ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2208/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursului civil de față, examinând actele și lucrările dosarului constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 august 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate intervenită prescripția dreptului de a executa silit creanța născută din contractele de credit nr. x din 7 iulie 2006, nr. 3 din 18 aprilie 2008 și nr. 12 din 10 noiembrie 2008, toate încheiate între pârâta B. S.A. și S.C. C. S.R.L., în care reclamantul are calitatea de fidejusor și să dispună radierea ipotecii de rang I constituită asupra terenului în suprafață de 3.400 m.p., situat în localitatea Măgurele, județul Ilfov, în vederea garantării creditului obținut prin contractul de credit nr. x din 18 aprilie 2008.

Prin sentința civilă nr. 2959 din 4 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat prescris față de reclamant, în calitate de garant fidejusor, dreptul pârâtei de a executa silit creanța ce decurge din contractele de credit nr. x din 07 iulie 2006, nr. 3 din 13 august 2008 și nr. 12 din 10 noiembrie 2008 și a respins cererea de radiere a ipotecii de rang I constituită asupra terenului în suprafață de 3400 de m.p., situat în localitatea Măgurele județul Ilfov în vederea garantării creditului obținut prin contractul de credit cu nr. x din 18 aprilie 2008, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel.

Prin decizia nr. 2.217 din 20 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A., a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a dispus radierea ipotecii de rang I constituită asupra terenului situat în Măgurele, județul Ilfov, nr. cadastral x, intabulat în C.F. nr. x.

Împotriva acestei decizii, B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, recurenta a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit recurentei, limitându-se la a prezenta considerații generale cu privire la prescripția dreptului de a cere executarea silită în temeiul contractului de credit, instanța de fond nu a argumentat motivul pentru care a apreciat că este în imposibilitate de a analiza motivul de apel prin care a criticat sentința tribunalului sub aspectul neaplicării dispozițiilor art. 706 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Or, în opinia autoarei căii de atac, faptul că tribunalul s-a pronunțat doar în privința prescripției dreptului pârâtei de a cere și obține executarea silită în temeiul contractelor de credit nu poate fi un argument pentru refuzul instanței de a analiza motivul de apel cu care a fost învestită, menit să dovedească neîmplinirea termenului de prescripție în privința contractului de ipotecă.

A subliniat recurenta că nu se poate reține nici că instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, în contextul în care, admițând apelul formulat de reclamant, a dispus cu privire la radierea dreptului de ipotecă, încălcându-i astfel pârâtei dreptul de a executa silit creanța în temeiul acestui titlu executoriu și ignorând prevederile art. 706 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

A susținut recurenta că, procedând astfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre care conține motive contradictorii atunci când a notat pe de o parte că tribunalul a constatat ca fiind prescris dreptul pârâtei de a executa silit creanța ce decurge din contractele de credit, fără a analiza contractul de ipotecă dintre părți, iar pe de altă parte că, "referitor la efectele pe care prescripția le produce asupra ipotecii se reține că fiind încheiat sub puterea C. civ. de la 1864, contractul de ipotecă este un drept real accesoriu față de obligația principală pe care o garantează, cu consecința că orice cauză care afectează obligația de plată a creditului produce efecte și asupra ipotecii, astfel încât Curtea constată că în temeiul art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ. 1864 se impune radierea ipotecii de rang I."

Or, în condițiile în care instanța de apel a apreciat că nu poate analiza în cadrul apelului pârâtei prescripția prin raportare la contractul de ipotecă, nu putea să analizeze efectele ipotecii și implicit prescripția ipotecară în apelul reclamantului.

Pentru aceste motive, recurenta a apreciat că decizia atacată este nelegală din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii.

În continuare, autoarea căii de atac a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material.

În opinia recurentei, în mod nelegal a apreciat curtea de apel că, față de momentul constituirii ipotecii, sunt incidente dispozițiile C. civ. de la 1864 cu privire la prescripția ipotecară.

Față de momentul la care creanța a devenit integral exigibilă, recurenta a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 706 alin. (1) teza finală din noul C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani."

În acest context, recurenta a susținut că, dispunând în sensul radierii dreptului de ipotecă față de împrejurarea că a fost constată intervenirea prescripției de 3 ani a dreptului la executare silită, curtea de apel i-a anihilat practic dreptul la executare silită exercitat în temeiul normelor speciale care reglementează prescripția de 10 ani.

Potrivit recurentei, instanța de apel a aplicat în mod greșit normele privind prescripția ipotecară, eludând dispozițiile art. 2.504 din noul C. civ., conform cărora "prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condițiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri."

A subliniat recurenta că instanța de apel nu a dat eficiență prescripției reglementate de art. 2.504 din noul C. civ. în ce privește ipoteca, care este o prescripție specială, reglementată de legiuitor în materia drepturilor reale și prin art. 405 alin. (1) teza finala din C. civ. de la 1864, aplicabil față de momentul constituirii ipotecii.

A mai arătat recurenta că, atât din perspectiva art. 1.743 din C. civ. de la 1864, cât și din cea a art. 2.343 din noul C. civ., dreptul de ipotecă nu este accesoriu unui contract, ci unei obligații de plată pe care debitorul garant și-a luat-o asupra sa, oferind drept plată imobilul pe care îl deține în proprietate.

Așa fiind, a susținut că, admițând capătul de cerere privind radierea dreptului de ipotecă, instanța de apel i-a încălcat dreptul la executare silită în temeiul contractului de ipotecă, producându-i grave prejudicii, în contextul în care nu își poate recupera creanțele prin urmărirea imobilului ipotecat.

Cu privire la executarea silită, a arătat că prin încheierea din 16 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al JudecătorieI Sector 6 București, instanța de executare a încuviințat executarea silită nu doar a contractelor de credit, ci și a contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 5 noiembrie 2009 de B.N.P. D., reținând că:

"pentru a evita orice dubiu și ținând seama că debitorii E., A. F. sunt, în afară de fideiusori, și garanți reali, față de prevederile art. 624 pct. 1 noul C. pen. și 648 noul C. proc. civ., iar debitorii G., H., I. sunt garanți ipotecari, instanța va încuviința executarea silita, în dosarul nr. x/2018, inclusiv prin urmărire silită imobiliară asupra imobilului aparținând garanților ipotecari G., H., I., A. si F., imobil compus din teren arabil intravilan în suprafață de 3.400 m.p, situat în localitatea Măgurele, județul Ilfov, tarla x, parcela x cu nr. cadastral x, intabulat în cartea funciara nr. x a localității Măgurele, județul Ilfov, imobil ipotecat prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/05.11.2009 de BNP D.."

În ceea ce privește valabilitatea creanței, recurenta a susținut că, și în măsura în care s-a constatat ca fiind prescris dreptul la acțiune pentru recuperarea creanței în baza contractului de credit, banca, în calitate de creditor, a pierdut cel mult dreptul la acțiune împotriva debitorului împrumutat, însă creanța nu s-a stins.

Așa fiind, a apreciat că are dreptul de a urmări garanții împotriva cărora banca deține un titlu emis în materia drepturilor reale, respectiv contractul de ipotecă, iar executarea în baza acestui titlu se prescrie în termenul de 10 ani expres prevăzut de lege, care în speță nu s-a împlinit; cu toate acestea, instanța de apel i-a înlăturat dreptul de a-și recupera creanțele în temeiul acestui titlu, dispunând radierea din cartea funciară a ipotecii constituite în favoarea băncii.

La 15 ianuarie 2021 intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Intimatul a arătat, în esență, că instanța de apel a stabilit că în speță sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864 și a reținut în mod judicios că cererea de radiere a inscripției ipotecare este supusă termenului general de prescripție de 3 ani

La 2 februarie 2021 recurenta a răspuns la întâmpinare.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ.. Raportul a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părți, cu mențiunea că acestea au dreptul de a depune, în termen de 10 zile de la comunicare, puncte de vedere la raport.

Niciuna dintre părțile litigante nu a depus punct de vedere la raport.

La termenul din 23 iunie 2021 recursul a fost admis în principiu și s-a acordat termen de judecată cu citarea părților în ședință publică, pentru soluționarea căii de atac.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat și îl va respinge cu această motivare și pentru următoarele considerente:

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează ipoteza nemotivării și pe cea a contradicției dintre considerente și este nefondată.

Instanța de apel a apreciat ca lipsite de relevanță susținerile apelatei-pârâte (recurentă în acest stadiu procesual) cu privire la dreptul de ipotecă-drept real care se poate executa înăuntrul termenului de prescripție de 10 ani, motivat de faptul că prima instanță a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită a creanței izvorâte din contractele de credit, fără a analiza contractul de ipotecă.

A mai reținut instanța de apel că prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanței din contractele de credit nu poate fi analizată prin raportare la contractul de ipotecă, întrucât prin acesta din urmă se constituie un drept real menit să garanteze executarea obligației principale și are, așadar, un caracter accesoriu față de obligația principală garantată, normele juridice care reglementează prescripția dreptului de a cere executarea silită în baza drepturilor reale constituite prin ipotecă neaplicându-se drepturilor de creanță principale.

Din examinarea acestor considerente instanța supremă conchide că hotărârea instanței de prim control judiciar este motivată din perspectiva criticii formulate în apel, de esența acestei motivări fiind susținerea că dreptul real izvorând din contractul de ipotecă are un caracter accesoriu față de dreptul de creanță izvorând din contractele de credit, astfel că normele juridice care reglementează prescripția dreptului de a cere executarea silită a ipotecii nu au incidență în materia prescripției dreptului de creanță principal și nici vocația de a anihila efectul împlinirii termenului de prescripție a executării principalului.

Ca urmare, Înalta Curte nu va primi critica recurentei referitoare la insuficiența motivării, apreciind că recurenta este în realitate nemulțumită de dezlegarea în fapt și în drept dată problemei de drept în litigiu, nemulțumire care, însă, nu poate fi circumscrisă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cadrul criticii întemeiate pe aceleași dispoziții legale, recurenta a invocat și existența motivelor contradictorii, sens în care a arătat că instanța de apel, deși a reținut in terminis că în cadrul apelului pârâtei nu poate analiza prescripția prin raportare la contractul de ipotecă, a făcut acest lucru în apelul reclamantului.

Prealabil, instanța supremă subliniază faptul că ipoteza motivelor contradictorii prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situația în care contradicția dintre considerente este într-atât de serioasă și de substanțială, încât afectează raționamentul instanței, care fie nu mai poate fi decelat, fie nu poate fundamenta soluția adoptată, fie fundamentează soluția contrară.

Raportat la aceste argumente, Înalta Curte constată că recurenta nu invocă o reală contradicție între considerente în sensul sus-arătat, ci mai degrabă o poziție și o abordare inconstantă a instanței de apel, care în mod nejustificat, în opinia recurentei, exclude de la aplicare regulile prescripției de a cere executarea silită în cazul contractului de ipotecă în soluționarea apelului pârâtei, dar le aplică în cazul soluționării apelului părții adverse.

Or, această argumentare a criticii, pe lângă faptul că nu se subsumează ipotezei considerentelor contradictorii, așa cum s-a arătat în precedent, nu este nici întemeiată, în contextul în care lipsa de incidență a normelor legale referitoare la prescripția dreptului de a cere executarea silită a dreptului real constituit prin ipotecă a fost reținută și confirmată de instanța de apel în legătură cu primul capăt de cerere - constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită a creanței izvorând din contractele de credit, iar incidența acelorași norme legale a fost reținută de instanța de apel în soluționarea apelului reclamantului, care viza al doilea capăt de cerere - radierea ipotecii, prin urmare conduita instanței de apel nu a fost nici contradictorie, nici inconstantă.

În consecință, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Instanța supremă constată că în cauză prescripția dreptului de a cere executarea silită se grefează pe contracte de credit și de ipotecă încheiate înainte de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.), prelungite prin mai multe acte adiționale sub aspectul întinderii și scadenței obligațiilor de restituire a creditelor acordate, contracte care, potrivit art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, sunt titluri executorii.

În privința acestor titluri executorii, nu s-a făcut dovada că recurenta ar fi întreprins demersuri împotriva intimatului-garant ipotecar vizând executarea silită imobiliară, dar este dincolo de îndoială că astfel de demersuri, a căror validitate recurenta încearcă să o prezerve prin promovarea prezentei căi de atac, s-ar situa sub incidența Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care în art. 706 alin. (1) teza a II-a prevede un termen de prescripție de 10 ani.

Constată instanța supremă că de esența criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este susținerea despre greșita aplicare a dispozițiilor C. civ. de la 1864, însă pentru dezlegarea acestei critici trebuie în mod necesar tratat, în materia prescripțiilor, conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului C. civ., fiind esențială determinarea momentului de la care a început să curgă prescripția dreptului de a cere executarea silită, pentru a se verifica regimul juridic al prescripției în raport cu dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, în materia contractelor de credit acesta fiind în regulă generală data scadenței obligației de plată ori data la debitorul este decăzut din beneficiul termenului, prin declararea anticipată a scadenței.

Din argumentarea criticii din recurs nu reiese, însă, că recurenta propune o astfel de abordare, pentru a convinge că aplicabilă este reglementarea din noul C. civ. și cea a art. 706 alin. (1) teza finală din noul C. proc. civ. referitoare la durata termenului de prescripție.

În egală măsură, recurenta nu face nici precizări și nici analiza momentului la care creanța sa, exhibată general și cuantificată într-o singură sumă (în contextul existenței a trei contracte de credit), a devenit exigibilă, pentru ca instanțele să poată verifica ele însele sub imperiul cărei reglementări se plasează momentul la care s-a născut dreptul de a cere executarea silită și pentru a hotărî în consecință asupra incidenței art. 2.504 din Legea nr. 287/29009 privind C. civ. și a art. 706 alin. (1) teza finală din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în esență recurenta, fără a se plasa pe coordonatele analizei, astfel cum acestea au fost determinate în precedent, se limitează la a clama greșita aplicare a dispozițiilor C. civ. de la 1864 la modul enunțiativ și fără niciun argument legal, ceea ce lasă critica practic fără conținut.

Mai mult, determinările cadrului factual privitoare la momentul de debut al cursului prescripției nefiind făcute în cauza de față în niciunul din stadiile procesuale (nici în recurs, unde partea s-a limitat la a susține "față de momentul la care creanța a devenit exigibilă, sau față de momentul la care a fost pronunțată..."), în raport de ceea ce s-a devoluat în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor principiului de drept tempus regit actum și a reținut că aplicabile litigiului de față sunt dispozițiile C. civ. de la 1864, care în art. 1800 alin. (1) pct. 1 prevede stingerea ipotecii ca efect al stingerii obligației principale, în privința soluției de radiere a ipotecii soluția fiind la adăpost de orice critică.

În cadrul aceluiași motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a invocat și încheierea de la 16 mai 2018 prin care Judecătoria Sectorului 6 București a încuviințat executarea silită inclusiv a contractelor de ipotecă, redând cuprinsul acesteia. Autoarea căii de atac nu a arătat, legat de această hotărâre, în ce constă greșita aplicare a normelor de drept material, după cum nu a combătut considerentele în care instanța de apel a reținut că procedura încuviințării executării silite are un caracter necontencios, în cadrul acesteia neputând fi făcute verificări cu privire la prescripția dreptului de a cere executarea silită.

Or, aceste considerente sunt corecte și esențiale în combaterea apărării întemeiate pe existența unei încheieri de încuviințare a executării silite, problema prescripției dreptului de a cere executarea silită fiind una cu caracter contencios și neputându-i-se opune o încheiere pronunțată în materie necontencioasă, care, potrivit art. 535 C. proc. civ., nu are autoritate de lucru judecat.

Din perspectiva acestei critici și față de argumentele ce preced, instanța supremă apreciază că în cauză nu se verifică motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aceeași apreciere se impune și în legătură cu critica referitoare la stingerea dreptului la acțiune față de debitorul împrumutat, nu și față de garantul ipotecar, în privința căruia operează termenul de prescripție de 10 ani, potrivit art. 706 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Așa cum s-a reținut în considerentele expuse anterior, instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor C. civ. de la 1864, care în art. 1.800 alin. (1) pct. 1 prevede stingerea ipotecii o dată cu stingerea obligației principale, în reglementarea vechiul C. civ. neexistând o prevedere similară celei din art. 2.504 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În atare situație, Înalta Curte reține că aplicarea imediată a legii noi de procedură nu presupune nesocotirea regulilor de drept tranzitoriu în materia prescripției, iar aplicarea acestora în cauză a fost determinată în raport cu legea veche, de aceea constată pe de o parte că nu sunt incidente dispozițiile art. 706 alin. (1) teza finală din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și pe de altă parte că nici în regimul C. civ. de la 1.864, nici în regimul Decretului nr. 167/1958 nu există o prevedere similară celei de la art. 2.504 din noul C. civ., astfel că este pe deplin operabilă stingerea ipotecii ca urmare a stingerii obligației principale; în consecință, acestui mod de stingerea a dreptului de a cere executarea silită prevăzut de vechea reglementare, în lipsa unei prevederi similare celei din art. 2.504 din noul C. civ., nu i se poate opune termenul de prescripție stabilit de art. 706 alin. (1) teza finală C. proc. civ., soluția instanței de apel fiind legală și din acest punct de vedere.

Sintetizând, instanța supremă constată că, pentru considerentele ce preced, nu pot fi reținute motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., de aceea, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 494, raportat la art. 482 și la art. 453 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata către intimat a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, constând în onorariu de avocat, potrivit chitanței aflate la dosarului. Înalta Curte nu va da curs solicitării recurentei de cenzurare a cheltuielilor de judecată, întrucât apreciază, în funcție de circumstanțele cauzei, cuantumul onorariului de avocat ca fiind în concordanță cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 2217/20.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 4.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.