x/11.07.2017; Decizia referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 13843/11.07.2017; Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii reprezentând dobânzi și penalități datorate în cazul eșalonărilor de plată nr. x/11.07.2017; Decizia referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 20573/07.07.2017, precum și orice alt administrativ fiscal subsecvent acestora; repunerea reclamantei în situația anterioară și anume revenirea la eșalonarea a cărei pierdere a valabilității a fost nelegal constatată și exonerarea de plata sumelor indicate în deciziile subsecvente.

La data de 07.03.2018, reclamanta a formulat o precizare de acțiune prin care a arătat că înțelege să își modifice acțiunea, în sensul că solicită și anularea Deciziei nr. 3586/25.10.2017 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate împotriva Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii reprezentând penalitățile datorate în cazul eșalonărilor de plată nr. x/11.07.2017, respectiv a Deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 13843/11.07.2017, nr. 13849/11.07.2017 și nr. 20573/07.07.2017, arătând în esență că prin Decizia nr. 3586/25.10.2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, organul fiscal a hotărât suspendarea soluționării contestației formulate de reclamantă împotriva deciziilor amintite mai sus, până la rămânerea definitivă a Deciziei nr. 1/13.09.2017 a AJ.F.P. Arad, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, în condițiile legii.

Prin sentința civilă nr. 188 din 3 iulie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F., Direcția Generală a Regională a Finanțelor Publice Timișoara și D.G.F.P. Arad - Serviciul Evidență Plătitori Persoane Juridice, având ca obiect anularea Deciziei nr. 1/13.09.2017, a Deciziei de constatare a pierderii valabilității eșalonării de plată a obligațiilor fiscale nr. 13840/11.07.2017 și a Deciziei de pierdere a valabilității amânării la plată a penalităților de întârziere și a penalităților de nedeclarare nr. 13842/11.07.2017.

Totodată, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii.

În motivarea cererii de recurs, recurenta - reclamantă a susținut că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea art. 165, 167 și 194 din Legea nr. 207/2015.

Așa cum a arătat în cuprinsul contestației formulate, neîndeplinirea condițiilor indicate la art. 194 Codul de procedură fiscală se datorează exclusiv pârâtei. Astfel, a solicitat compensarea/restituirea sumelor stabilite prin titlurile executorii anexate cererilor de restituire a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei de poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule înregistrate la instituția pârâtă, în fapt, societatea a înregistrat o serie de cereri.

Suma totală astfel solicitată se ridică la peste 100.000 RON, adică peste 3 rate lunare.

Ținând cont de faptul că nu a primit niciun răspuns la aceste solicitări, a revenit la data de 13.06.2017 cu o nouă cerere, prin care a solicitat lămuriri referitoare la absența răspunsului și pentru a nu avea probleme cu respectarea graficului de eșalonare.

Reclamanta arată că la 26.06.2017 AJFP Arad, prin adresa nr. x, i-a comunicat că nu poate plăti sumele pe care Statul Român i le datorează în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive și nici nu poate proceda la compensarea acestor sume. Având în vedere faptul că suma datorată de stat excede 100.000 de RON, iar rata luna este de aproximativ 29.000 RON, compensarea ar fi stins mai mult de 3 rate lunare.

Mai menționează că prin răspunsul transmis de organul fiscal abia la data de 26.06.2017, prin care aducea la cunoștință "imposibilitatea de compensare", chiar organul fiscal a fost acel care a făcut-o să depășească termenul de plată a ratei.

Având în vedere că întârzierea a fost datorată de fapta proprie a organului fiscal și că nemo propriam turpitudinem allegans potest, rezultă că în mod evident există o îndoială în ce privește legalitatea acestui act.

În cuprinsul Deciziei nr. 1/13.09.2017 prin care a fost soluționată contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/11.07.2017 emisă la 11.07.2017 privind constatarea pierderii valabilității eșalonării de plată a obligațiilor fiscale, organul fiscal a reținut că "în situația în care S.C. A. S.R.L ar fi depus cele 10 cereri de compensare/restituire înainte de abrogarea Ordonanței de Urgența nr. 9/19.02.2013, restituirea s-ar fi efectuat conform Hotărârii Guvernului nr. 88 din 13 martie 2013 (...). (...) Prin abrogarea începând cu data de 01.02.2017 a dispozițiilor legale referitoare la restituirea taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule (...) și în contextul în care în contul 51/60900 "timbru de mediu pentru autovehicule" din care se efectuau restituirile nu mai exista disponibil, organele fiscale s-au aflat în imposibilitatea restituirii acestor sume sau a compensării lor cu obligații fiscale restante". De asemenea, pârâta a arătat că, în momentul de față, "nu există un act în vigoare care să permită efectuarea compensărilor/restituirilor solicitate de către reclamantă".

În opinia recurentei, însă, erau îndeplinite toate condițiile impuse de art. 167 alin. (1) Codul de procedură fiscală

Astfel, a solicitat organului fiscal compensarea/restituirea sumelor stabilite prin titlurile executorii anexate cererilor de restituire, sume care au fost stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, având ca obiect restituirea taxei de poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule înregistrate la instituția pârâtă. Prin urmare, ținând cont de faptul că statul a fost obligat, prin hotărâri judecătorești definitive, să-i plătească o sumă ce depășește 100.000 RON, în situația în care ar fi operat compensarea, s-ar fi stins mai mult de 3 rate lunare din suma pe care reclamanta o datora organelor fiscale.

În ceea ce privește condiția înscrisă în art. 167 alin. (1) Codul de procedură fiscală potrivit căreia creanțele a căror compensare se solicită trebuie să fie administrate de aceeași autoritate publică, menționează că și această cerință este îndeplinită.

Astfel, în prezenta cauză taxele de poluare pentru autovehicule și taxele pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, au fost plătite la Administrația Finanțelor Publice Arad și tot această autoritate administrativă a fost aceea care a refuzat restituirea sumelor solicitate, respingând cererile formulate de reclamantă.

Este adevărat că sumele percepute de Statul Român cu titlul de taxă pentru emisiile poluante sunt virate în contul Administrației Fondului pentru Mediu și că această autoritate gestionează sumele respective. Cu toate acestea, potrivit art. 17 Codul de procedură fiscală, raportul juridic fiscal se leagă între stat, reprezentat de organele fiscale, și contribuabil, textul nefăcând nici o distincție în raport de destinația sumelor percepute cu titlu de creanțe fiscale.

Într-adevăr, sumele percepute la bugetul de stat ori la bugetele locale, cu titlu de creanțe fiscale pot primi diferite destinații, în funcție de prevederile legilor bugetare, dar acest aspect nu schimbă natura și nici subiectele raportului juridic fiscal.

Prin urmare, chiar dacă se prevede destinația sumelor percepute ca și taxă pe emisii poluante (creanțe fiscale), stabilind că acestea se varsă integral la bugetul Fondului pentru mediu, care este gestionat de Administrația Fondului pentru Mediu, această împrejurare nu este de natură să schimbe natura juridică a raportului dedus judecății și nici subiectele acestuia.

Totodată, art. 1 pct. 2 din Codul de procedură fiscală definește termenul de "administrare a creanțelor fiscale" ca fiind, printre altele, "oricare din activitățile desfășurate de organele fiscale în legătură cu: (...) c) declararea, stabilirea, controlul și colectarea creanțelor fiscale". Or, având în vedere că Administrația Finanțelor Publice Arad este autoritatea fiscală care a stabilit cuantumul taxelor datorate și s-a ocupat de colectarea acestor sume, este evident că aceste creanțe fiscale au fost administrate de pârâtă, în sensul celor cuprinse în textul legal de mai sus.

Mai arată că punctul 2.2 din Normele metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 52/2017, stabilește că "în situația în care se constată că nu a fost restituită/compensată suma solicitată la restituire de către contribuabil, organul fiscal central competent stabilește suma aprobată la restituire și procedează la compensare cu eventuale obligații fiscale restante și/sau restituire, în conformitate cu dispozițiile art. 167 și art. 168 alin. (8) din Codul de procedură fiscală". Prin urmare, având în vedere că în această situație chiar normele metodologice prevăd faptul că este posibil să opereze compensarea, nu vede de ce o asemenea compensare nu ar putea fi incidență și în speța de față.

De asemenea, precizează că este lipsit de relevanță faptul că cererea a fost formulată ulterior abrogării O.U.G. nr. 9/2013, atât timp cât restituirea fostelor taxe auto și a timbrului de mediu s-a dispus prin hotărâri judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat, restituirea reprezentând un drept al celor care au plătit aceste sume stabilite în mod eronat de către autoritatea fiscală.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 27.09.2018, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul de față prin prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge în consecință.

Criticile formulate în calea de atac declarată de recurenta-reclamantă au fost încadrate în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., referitor la motivul de nelegalitate reprezentat de pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prevalându-se de acest motiv de casare, recurenta-reclamantă afirmă că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 165, referitoare la Ordinea stingerii obligațiilor fiscale, art. 167 referitoare la compensare, și art. 194 referitoare la Condițiile de menținere a valabilității eșalonării la plată, din Legea nr. 207/2015, context în care Înalta Curte va analiza normele de drept material, incidente în cauză, raportat la situația de fapt dedusă judecății, pentru a se stabili pertinența argumentelor care au determinat judecătorul fondului să respingă acțiunea reclamantei.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că deciziile contestate de reclamantă în cauză au fost emise de către organul fiscal competent cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 207/2015 privind reglementarea condițiilor de menținere a valabilității eșalonării la plată.

Temeiul legal invocat de pârâtă la emiterea Deciziei nr. 13840/11.07.2017 este reprezentat de art. 194 din Legea nr. 207/2015, în cuprinsul căruia legiuitorul a statuat în mod expres condițiile în care eșalonarea la plată acordată pentru obligațiile fiscale își menține valabilitatea.

Conform art. 194 alin 1 lit. a) din actul normativ mai sus menționat, eșalonarea la plată acordată pentru obligațiile fiscale își menține valabilitatea, cu condiția " a) să se declare și să se achite, potrivit legii, obligațiile fiscale administrate de organul fiscal cu termene de plată începând cu data comunicării deciziei de eșalonare la plată, cu excepția situației în care debitorul a solicitat eșalonarea la plată potrivit art. 195. Eșalonarea la plată își menține valabilitatea și dacă aceste obligații sunt declarate și/sau achitate până la data de 25 a lunii următoare scadenței prevăzute de lege inclusiv sau până la finalizarea eșalonării la plată în situația în care acest termen se împlinește după data stingerii în totalitate a obligațiilor fiscale eșalonate la plată".

Astfel, s-a reținut că motivul pentru care eșalonarea, care a fost anterior aprobată reclamantei prin Decizia de eșalonare la plată a obligațiilor fiscale nr. 15819/27.07.2016, și-a pierdut valabilitatea începând cu data de 27.06.2017 este reprezentat de împrejurarea că obligațiile de plată datorate de către reclamanta bugetului general consolidat aferente lunii aprilie 2017 - cu termen de plată 25.05.2017 - nu au fost achitate până la data de 26.06.2017.

Așa cum a reținut și instanța fondului, susținerea recurentei-reclamante care a invocat în sprijinul criticilor la adresa legalității deciziilor contestate faptul că neîndeplinirea condițiilor indicate la art. 194 C. proc. civ. fiscală a fost determinată de culpa pârâtei, întrucât a solicitat compensarea/restituirea sumelor stabilite prin titlurile executorii - anexate cererilor de restituire a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei de poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, nu prezintă relevanță în speța de față, obligația statuată de către legiuitor prin art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 fiind exclusiv a societății, independent de o posibilă compensare.

De altfel, așa cum a constatat și instanța fondului, cele 10 cereri de restituire/rambursare ale S.C. A. S.R.L. au fost depuse după data de 1 februarie 2017, dată la care a fost abrogată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/19.02.2013 - privind timbrul de mediu pentru autovehicule.

Prin abrogarea începând cu data de 01.02.2017 a dispozițiilor legale referitoare la restituirea taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule, taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și a timbrului de mediu pentru autovehicule (O.U.G. nr. 9/19.02.2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule) și a actelor subsecvente prin Legea nr. 1/2017 privind eliminarea unor taxe și tarife, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, în absența unor prevederi tranzitorii și în contextul în care în contul 51/60900 "Timbru de mediu pentru autovehicule" din care se efectuau restituirile nu mai exista disponibil, organele fiscale s-au aflat în imposibilitatea restituirii acestor sume sau a compensării lor cu obligații fiscale restante, astfel că, la data de 11.07.2017, când societății i s-a emis "Decizia de constatare a pierderii valabilității eșalonării de plată a obligațiilor fiscale nr. 13840/11.07.2017" și "Decizia de pierdere a valabilității amânării la plată a penalităților de întârziere și a penalităților de nedeclarare nr. 13842/11.07.2017 și a deciziilor de accesorii, nu a existat disponibil pentru compensarea obligațiilor fiscale restante ale societății.

În concluzie, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad nu este răspunzătoare de pierderea eșalonării la plată acordată S.C. A. S.R.L. și de calcularea de accesorii, întrucât timbrul de mediu era venit la bugetul Fondului pentru Mediu și se utiliza de Administrația Fondului pentru Mediu, pârâta acționând în speță ca o instituție bancară care doar încasa banii, titularul contului fiind Administrația Fondului pentru Mediu.

În aceste condiții, nu sunt incidente prevederile art. 167 din Legea nr. 207/2015 potrivit cărora "Prin compensare se sting creanțele statului sau unităților administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanțele debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor, cu condiția ca respectivele creanțe să fie administrate de aceeași autoritate publică.

Pârâta nu a dobândit față de reclamanta-recurenta calitatea de debitor în privința sumelor reprezentând timbru de mediu, sume care nu erau administrate de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, ci erau doar încasate în numele Administrației Fondului pentru Mediu.

Ca atare, faptul că prima instanță a considerat că împrejurările vizând cererile de compensare nu pot fi invocate în legătură cu decizia de pierdere a eșalonării la plată, nu atestă nicidecum încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cum greșit susține recurenta-reclamantă, care nu și-a achitat până la data de 26.06.2017, obligațiile de plată datorate bugetului general consolidat aferente lunii aprilie 2017.

Raportat la prevederile legale anterior menționate, Înalta Curte constată că hotărârea instanței fondului este pronunțată cu corecta aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, considerente pentru care recursul de față va fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 188 din 3 iulie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2021.