ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 816/2022

Ședința publică din data de 11 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.07.2019, reclamantul A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 20235/05.06.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând admiterea contestației, anularea deciziei atacate și obligarea pârâtului să îi plătească suma de 30.000 RON cu titlu de daune patrimoniale și suma de 350.000 RON cu titlu de daune nepatrimoniale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 474 pronunțată la data de 20 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, iar în rejudecare a solicitat acordarea de daune morale în cuantum de 350.000 RON în vederea acoperirii prejudiciului nepatrimonial suferit de reclamant raportat la plafonul de garantare stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, respectiv 450.000 RON, acordarea de daune materiale în cuantum de 30.000 RON în vederea acoperirii prejudiciului patrimonial suferit de reclamant, acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea prezentului recurs precum și cele efectuate în fața instanței de fond.

În esență, în motivarea recursului, susține recurentul că în raport de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 214/2015 nu este exclusă în mod expres posibilitatea unui creditor de asigurare de a se adresa în mod direct instanței de judecată pentru a-și valorifica drepturile, ci, dimpotrivă, această normă juridică pune la dispoziția acestora o procedură în baza căruia indemnizația bănească poate fi recuperată într-un mod facil.

Susține recurentul că Fondul de Garantare a Asiguraților a fost constituit având drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, garantând plata de indemnizații rezultate din contractele de asigurare. Din interpretarea sistematică a legii nu reiese nici obligativitatea parcurgerii în mod exclusiv a procedurii necontencioase și nici eliminarea posibilității apelării la procedura de drept comun.

Sub un al doilea aspect se critică hotărârea recurată pe considerentul că instanța de fond a ignorat prejudiciul suferit de reclamant.

Susține în acest sens că prin ignorarea tuturor normelor legale speciale și de drept comun în materie instanța de fond a apreciat că cererea de plată este tardivă și a dispus respingerea pretențiilor formulate de reclamant.

Afirmă recurentul că în temeiul dispozițiilor art. 1391 C. civ. se acordă daune morale pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială, ca o consecință a atingerii aduse integrității corporale unei persoane.

Arată recurentul că starea de sănătate s-a agravat din cauza accidentului în care a fost implicat, iar în prezent este încadrat în grad accentuat de handicap.

În ce privește daunele materiale solicită acordarea acestora în cuantumul pretins susținând că a fost nevoit a efectua cheltuieli cu spitalizarea, cheltuieli cu deplasările în unitățile spitalicești, controale medicale, tratament medicamentos recuperatoriu, alimentație specială.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În esență, în motivare, intimatul pârât susține că termenul de 9o de zile este un termen de decădere înăuntrul căruia orice persoană ce pretinde un drept de creanță împotriva unui asigurător aflat în faliment trebuie să se adreseze Fondului de Garantare a Asiguraților printr-o cerere de plată, iar în prezenta cauză acest termen nu a fost respectat, deschiderea procedurii falimentului împotriva B. S.A. fiind pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalului Sibiu, devenind definitivă la data de 17.03.2017, dată de la care începe să curgă termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 20235/05.06.2019 și obligarea pârâtului la achitarea către reclamant a sumei de 30.000 RON cu titlu de daune patrimoniale și a sumei de 350.000 RON cu titlu de daune nepatrimoniale, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de apel a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Prin Decizia contestată autoritatea publică pârâtă a respins cererea de plată formulată de reclamant ca tardivă, constatând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termen calculat cu începere din data de 17.03.2017, dată la care a devenit definitivă hotărârea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii de faliment față de B. S.A..

Se reține că recurentul a susținut, în esență, că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 nu exclude în mod expres posibilitatea unui creditor de asigurare de a se adresa în mod direct instanței de judecată pentru a-și valorifica drepturile, ci, dimpotrivă pune la dispoziția acestora o procedură în baza căruia indemnizația bănească poate fi recuperată într-un mod facil.

Dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 stabilesc procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului, norme juridice ce dispun:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.".

Totodată, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.".

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment.

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată.

Altfel spus, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări.

Așadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți.

Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Se observă astfel că termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție.

Prin urmare, dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevăd un termen de 90 de zile în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată, iar acest termen este de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii conform legii speciale, iar nu un termen de prescripție.

De asemenea, se reține că acest termen curge de la momente diferite, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

În cauză, având în vedere că evenimentul rutier a avut loc la data de 03.11.2015, anterior deschiderii procedurii falimentului împotriva B. S.A, prin hotătârea din data de 16.02.2017, hotărâre ce a rămas definitivă la data de 17.03.2017, momentul de la care curge termenul în discuție, de 90 de zile, este cel al rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, respectiv 17.03.2017, așa încât cererea de plată putea fi introdusă cel târziu la data de 17.06.2017.

Or, în aceste condiții, cererea de plată a recurentului-reclamant din data de 01.09.2017 în mod evident este tardivă, fiind formulată cu depășirea termenului legal de decădere, de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Constată Înalta Curte că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedura de judecată.

Înalta Curte reține și că instanța de contencios constituțional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat atât natura termenului de 90 de zile cât și distincția dintre cererea de deschidere a dosarului de daună și cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale."

Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie (1) de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni dată de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor"".

Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 474 din 20 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2022.