ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7/2022

Ședința publică din data de 11 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2017*, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, solicitând instanței să dispună anularea ca netemeinic și nelegal a actului administrativ prin care a fost prelungit termenul de valabilitate a măsurilor asigurătorii dispuse împotriva societății reclamante; suspendarea executării Deciziei contestate până la soluționarea definitivă a prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 7324/05.12.2017, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 1250/16.03.2018, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. A constatat conflictul negativ de competență și a înaintata cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Prin Decizia nr. 3437/19.10.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 1512 din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu; a anulat decizia de prelungire a termenului de valabilitate a măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia nr. x/29.12.2016 emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu și a dispus suspendarea executării deciziei până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2017.

Împotriva sentinței civile nr. 1512 din 19 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală 7 Sibiu, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând, respingerea acțiunii reclamantei, ca nefondată.

Cu privire la solicitarea reclamantei de suspendare a efectelor deciziei de prelungire a măsurilor asigurătorii, recurenta a arătat că pentru a exista un caz bine justificat trebuie să existe motive de nelegalitate, în măsură să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, iar în prezenta cauză nu ne aflăm în situația emiterii unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, sau în situația unui act administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale sau nemotivat, împrejurări vădite care ar fi de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea deciziei măsurilor asigurătorii.

De asemenea, susținerea iminenței producerii unui prejudiciu creat prin instituirea respectiv prelungirea de măsuri asigurătorii și blocarea activității comerciale este lipsită de veridicitate, întrucât administratorul A. S.R.L. a transferat activitatea către o altă societate înființată la începutul anului 2016 (B. S.R.L., având sediu social declarat la aceeași adresă la care a fost mutat sediul societății A. SRL), înainte de emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, societate "administrată" de un fost angajat pe funcția de șofer la societatea A. S.R.L..

A mai susținut recurenta că decizia de măsuri asigurătorii contestată nu este o măsură de executare silită, care presupune un titlu de creanță, ci doar una asigurătorie, creditorul fiind îndreptățit să ia măsuri de conservare a patrimoniului debitorului său, respectiv prin luarea de măsuri asigurătorii, iar principiile fundamentale ale dreptului fiscal la care face referire contestatoarea, respectiv principiul certitudinii impunerii, eficienței impunerii etc. așa cum reiese și din denumirea lor, sunt cu privire la deciziile de impunere, la existența unui titlu de creanță executoriu, ori, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii respectiv decizia de prelungire a măsurilor asigurătorii nu reprezintă veritabile executări silite ci doar măsuri de conservare a patrimoniului.

În ceea ce privește existența pericolului concret și obiectiv ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, recurenta a susținut că inspectorii antifraudă au apreciat corect implicarea societății A. S.R.L. în circuitul nereal de tranzacționare a produselor agricole, societatea A. S.R.L. cunoscând sau putând să cunoască faptul că mărfurile proveneau de pe un alt circuit decât cel prezentat în documente, întrucât documentele de achiziție/livrare erau întocmite dinspre aval spre amonte, iar sumele de bani aferente tranzacțiilor erau mai întâi virate de A. S.R.L. către partenerii săi, după care în aceeași zi, sumele se ridicau în numerar, astfel încât adevăratul încasator să nu fie identificat.

Astfel, fără a intra în fondul cauzei, doar dintr-o lecturare sumară a constatărilor rezultate ca urmare a verificărilor specifice efectuate de inspectorii antifraudă se conturează suspiciunea rezonabilă că nu se justifică deductibilitatea cheltuielilor evidențiate de societatea A. S.R.L., pe baza facturilor emise de societăți despre care s-a demonstrat că au un comportament fiscal inadecvat.

Înregistrarea de documente care nu reflectă operațiuni reale, reprezintă în sine un mod elaborat de sustragere de la plata obligațiilor fiscale, existența pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul fiind astfel evidentă.

În ceea ce privește motivarea deciziei de prelungire a măsurilor asigurătorii, ea este fundamentată pe indicii extrinseci, dar și intrinseci. Așadar, motivarea realizată de inspectorii antifraudă respectă caracterul excepțional al oricărei măsuri asigurătorii, despre care face vorbire Noul Codul de procedură fiscală la art. 213. Mai mult, măsura asiguratorie este una temporară, prin care nu se execută, ci doar se indisponibilizează bunurile debitorului, chiar și înainte de emiterea titlului de creanță, potrivit aceluiași articol.

Referitor la aspectul esențial al caracterului excepțional al măsurilor asigurătorii, în opinia recurentei aspectele inserate în referatul justificativ și decizia de prelungire a măsurilor asigurătorii reprezintă o motivare suficient de amplă, dar în egală măsură și satisfăcătoare a măsurilor luate, devenind rezonabilă așteptarea ca un contribuabil care folosește manopere dolosive pentru prezentarea aparenței unor tranzacții reale, să folosească și în faza de executare silită astfel practici.

Drept urmare, apare ca neîntemeiată și susținerea contestatoarei că nu ar exista pericolul ca aceasta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Inspectorii antifraudă au respectat reglementările legale în vigoare cu privire atât la instituirea masurilor asigurătorii cât și la a fi proporționale cu prejudiciul estimat. OPANAF 2546/2016 prevede că măsurile asigurătorii se pot institui asupra bunurilor și creanțelor debitorului, acoperind până la 150% din suma creanței fiscale estimate.

Simpla înregistrare a achizițiilor și depunerea declarațiilor prevăzute de lege nu poate înlătură existența pericolului sustragerii de la plata obligațiilor la bugetul de stat prin ascunderea sau risipirea patrimoniului așa cum susține contestatoarea, pericol argumentat de inspectorii antifraudă prin descrierea acțiunilor întreprinse de reprezentantul societății A. S.R.L., ulterior începerii controlului la această societate.

A mai arătat recurenta că inspectorii antifraudă au apreciat că subzistă motivele pentru care au fost instituite măsurile asigurătorii motiv pentru care s-a considerat necesară prelungirea deciziei de măsuri asigurătorii instituite asupra patrimoniului societății A. S.R.L..

Din conținutului deciziei de prelungire a măsurilor asigurătorii, contestată, se poate observa cu ușurință că aceasta este pe deplin motivată.

Decizia de prelungire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.06.2017 se află sub incidența dispozițiilor art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală.

Măsurile luate de organul fiscal sunt întemeiate pe prezumții legale, astfel că, până la stabilirea unei situații certe cu privire la activități financiare ilicite desfășurate de contestatoare sau terțe persoane cu care s-a angajat în operațiuni economice, intimata a dispus măsurile prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală, aceste măsuri fiind temeinice și legale.

Intimata - reclamantă a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca lipsit de interes.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., "în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare, în funcție de efectele pe care acestea le produc".

Aceasta înseamnă că, în prezența mai multor excepții, instanța va stabili ordinea de soluționare a acestora, vizând în special soluția ce urmează a o pronunța, ca efect al admiterii uneia sau unora dintre respectivele excepții.

Pusă în situația de a se pronunța asupra excepției tardivității recursului în ceea ce privește soluția dată cererii de suspendare, precum și asupra excepției nulității recursului în ceea ce privește soluția dată cererii de anulare, pe care le-a invocat din oficiu, dar investită fiind, de către intimata-reclamantă, și cu excepția lipsei de interes a recursului, Înalta Curte va stabili ca prioritare excepțiile tardivității și, respectiv, a nulității recursului, în considerarea împrejurării că, pentru a stabili dacă o cale de atac este lipsit de interes, este imperios necesar de a se analiza mai întâi dacă acea cale de atac este sau nu exercitată în termenul legal și, respectiv, dacă corespunde exigențelor de motivare.

Așadar, analizând cu prioritate tardivitatea recursului declarat împotriva sentinței recurate, în ceea ce privește soluția dată cererii de suspendare, Înalta Curte constată că acesta nu a fost formulat în termenul de 5 zile prevăzut de art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, situație în care va admite excepția tardivității formulării acestuia invocată din oficiu.

În cauză, în ceea ce privește recursul formulat de pârâtă cu privire la soluția dată cererii de suspendare, se constată că sentința recurată a fost comunicată la data de 28.06.2019, iar cererea de recurs a fost formulată la data de 09.07.2019 (data expedierii prin poștă), în condițiile în care ultima zi de declarare în termen a recursului ce viza cererea de suspendare era data de 04.07.2019.

Conform art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel." Această sancțiune se aplică și în cazul nerespectării termenului de declarare a recursului, demers ce presupune exercitarea unui drept procesual.

Potrivit art. 186 C. proc. civ., republicat:

"(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

În cauză nu s-a invocat existența vreuneia dintre situațiile prevăzute de art. 186 din C. proc. civ., în sensul că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, pentru a opera instituția repunerii în termen.

Având în vedere aspectele prezentate, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat cu nerespectarea termenului de declarare a recursului prevăzut de dispozițiile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, astfel încât în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1512 din 19 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția dată cererii de suspendare, ca tardiv formulat.

Examinând excepția nulității recursului în ceea ce privește soluția dată cererii de anulare, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerentele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În speță, recursul declarat de pârâtă a fost întemeiat, în drept, pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestor prevederi casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Înalta Curte reține că sunt date în competența instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de față la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reținute ca temei al recursului.

Examinând cererea de recurs formulată în cauză, Înalta Curte constată că aceasta nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., întrucât argumentele prezentate constau doar în critici în legătură cu stabilirea stării de fapt; recurenta-pârâtă nu circumstanțiază în niciun mod critica sa, în sensul că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

Conform art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greșeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt și critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului.

O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs.

Or, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată și prezentarea criticilor în legătură cu stabilirea stării de fapt, prin cererea de recurs, nu constituie un motiv de nelegalitate a sentinței, această neregularitate sancționându-se cu nulitatea.

Recurenta-pârâtă a făcut referire la motivele pentru care a fost emisă decizia de prelungire a termenului de valabilitate a măsurilor asigurătorii dispuse prin decizia nr. x/29.12.2016; or, aceste aspecte au fost supuse controlului de legalitate în fața primei instanțe, fiind analizate de către aceasta, astfel că nu se încearcă decât efectuarea unei reaprecieri de către instanța de control judiciar, vizând temeinicia sentinței recurate, neconstituind, așadar, o veritabilă critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate.

Deoarece recurenta-pârâtă nu s-a conformat exigențelor cerute de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., rezumându-se la prezentarea criticilor în legătură cu stabilirea stării de fapt, fără niciun fel de adaptare la considerentele sentinței atacate, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1512 din 19 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția dată cererii de suspendare.

Constată nulitatea recursului declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală 7 Sibiu împotriva sentinței civile nr. 1512 din 19 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția dată cererii de anulare.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 ianuarie 2022.