ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2134/2021

Ședința publică din data de 01 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 septembrie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, a solicitat:

- anularea în parte a Deciziei nr. 287/16.08.2017 privind soluționarea contestațiilor formulate de A. S.R.L., înregistrate la Direcția generală de soluționare a contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare fiscală sub nr. x/17.03.2017 și nr. x/29.05.2017, pronunțată de Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a Contestației pentru suma de 1.643.505 RON, reprezentând TVA;

- anularea în parte a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/27.01.2017 ("RIF"-ul sau "Raportul de Inspecție Fiscală" - ANEXA 2), emis de organele de control din cadrul Ministerului Finanțelor Publice - A.N.A.F.- D.G.R.F.P Ploiești - AJFP Prahova, ca operațiune administrativă, pentru suma de 1.643.505 RON;

- anularea în parte, în ceea ce privește suma de 1.643.505 de RON, a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice având nr. F-PH 12/374 din data de 27 ianuarie 2017 ("Decizia de impunere"- ANEXA 3), emisă de Ministerul Finanțelor Publice- A.N.A.F.- D.G.R.F.P. Ploiești - A.J.F.P. Prahova în baza Raportului de Inspecție Fiscală;

- anularea Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. x din 09 februarie 2017, din dosarul fiscal 1825 ("Decizia privitoare la accesorii" - ANEXA 4), emisă de D.G.R.F.P. Ploiești, A.J.F.P. Prahova, Serviciul Fiscal Orășenesc Boldești Scăeni;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 2553 din 31 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis cererea astfel cum a fost formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova;

- a anulat în parte Decizia nr. 287/16.08.2017, Decizia de impunere nr. x/27.01.2017, Raportul de inspecție fiscală nr. x/27.01.2017, Decizia referitoare la obligații fiscale accesorii nr. x/09.02.2017 în ceea ce privește soluția de respingere a deducerii sumei de 1.643.505 RON, reprezentând TVA.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că nu se prevede nicăieri obligația părților de a opta pentru taxare în cadrul unui termen stabilit de lege, iar taxarea operațiunii de vânzare în termen de 8 luni de la momentul vânzării nu încalcă nici o prevedere legală. Curtea a constatat că deși prevederile pct. 39 din H.G. nr 44/2001 se referă la situația în care facturarea operațiunii scutite s-a efectuat cu TVA, dar fără înștiințarea organului fiscal (existența unei notificări în acest sens) nu există nici o prevedere legală care să interzisă varianta inversă, respectiv vânzare fără TVA la care se revine ulterior.

Curtea a apreciat că acest raționament al pârâtei este extrem de formalist și nesusținut de nici o dispoziție legală. Mai mult decât atât, TVA a fost deja plătit de către reclamantă, în calitate de beneficiar al livrării de imobile care a fost realizată pentru desfășurarea unor operațiuni taxabile. Nimic nu împiedică părțile ca acestea să își aleagă regimul de taxare, chiar și ulterior livării bunului, dacă dispozițiile legale nu o interzic și dacă reprezintă voința reală a acestora.

S-a mai arătat că, nu se poate reține susținerea organului fiscal cum că părțile au dorit realizarea unei tranzacții fictive, atât timp cât acestea nu au modificat contractul decât sub aspectul clarificării regimului de taxare care nu a fost menționat în mod expres cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, nefiind contestată proprietatea imobilelor. De asemenea, ca urmare a acestei reveniri a fost achitată o sumă de bani către bugetul statului, sumă care urmează a fi reținută și de la furnizor odată cu colectarea TVA în cuantum de 1.643.505 de către B. S.A., existând o dublă impunere a acestei taxe pentru aceeași tranzacție.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, următoarele:

- instanța de fond și-a argumentat hotărârea pronunțată prin însușirea în întregime a susținerilor intimatei, fără a tine cont de apărările formulate și fără a arăta motivele pentru care acestea au fost înlăturate. În acest sens s-a arătat instanței de fond că în cauză, problema de drept dedusă judecății constă în a stabili dacă intimata beneficiază de dreptul de deducere a TVA înscrisă în facturile emise de B. S.A. în luna decembrie 2015 privind imobilul situat în orașul Buftea, în condițiile în care vânzarea bunurilor de capital în cauză a fost efectiv realizată, evidențiată, declarată și decontată de părți (vânzător și cumpărător) pe bază de contract, drept tranzacție imobiliară scutită de TVA, fără drept de deducere, cu 9 luni înainte, respectiv în luna aprilie 2015.

- instanța de fond s-a pronunțat cu încălcarea prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora orice persoană impozabilă are dreptul să deducă TVA aferentă achizițiilor dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile. Prin prisma legislației fiscale deținerea unei facturi care conține informațiile obligatorii prevăzute de lege, nu este suficientă pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA, fiind necesar ca societatea să justifice în primul rând faptul că bunurile/serviciile achiziționate pe bază de factură sunt în beneficiul său, respectiv sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile, în conformitate cu prevederile legale citate în speță.

- analizând toate documentele anexate la dosarul cauzei și ținând cont și de precizările organului de inspecție fiscală, organul de soluționare a constatat că implicațiile fiscale stabilite în sarcina intimatei sunt generate de aprecierea eronată de către aceasta a posibilității de revenire după data vânzării și intabulării de către noul proprietar asupra contravalorii bunurilor vândute pe bază de contract ferm, fără ca modificarea valorii bunurilor să fie justificată de o modificare de substanță a bunurilor, existentă, dar neluată în considerare la data tranzacției - apreciere însușită întocmai de instanța de judecată, fără a argumenta soluția printr-un raționament propriu.

- instanța de fond reține aplicarea în cauză a prevederilor art. 141 alin. (3) Codul fiscal, cu privire la dreptul de opțiune al contribuabilului în ceea ce privește aplicarea TVA pentru tranzacții ce au ca obiect livrarea de imobile. Consideră că în acest sens instanța de fond a făcut o aplicare greșită a prevederilor legale menționate, întrucât nu a ținut cont de faptul că depunerea Notificării nr. x/24.11.2015 de către B. S.A. privind opțiunea de taxare a operațiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal nu are justificare, având in vedere faptul ca la acea dată B. S.A. nu mai avea niciun drept asupra imobilelor ce fuseseră deja vândute și facturate încă din aprilie 2015 drept operațiune scutită fără drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată.

-instanța de fond reține în mod eronat că legea nu instituie un termen pentru exercitarea dreptului de opțiune reglementat de art. 141 alin. (3) Codul fiscal.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, următoarele:

- se apreciază că cele reținute de către instanța de fond sunt eronate, nelegale și netemeinice, întrucât la pronunțarea soluției, instanța a interpretat în mod greșit prevederile legale avute în vedere de către organele de inspecție fiscală, pe care si-au fundamentat Raportul de inspecție fiscală. În ceea ce privește argumentul instanței potrivit căruia nu ar exista termen de decădere pentru opțiunea de taxare prevăzută de art. 141 alin. (3) din Codul fiscal și pct. 39 din Normele metodologice, nu are nicio relevanță în economia speței întrucât pct. 39 din H.G. nr. 44/2004 - pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal se referă la situația în care facturarea operațiunii scutite s-a efectuat cu taxa pe valoare adăugată, dar fără înștiințarea organului fiscal (existența unei notificări în acest sens) nu la varianta inversă ce a avut loc în prezenta cauza adică vânzare fără TVA după care se revine asupra opțiunii după mai bine de 9 luni.

- aprecierea instanței de fond referitoare la existența posibilității de revenire după data vânzării și intabulării asupra contravalorii bunurilor vândute pe baza de contract ferm și după exprimarea de către vânzător a opțiunii referitoare la taxarea d.p.d.v al TVA (scutită fără drept de deducere), fără ca modificarea valorii bunurilor să fie justificată de vreo modificare de substanță a bunurilor, existenta, dar neluată în considerare la data tranzacției, este în opinia noastră complet eronată.

- se apreciază că instanța de fond a făcut o interpretare și o aplicare greșită a textelor de lege enunțate în cuprinsul sentinței recurate, neținând cont de contextul general al speței deduse judecății (și anume că cele 2 societăți au același acționar și că debitul din decontul de TVA al S.C. B. S.A. nu poate fi achitat, societatea nedesfășurând activitate și nemaiposedând bunuri urmăribile), astfel că se impune admiterea recursului formulat, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 04 decembrie 2018, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Intimata-reclamantă A. S.R.L. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 287/16.08.2017 privind soluționarea contestațiilor formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice având nr. F-PH 12/374 din data de 27 ianuarie 2017, emisă de D.G.R.F.P. Ploiești - A.J.F.P. Prahova și a Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. x din 09 februarie 2017.

Prima instanță, pentru considerentele prezentate pe scurt la punctul 2 din prezenta decizie, a admis cererea, a anulat în parte Decizia nr. 287/16.08.2017, Decizia de impunere nr. x/27.01.2017, Raportul de inspecție fiscală nr. x/27.01.2017, Decizia referitoare la obligații fiscale accesorii nr. x/09.02.2017 în ceea ce privește soluția de respingere a deducerii sumei de 1.643.505 RON, reprezentând TVA.

Pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, au declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata reclamantă a invocat, pe cale de întâmpinare, excepția nulității recursului pentru nemotivare, susținând că nu s-au formulat veritabile critici de nelegalitate ci s-au reluat susținerile din fața primei instanțe.

Analizând cu prioritate această excepție, Înalta Curte reține că a motiva un recurs înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre cele prevăzute limitativ de art. 488 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat. Nu orice nemulțumire a unei părți cu privire la soluția pronunțată poate constitui motiv de recurs, instanța fiind ținută să examineze numai acele critici privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în prevederile dispozițiilor menționate. În speță, susținerile recurentelor-pârâte privind faptul că instanța de fond a făcut o interpretare și o aplicare greșită a textelor de lege incidente (art. 141 alin. (3) din Codul fiscal, pct. 39 din Normele metodologice, art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal), fac posibilă încadrarea acestora în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv de casare indicat expres și în cele două recursuri, astfel încât excepția nulității recursurilor va fi respinsă.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Întrucât criticile de nelegalitate formulate în cele două recursuri sunt identice, vor fi analizate împreună.

Astfel, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.04.2015, B. S.A. vinde către A. S.R.L. imobilul cu număr cadastral x, situat în orașul Buftea, vânzarea fiind efectuată fără TVA, cu mențiunea "scutit fără drept de deducere", în conformitate cu prevederile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea 571/2003 - Codul fiscal, recurenta reclamantă înregistrând în luna aprilie 2015 un număr de trei facturi emise de B. S.A..

Ulterior, între B. S.A. - în calitate de vânzător și A. S.R.L. - în calitate de cumpărător s-a încheiat Actul adițional autentificat sub nr. x/17.12.2015, în scopul modificării și completării contractului x/24.04.2015, în sensul că la prețul total de vânzare-cumpărare al imobilului de 6.856.000 RON au adăugat și TVA 24%, celelalte clauze fiind menținute. Au fost stornate facturile emise în aprilie 2015 privind imobilul din orașul Buftea și s-a refacturat cu TVA tranzacția respectiva către recurenta-reclamantă.

Potrivit art. 141 alin. (2) lit. f) și alin. (3) din Codul fiscal, forma în vigoare la momentul încheierii contractului: "2) Următoarele operațiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă: (...)

f) livrarea de construcții/părți de construcții și a terenurilor pe care sunt construite, precum și a oricăror altor terenuri. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea de construcții noi, de părți de construcții noi sau de terenuri construibile. În sensul prezentului articol, se definesc următoarele:

(3) Orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operațiunilor prevăzute la alin. (2) lit. e) și f), în condițiile stabilite prin norme."

Potrivit Hotărârii Nr. 44 din 22 ianuarie 2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal:

"38. (1) În sensul art. 141 alin. (3) din Codul fiscal și fără să contravină prevederilor art. 161 din Codul fiscal, orice persoană impozabilă stabilită în România poate opta pentru taxarea oricăreia dintre operațiunile scutite de taxă prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. e) din Codul fiscal, în ceea ce privește un bun imobil sau o parte a acestuia.

(2) În aplicarea alin. (1), un bun imobil reprezintă o construcție care are înțelesul prevăzut la art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 2 din Codul fiscal și orice teren.

(3) Opțiunea prevăzută la alin. (1) se va notifica organelor fiscale competente pe formularul prezentat în anexa nr. 1 la prezentele norme metodologice și se va exercita de la data înscrisă în notificare. O copie de pe notificare va fi transmisă clientului. Depunerea cu întârziere a notificării nu va anula dreptul persoanei impozabile de a aplica regimul de taxare și nici dreptul de deducere exercitat de beneficiar în condițiile art. 145 - 147

1

din Codul fiscal. Dreptul de deducere la beneficiar ia naștere și poate fi exercitat la data la care intervine exigibilitatea taxei, și nu la data primirii copiei de pe notificarea transmisă de vânzător. În situația în care opțiunea se exercită numai pentru o parte din bunul imobil, această parte din bunul imobil care se intenționează a fi utilizată pentru operațiuni taxabile se va comunica în notificarea transmisă organului fiscal.

(4) Persoana impozabilă stabilită în România, neînregistrată în scopuri de TVA conform art. 153 din Codul fiscal, va solicita înregistrarea, dacă optează pentru taxare, și va depune și notificarea prevăzută în anexa nr. 1 la prezentele norme metodologice. Opțiunea de înregistrare în scopuri de taxă nu ține loc de opțiune de taxare a operațiunilor prevăzute la alin. (1).

(5) Persoana impozabilă care a optat pentru regimul de taxare în condițiile alin. (1) poate aplica regimul de scutire de taxă prevăzut la art. 141 alin. (2) lit. e) din Codul fiscal de la data înscrisă în notificarea prevăzută la alin. (7).

(7) Persoana impozabilă va notifica organele fiscale competente cu privire la anularea opțiunii, prin formularul prezentat în anexa nr. 2 la prezentele norme metodologice. Aplicarea scutirii de taxă este permisă de la data înscrisă în notificare.

(8) În cazul în care opțiunea prevăzută la alin. (1) se exercită de către o persoană impozabilă care nu a avut dreptul la deducerea integrală sau parțială a taxei aferente imobilului sau părții din imobil care face obiectul opțiunii, persoana impozabilă va efectua o ajustare în favoarea sa în condițiile prevăzute la art. 149 din Codul fiscal, dacă bunul se află în cadrul perioadei de ajustare.

(9) Orice persoană impozabilă care aplică regimul de scutire prevăzut de art. 141 alin. (2) lit. e) din Codul fiscal și care a avut dreptul la deducerea integrală sau parțială a taxei aferente bunului imobil sau părții din bunul imobil va efectua ajustarea taxei deduse conform art. 149 din Codul fiscal, dacă bunul se află în cadrul perioadei de ajustare.

(10) Prin excepție de la prevederile alin. (8) și (9), pentru operațiunile prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. e) din Codul fiscal cu bunuri imobile sau părți ale acestora, construite, achiziționate, transformate sau modernizate, înainte de data aderării se aplică prevederile tranzitorii ale art. 161 din Codul fiscal referitoare la ajustarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată.

(12) Organele de inspecție fiscală vor permite, în timpul desfășurării controlului, depunerea de notificări pentru taxarea operațiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. e) din Codul fiscal, dacă persoana impozabilă a aplicat regimul de taxare, dar nu a depus notificare, indiferent dacă inspecția fiscală are loc la persoana impozabilă care a realizat operațiunile prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. e) din Codul fiscal sau la beneficiarul acestor operațiuni. Aceleași prevederi se aplică corespunzător și pentru notificarea prevăzută la alin. (7).

Din dispozițiile legale menționate mai sus rezultă foarte clar dreptul de opțiune al contribuabilului între taxarea operațiunilor efectuare sau scutirea de taxă, însă nici prevederile incidente din Codul fiscal (art. 141 alin. (3) raportat la art. 141 alin. (2) lit. f) și nici prevederile din Normele metodologice emise în aplicarea art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, nu stabilesc un anumit termen în care trebuie exercitat acest drept de opțiune.

Potrivit pct. 40 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal:

"(1) Cu excepția situațiilor prevăzute la art. 141 alin. (3) din Codul fiscal, persoanele impozabile nu pot aplica taxarea pentru operațiunile scutite prevăzute de art. 141 din Codul fiscal Dacă o persoană impozabilă a facturat în mod eronat cu taxă livrări de bunuri sau prestări de servicii scutite conform art. 141 din Codul fiscal, este obligată să storneze facturile emise în conformitate cu prevederile art. 159 din Codul fiscal. Beneficiarii unor astfel de operațiuni nu au dreptul de deducere sau de rambursare a taxei aplicate în mod eronat pentru o astfel de operațiune scutită. Aceștia trebuie să solicite furnizorului/prestatorului stornarea facturii cu taxă și emiterea unei noi facturi.

(2)În cazul operațiunilor scutite de taxă pentru care prin opțiune se aplică regimul de taxare conform prevederilor art. 141 alin. (3) din Codul fiscal, nu se aplică prevederile alin. (1), fiind aplicabile prevederile pct. 38 și 39. Prin excepție, prevederile alin. (1) se aplică atunci când persoana impozabilă care a realizat operațiunile prevăzute la art. 141 alin. (2) Ut. e) și f) din Codul fiscal nu a depus notificările prevăzute la pct. 38 și 39, dar a taxat operațiunile și nu depune notificarea în timpul inspecției fiscale."

Or, analizând alin. (2), pct. 40 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, se poate observa faptul că singura situație de excepție reglementată de norme - în care persoanele impozabile ce au optat pentru taxare în temeiul dispozițiilor art. 141 alin. (3) Codul fiscal nu pot aplica taxarea și nu pot beneficia de dreptul de deducere - este aceea în care persoana care a optat pentru taxare nu a depus notificările prevăzute la pct. 38 și 39 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, dar a taxat operațiunile și nu depune notificarea nici în timpul inspecției fiscale. Per a contrario, în celelalte situații, opțiunea de taxare exercitată de persoana impozabilă nu poate conduce la refuzul dreptului de deducere a TVA, iar dreptul de opțiune al persoanei impozabile nu poate fi restricționat, cu consecința refuzului dreptului de a aplica taxarea.

Legislația Uniunii Europene, prin Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, lasă în sarcina statelor membre reglementarea exercitării dreptului de opțiune.

Potrivit art. 137 alin. (1) lit. b) din Directiva TVA:

"Statele membre pot acorda persoanelor impozabile dreptul de a opta pentru impozitarea următoarelor operațiuni:

b) livrarea unei clădiri sau a unor părți ale unei clădiri și a terenului pe care se află clădirea, alta decât livrarea prevăzută ta art. 12 alin. (1) lit. a)."

În același sens, prevederile art. 137 alin. (2) și (3) din Directiva TVA stabilesc că:

"Statele membre stabilesc normele de exercitare a opțiunii prevăzute la alin. (1).

Statele membre pot limita sfera de aplicare a dreptului de opțiune menționat anterior."

Prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 22 decembrie 2010 în cauza C-277/09 - The Commissioners for Her Majesty Revenue and Customs împotriva RBSD Deutschland Holdings GmbH, s-au reținut următoarele considerente, chiar dacă situația de fapt este diferită față prezenta speță:

"53 Trebuie să se adauge că persoanele impozabile sunt în general libere să aleagă structurile organizatorice și modalitățile operaționale pe care le apreciază ca fiind cele mai adecvate pentru activitățile lor economice și în vederea limitării sarcinilor lor fiscale. 54 Astfel, Curtea a hotărât că alegerea făcută de un comerciant între operațiuni scutite și operațiuni impozitate se poate întemeia pe un ansamblu de elemente și în special de considerații de natură fiscală legate de regimul obiectiv al TVA-ului (a se vedea Hotărârea din 9 octombrie 2001, C., C-108/99, Rec., p. I-7257, punctul 33). Curtea a precizat în această privință că, atunci când persoana impozabilă poate alege între diferite operațiuni, aceasta are dreptul să aleagă structura activității sale astfel încât să își limiteze datoria fiscală (a se vedea Hotărârea Halifax și alții, citată anterior, punctul 73)."

În aceste condiții, în mod corect prima instanță a reținut că nimic nu împiedică părțile ca acestea să își aleagă regimul de taxare, chiar și ulterior livării bunului, dacă dispozițiile legale nu o interzic și dacă reprezintă voința reală a acestora.

Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză. 6. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursurilor cât și recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova împotriva sentinței civile nr. 2553 din 31 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursurilor.

Respinge recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova împotriva sentinței civile nr. 2553 din 31 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 aprilie 2021.