ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 824/2022

Ședința publică din data de 11 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea ce face obiectul prezentului dosar, înregsitrată inițial pe rolul Curții de Apel Cluj, la data de 04.07.2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Agenția Județeană a Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice având nr. de înregistrare F-CJ 171/12.03.2018 ca nelegală.

Prin sentința civilă nr. 32/01.02.2019 a Curții de Apel Cluj, s-a admis excepția necompetenței materiale invocată de către pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a contestațiilor fiind declinată competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Cluj,

Prin sentința civilă nr. 819/2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018 a Tribunalului Cluj, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale invocată de către instanță din oficiu, s-a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, împotriva Deciziei de impunere nr. x din 12.03.2018 și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 379/24.07.2018 în favoarea Curții de Apel Cluj, secția a III a de contencios administrativ și fiscal. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență, s-a suspendat din oficiu judecata și s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Prin Decizia nr. 3443 pronunțată în dosarul nr. x/2018 Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor în favoarea Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 257/2019 pronunțată la data de 16 decembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta A. S.R.L..

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și în rejudecare admiterea acțiunii cu consecința anulării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice având nr. de înregistrare F-CJ 171 din 12.03.2018 ca nelegală.

După o amplă prezentare a situației de fapt, arată recurenta că în raport de dispozițiile H.G. nr. 685/1999 compensarea datoriilor existente între doi operatori economici cu sediul în România se poate efectua doar prin ordin de compensare, iar normele metodologice de aplicare a H.G. nr. 685/1999 stabilesc că restanțele care depășesc 10.000 RON, mai vechi de 30 de zile, se pot compensa doar pe baza unor formulare tipizate și numai prin intermediul Serviciului de compensare din cadrul Institutului de Management și Informatică.

Astfel, invocă recurenta dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 685/1999, norme juridice ce reglementează existența unei condiții imperative pentru efectuarea operațiunii de compensare, respectiv utilizarea formularului tipizat și numai prin intermediul Serviciului de Compensare din cadrul Institutului de Management și Informatică.

Susține recurenta că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că organele fiscale apelează la criterii arbitrare și pur subiective, chiar irelevante în raport de starea de fapt fiscală, pentru a justifica recalificarea unei tranzacții în temeiul dispozițiilor art. 11 din Codul fiscal.

Arată recurenta că organul fiscal avea obligația de a motiva în fapt și în drept măsura de a reîncadra forma tranzacției, dacă a înțeles să uzeze de dispozițiile art. 11 din Codul fiscal, însă în Decizia de impunere organul fiscal nu face nicio referire la prevederile H.G. nr. 685/1999 care să justifice reîncadrarea formei unei tranzacții.

Din această perspectivă instanța de fond în mod eronat a apreciat ca fiind legală decizia de impunere din prisma dispozițiilor art. 11 alin. (1) Codul fiscal, în cauză organul fiscal nefăcând referire la acest text legal, dispozițiile respective fiind pentru prima dată invocate de către instanța de judecată în cuprinsul sentinței recurate.

Având în vedere acest aspect rezultă că autoritatea fiscală făcând abstracție de dispozițiile art. 11 din Codul fiscal a concluzionat că, în speță esate vorba despre o operațiune de compensare intervenită între părți, fără să țină cont că operațiunea respectivă putea fi realizată în mod legal, strict prin raportare la prevederile H.G. nr. 685/1999.

Concluzionează recurenta că raportat la prevederile legale aplicabile în speță, rezultă faptul că între cele 3 societăți comerciale nu s-a derulat o operațiune de compensare nefiind întrunite condițiile expres stipulate în H.G. nr. 685/1999 ce permit efectuarea unei asemenea operațiuni, organele de inspecție fiscală considerând în mod greșit ca fiind incidente în speță dispozițiile art. 282 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 privind exigibilitatea taxei.

Intimatele-pârâte Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj și Agenția Națională de Administrare Fiscală au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este nefondat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Instanța de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii deoarece prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, recurenta, fără a contesta realitatea și reciprocitatea datoriilor implicate în compensare, consideră că aceasta nu a fost încheiată cu respectarea condițiilor legale, invocând în susținerea acestei critici încălcarea dispozițiilor prevăzute de H.G. nr. 685/23 august 1999, actualizată.

Analizând criticile formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este conformă normelor de drept material incidente în speță.

Înalta Curte are în vedere faptul că, în ceea ce privește compensarea, ca mod de stingere a obligațiilor, așa cum este ea reglementată prin dispozițiile art. 1616-1623 din C. civ., în raport de condițiile legale prevăzute în concret de art. 1616-1617 C. civ., compensația intervenită în speță este valabilă.

Prin dispozițiile art. 1616 C. civ. compensația a fost definită astfel "Datoriile reciproce se sting prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele", iar prin dispozițiile art. 1617 C. civ. au fost reglementate condițiile pentru a opera compensarea, respectiv:

"(1) Compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură.

(2) O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensația.

(3) Oricare dintre părți poate renunța, în mod expres ori tacit, la compensație".

Potrivit acestor dispoziții legale, compensația operează de drept, în puterea legii, și chiar când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta; cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată și până la concurența entităților lor respective.

Potrivit art. 1617 C. civ. compensația n-are loc decât între două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare de lucruri fungibile de aceeași specie și care sunt deopotrivă lichide și exigibile.

Din actele aflate la dosarul cauzei, în special acordul din data de 30.06.2016 privind regularizarea plăților încheiat între cele 3 societăți Înalta Curte reține că reclamanta a confirmat că suma pe care o are de plată față de B. este egală cu cea pe care C. S.R.L. trebuie să o plătească reclamantei. Drept urmare, s-a stabilit că plățile sunt regularizate față de reclamantă și că datoria există între societățile C. S.R.L. și B..

Totodată, reține Înalta Curte că prin acest acord recurenta-reclamantă a declarat că toate datoriile și creanțele între cele trei societăți au fost compensate la data de 30.06.2016.

Prin urmare, acordul încheiat la data de 30.06.2016 atestă voința părților de a stinge datoriile reciproce prin compensare, condițiile operării compensației legale fiind îndeplinite, sumele în discuție având caracter cert, lichid și exigibil.

Compensația legală este un mod de stingere a datoriilor reciproce până la concurența celei mai mici dintre ele, operând chiar și în situația în care părțile nu o invocă în mod expres, așadar nu implică acordul expres al părților.

Înalta Curte reține că nu au fost încălcate dispozițiile H.G. nr. 685/1999 care prevăd procedura compensării deoarece acest act normativ nu are aptitudinea să prevadă condiții suplimentare de îndeplinit în vederea operării compensației legale, fiind un act inferior ca forță juridică C. civ.

Acest act normativ are scopul doar de a reglementa o procedură de înregistrare contabilă a operațiunilor de compensație a creanțelor reciproce ale părților și presupune acordul acestora.

H.G. nr. 685/1999 nu înlătură de la aplicare prevederile generale cuprinse în art. 1617 C. civ. în virtutea principiului conform căruia norma specială exclude aplicarea normei generale, între cele două norme neexistând un raport de tipul normă generală - normă specială.

În realitate art. 1617 C. civ. și H.G. nr. 685/1999 au un obiect de reglementare diferit, primul text de lege reglementând condițiile necesare pentru operarea compensației legale, iar actul normativ indicat regulamentul de compensare, respectiv procedura de compensare între persoane juridice și documentele de compensare ce trebuie utilizate, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1 și 3 din H.G. nr. 685/1999.

În măsura în care condițiile compensării legale, prevăzute de art. 1617 C. civ. sunt întrunite, aceasta operează, independent de întocmirea procesului-verbal de compensare prevăzut de H.G. nr. 685/1999.

Așadar, emiterea sau nu a ordinelor de compensare precum și semnarea acestora de către ambele părți nu constituie condiții obligatorii pentru constatarea de către instanța de judecată a compensației legale.

În ce privește critică conform căreia dispozițiile art. 11 din Codul fiscal nu au fost invocate prin Decizia de impunere, aceste dispoziții fiind pentru prima dată invocate de către instanța de judecată în cuprinsul sentinței recurate, reține Înalta Curte caracterul nefondat al acesteia.

Stabilirea debitului suplimentar de plată în cuantum de 1.743.163,44 RON reprezentând TVA a fost efectuată în baza dispozițiilor art. 134

2

alin. (8), art. 140 alin. (1) și alin. (3)

1

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și a dispozițiilor art. 282 alin. (8), art. 291 alin. (1) lit. a) și alin. (5) din Legea nr. 227/2015 Noul Codul fiscal.

Este necontestat faptul că dispozițiile art. 11 din Codul fiscal reglementează posibilitatea organului fiscal de a reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al acesteia, însă invocarea sau nu a acestei norme juridice, în prezenta cauză, nu are nicio relevanță, acest aspect nefiind apt a anula măsura dispusă de organele fiscale, de stabilire a unui debit suplimentar în cuantum de 1.743.163,44 RON reprezentând TVA, în condițiile în care acest debit suplimentar a fost stabilit în baza normelor speciale art. 134

2

alin. (8), art. 140 alin. (1) și alin. (3)

1

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și a dispozițiilor art. 282 alin. (8), art. 291 alin. (1) lit. a) și alin. (5) din Legea nr. 227/2015 Noul Codul fiscal.

Pe de altă parte, instanța de fond a invocat dispozițiile art. 11 din Codul fiscal ca argument suplimentar, dar fără a reprezenta fundamentul horărârii.

În raport de aceste considrente, Înalta Curte constată toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 257/2019 din 16 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2022.