ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 368/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată și completată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.11.2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanta societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, solicitând în temeiul art. 281 din Legea nr. 207/2015, (I) în principal: 1. anularea deciziei nr. 313/15.09.2017; 2. anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/22.03.2017 si a raportului de inspecție fiscala nr. x/22.03.2017; 3. anularea deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi si penalități de întârziere nr. 10886/12.04.2017; 4.anularea deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi si penalități de întârziere nr. 7152/09.05.2017; (II) în subsidiar: 1. anularea deciziei nr. 313/15.09.2017; 2. obligarea pâratei Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor sa analizeze pe fond contestațiile administrative formulate; 3.anularea in parte a Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi si penalități de întârziere nr. 7152/09.05.2017 emise de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituita la nivelul Regiunii Ploiești, pentru suma de 77 RON; cu cheltuieli de judecată. 1.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2653 din 7 iunie 2018, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și, în consecință: a anulat în parte decizia nr. 313/15.09.2017 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în limita deciziei de suspendare a soluționării contestației formulate de societatea A. S.R.L. în referire la creanța fiscală de 2.496.051 RON, a menținut în rest decizia nr. 313/15.09.2017 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și a obligat pârâta Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor ca în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței de față să soluționeze contestația formulată de societatea A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale nr. F-DB110/22.03.2017, a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 10886/12.04.2017 și a deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 7152/09.05.2017. Totodată, a respins ca inadmisibile capetele cererii de chemare în judecată vizând anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale nr. F-DB110/22.03.2017, a raportului de inspecție fiscală nr. x/22.03.2017, a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 10886/12.04.2017 și a deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 7152/09.05.2017 (cu excepția sumei de 77 de RON) și a respins în rest cererea de chemare în judecată ca nefondată, luând act că partea reclamantă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București au promovat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Dezvoltând criticile aduse sentinței recurate, pârâta a susținut că instanța de fond nu a observat că prezenta speța se circumscrie considerentelor deciziei Curții Constituționale nr. 95/2011, tinând seama de faptul ca, în urma sesizării penale nr. 35278/22.03.2047, asa cum s-a reținut din Adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu (filele nr. x si urma din volumul IV al ds nr. 177/P/2017/14.05.2018), s-a dispus începerea urmăririi penale in rem . Pe cale de consecința, recurenta a apreciat că rezultatele cercetărilor din dosarul penal având ca scop strângerea probelor necesare cu privire la existenta infracțiunilor, la identificarea făptașilor si la stabilirea răspunderii acestora, pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează sa fie data în procedura administrativa. Face referire în continuare la dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. a) din legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora organul de soluționare a contestației poate suspenda prin decizie motivata soluționarea cauzei, ataunci când in speța exista indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni in legătura cu mijloacele de proba privind stabilirea bazei de impozitare si care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției care urmează sa fie data în procedura administrativă. Criticile recurentei-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor au vizat critici de nelegalitate asupra materialului probator administrat în cauză, cu referire la prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din legea nr. 207/2015 privind Codul se procedură fiscală, fiind invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată intimata, a solicitat respingerea recursului ca nefondat reiterând apărările formulate în fața instanței de fond. În dezvoltarea apărărilor, intimata a punctat faptul că, în ceea ce privește fondul recursurilor, contrar susținerilor recurentelor potrivit cărora măsura suspendării soluționării contestației administrative este una legală, având în vedere faptul că este necesar a se stabili realitatea tranzacțiilor efectuate între părți, aspect care, în opinia acestora, poate fi cercetat doar de către o instanță penală, arată că, astfel cum rezultă și din hotărârea CEDO în Cauza Lungu c. României și alte hotărâri pronunțate de CJUE, invocate de recurente, poate exista autoritate de lucru judecat a hotărârii pronunțate de instanța de contencios administrativ în fața instanței penale. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 18 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 27 ianaurie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând recursul în raport de excepția tardivității recursului promovat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cu aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare,Înalta Curte urmează să o admită, și să respingă recursul, ca fiind tardiv formulat, având în vedere următoarele considerente: Prin dispozițiile din C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil. Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece, se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare". Prin urmare, legea pretinde exercitarea căii de atac în termenul menționat, termen legal imperativ, care are ca punct/moment de plecare data comunicării hotărârii, moment de la care se calculează termenul de 15 zile prevăzut de lege pentru formularea cererii de recurs deduse judecății, ce se calculează potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. (termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând la socoteală nici ziua când au început, nici ziua când s-au sfârșit acestea). Termenul imperativ de 15 de zile, în care se poate declara recurs, este socotit de la momentul comunicării respectivei hotărâri, și acest fapt nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părții, iar, potrivit dispozițiilor art. 487 alin. (1) teza I C. proc. civ., recursul se motivează în termenul de declarare a recursului, fapt care nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părții. Potrivit art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanță și reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură. De asemenea, în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 din același act normativ, când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește. În situația nerespectării unui termen procedural, devin aplicabile dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd următoarele: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate". Din verificarea lucrărilor dosarului, se constată că sentința instanței de fond a fost comunicată recurentului- pârât la data de 10 septembrie 2018 și, în aplicarea prevederilor legale anterior redate, reiese că termenul pentru exercitarea recursului s-a împlinit la data de 17 septembrie 2018. Or, conform datei menționate în email-ul de expediere, recursul a fost exercitat la1 octombrie 2018 . Prin urmare, recursul a fost declarat cu încălcarea termenului legal, imperativ și de decădere prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004, partea neinvocând nicio împrejurare mai presus de voința sa care să o fi împiedicat în exercitarea căii de atac. Or, neexercitarea dreptului procesual- în speță, a recursului- în cadrul termenului imperativ stabilit de lege, atrage sancțiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care este decăderea, iar consecința este rămânerea definitivă a hotărârii pe data expirării termenului, astfel încât, aceasta nu mai poate fi analizată. Legea procesual civilă reglementează și situația în care partea, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, a fost în imposibilitate de exercitare în termenul legal a unui act procedural, caz în care devin aplicabile dispozițiile art. 186 ce dispun: "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen." Or, Înalta Curte constată că, în speță, recurentul- pârât nu a solicitat repunerea sa în termen. În ce privește calculul termenului, vor fi aplicate dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care dispun în sensul că: "Când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește. Având în vedere această situație, cât și dispozițiile art. 185 C. proc. civ., potrivit cărora, neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea părții din dreptul de a exercita această cale extraordinară de atac, conform art. 185 alin. (1) teza I C. proc. civ., afară de cazul când legea dispune altfel -ceea ce, în cauză, nu se poate reține-, sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei -ceea ce, în cauză, nu s-a susținut-, Înalta Curte urmează a da eficiență textului de lege sus- evocat și, pe cale de consecință, a admite excepția tardivității invocată din oficiu și a respinge recursul declarat de recurenta- pârâtă, ca fiind tardiv formulat. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta- pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În prealabil, Înalta Curte constată că cele reclamate de către recurenta- pârâtă sunt elemente care țin de temeinicia respingerii acțiunii de către instanța de fond, interpretarea probelor, a chestiunilor de fapt, ținând de aprecierea suverană a instanțelor de fond. Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate. Acest text vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită; violarea unor principii generale de drept. Ca elemente factuale ale cauzei, Curtea reține că, controlul judiciar declanșat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 313 din 15 septembrie 2017, prin care Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de recurentă împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/22.03.2017, emisă de pârâta AFFP Dâmbovița, respectiv: pentru suma de 2.496.051 RON reprezentând 850.838 RON impozit pe profit, 1.4468.571 RON TVA și 176.642 RON impozit pe venituri din alte surse, precum și 191.795 RON accesorii fiscale; (2) respinge ca neîntemeiată contestația formulată de societatea A. S.R.L. împotriva deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 7152/09.05.2017 pentru suma de 77 de RON. . Temeiul legal al adoptării acestei măsuri administrative l-a reprezentat art. art. 277 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală care statuează faptul că organul de soluționare a contestației administrative poate suspenda, prin decizie motivată, cauza atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în contestația administrativă (3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat ori nu. (4) Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor de soluționare competente, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă." [s.n.]. Prima instanță nu a confirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, arătând că spre deosebire de reglementarea anterioară a art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, noul text legal din art. 277 alin. (1) lit. a) introduce condiția suplimentară ca sesizare penală să privească indicii privind săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă vizând stabilirea bazei de impozitare, nemaifiind deci suficientă orice sesizare privind o infracțiune a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă. Mai reține instanța fondului că, din lecturarea deciziei litigioasă nr. 313/15.09.2017, a constatat că aceasta prezintă un conținut generic, rezultat al unor multiple considerații teoretice generale, inclusiv referințe la diverse principii jurisprudențiale reieșite din practica instanțelor de judecată și a Curții Constituționale a României, în timp ce considerentele concrete privind aplicarea art. 277 din Legea nr. 207/2015 la situația de fapt și indiciile solicitate de textul legal sunt rare și prezintă un conținut nelămuritor asupra împrejurărilor de fapt punctuale a căror stabilire ar trebui făcută în mod necesar în procesul penal, deși anterior organul fiscal a valorificat situația de fapt în defavoarea contribuabilului prin stabilirea de obligații fiscale suplimentare de plătit. În consecință, instanța de fond nu poate conchide că ar exista referiri concrete la elementele de fapt care ar contura o infracțiune privind mijloacele de probă având înrâurire asupra soluției din procedura administrativă. Instanța de control judiciar împărtășește concluzia la care a ajuns judecătorul fondului. Instanța de recurs apreciază că, în mod corect a reținut judecătorul fondului neîndeplinirea condițiilor prevăzute prin art. 277 din Codul de Procedură Fiscală, potrivit cărora organul de soluționare a contestației poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indicilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Înalta Curte reține așadar că în sensul normei legale sus citate, faptul că organele fiscale de control au sesizat organele de urmărire penală- Tribunalul de pe lângă Tribunalul Giurgiu invocând o pretinsă «încălcare flagrantă» a art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, fără o detaliere a tuturor împrejurărilor de fapt și de drept apreciate de organul fiscal ca fiind relevante, ci prin trimitere la un proces-verbal de control din 16.03.2017. Instanța de recurs apreciază, că există temeiuri ce îndreptățesc concluzia conform căreia autoritatea intimată și-a exercitat abuziv dreptul de a proceda la suspendarea soluționării contestației administrative, deoarece din datele existente nu rezultă indiciile privitoare la săvârșirea unei infracțiuni și nici că presupusa activitate infracțională desfășurată de societatea comercială ar avea înrâurire hotărâtoare asupra deciziei de soluționare a contestației. Astfel și în ceea ce privește condiția referitoare la existența raportului de dependență între faptele cu privire la care a fost sesizat organul de urmărire penală și soluționarea contestației administrative, Înalta Curte reține că nu s-a demonstrat în cauză existența acelei strânse legături, necesare, care să justifice suspendarea soluționării contestației administrative, simplele susțineri ale pârâtei referitoare la activitatea artificială a tranzacțiilor derulate de reclamantă ori operațiunile comerciale fictive nefiind suficiente. Drept urmare, nu vor fi primite susținerile în sensul că faptele pentru care se efectuează acte premergătoare au o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă, o atare înrâurire hotărâtoare nefiind dovedită, ci doar afirmată. De asemenea, motivarea deciziei de suspendare a soluționării contestației fiscale în raport de această sesizare, formulată după înregistrarea/în cursul soluționării contestației fiscale, nu concordă cu scopul/finalitatea acordată de legiuitor procedurii administrative-fiscale. De asemenea, dispozițiile art. 277 menționate ca temei legal al deciziei contestate, în niciun caz nu pot conduce la nesoluționarea contestației fiscale într-un termen optim, rezonabil, previzibil, cu maximă eficiență, pentru finalizarea definitivă a raportului fiscal. În concordanță cu jurisprudența sa consolidată, Înalta Curte reține că acțiunea în contencios administrativ împotriva actului de impunere este condiționată de existența unei decizii de soluționare a contestației în fond. Acțiunea în contencios fiscal fiind subordonată condiției existenței unei decizii de soluționare a contestației administrative pe fondul acesteia, decizia prin care, pe de o parte, a fost suspendată soluționarea contestației administrative, iar pe de altă parte, a fost respinsă contestația fără a se intra în cercetarea fondului raportului juridic fiscal (în speță, pentru nemotivare) poate fi atacată numai cu scopul limitat de a se demonstra caracterul nejustificat al suspendării sau respingerii contestației pentru alte temeiuri decât cele referitoare la fondul raportului juridic de drept fiscal. Soluția instanței nu poate merge mai departe de obligarea organului de soluționare a contestației să finalizeze procedura administrativă, respectiv să emită o nouă decizie, pe fondul actului de impunere. În concluzie, nu pot fi reținute criticile recurentei pârâte privind faptul că premisele constatării săvârșirii unei infracțiuni pot fi identificate în elementele de fapt și de drept invocate de către organele fiscale în Decizia nr. 313/15.09.2017 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. Potrivit dispozițiilor legale citate, motivarea deciziei prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației trebuie să fie intrinsecă și explicită, neputând fi dedusă din acte premergătoare sau din conținutul deciziei în ansamblu. Așadar, recurenta pârâtă nu a arătat în concret considerentele pentru care apreciază că ar exista o strânsa dependență între soluția fiscală și cea penală, respectiv că modul de soluționarea a plângerii penale este determinant pentru soluționarea contestației administrative și în ce mod stabilirea existenței unei fapte penale influențează stabilirea obligațiilor fiscale reținute în sarcina reclamantei, astfel cum impune art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015. În speță, recurenta-pârâtă, deși a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., aceasta nu a nedezvoltat nicio critică care să se subsumeze acestui caz de casare, astfel că nu poate fi primit. În acest sens, Înalta Curte menționează că simpla indicare a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu este suficientă pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele concrete pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea aspectelor de nelegalitate a sentinței pronunțate de instanța a cărei hotărâre se atacă, ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanța de recurs să poată exercita controlul de legalitate. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, apreciind că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul promovat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița. ca nefondat. De asemenea, va respinge ca tardiv recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 2653 din 7 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a admiterii excepției tardivității recursului, invocată din oficiu.