ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5844/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 24.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanta societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Comuna Alunu și Primarul Comunei Alunu, în temeiul art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, anularea Deciziei nr. 13284/13.12.2017 privind soluționarea contestației și a Deciziei de Impunere nr. x/27.10.2015 emisă de către Comuna Alunu, județul Vâlcea, prin care s-au stabilit obligații de plată față de bugetul local al Comunei Alunu după cum urmează: taxă excavări - Sector Alunu, în cuantum de 1.464.000,00 RON, taxă excavări - Sector Berbești, în cuantum de 4.902.152,00 RON și accesorii în cuantum de 738.554,00 RON.

Prin sentința civilă nr. 480 din data de 25 octombrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea privind pe reclamanta societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. în contradictoriu cu pârâții Comuna Alunu și Primarul Comunei Alunu și a dispus anularea deciziei nr. 13284/13.12.2017, privind soluționarea contestației și a deciziei de impunere nr. x/27.10.2017, ambele emise de Comuna Alunu, jud. Vâlcea.

Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 anterior, au declarat recurs pârâții Comuna Alunu și Primarul Comunei Alunu, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond, iar în subsidiar, în rejudecare, respingerea contestației formulate de reclamanta societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., ca neîntemeiată.

Un prim motiv de casare invocat de recurenții - pârâți a fost cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., atât din perspectiva încălcării articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 11, art. 20 și art. 21 alin. (3) din Constituție, cât și din prisma nerespectării prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b), raportate la art. 174 C. proc. civ., dar și a art. 22 C. proc. civ.

În esență, recurenții - pârâți au susținut că, întrucât toate părțile litigante au dreptul să prezinte judecătorului argumentele și observațiile lor și să pretindă ca acesta să le analizeze în mod efectiv, este nelegală maniera în care prima instanță a omis să cerceteze și să examineze efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, integralitatea motivelor de fapt și de drept invocate de recurenți cu titlu de apărări, simpla enumerare a unora dintre susținerile și apărările formulate, fără ca instanța să prezinte propriile argumente din care să rezulte că le-a analizat ori motivele pentru care le-a înlăturat, nefiind suficientă, întrucât toate argumentele evocate necesitau un răspuns specific și explicit. Astfel, recurenții au apreciat că prima instanță a nesocotit dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a încălcat dreptul lor la apărare și la un proces echitabil.

Au mai arătat recurenții că, în considerente, instanța nu a analizat probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată în dispozitiv fiind nesusținută și pur formală, nefiind un corolar al motivelor ce o preced. În aceste condiții, recurenții au apreciat că le-a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturata decât prin rejudecarea cauzei de către instanța de fond.

Printr-o altă critică, subsumată de recurenți tot motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceștia au invocat încălcarea, de către prima instanță, a prevederilor art. 22 C. proc. civ., în sensul că judecătorul nu a stăruit, prin orice mijloace legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză și nu a aplicat corect legea în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, câtă vreme nu a constatat inadmisibilitatea contestației formulate împotriva deciziilor de impunere, întrucât reclamanta nu a contestat și baza de calcul, respectiv Autorizația de foraje și excavări nr. 6236/09.07.2014 și Autorizația de foraje și excavări nr. 870/22.01.2015.

Un alt motiv de casare a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând recurenții - pârâți că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 266 Codul de procedură fiscală, privind obligația achitării taxei menționate în capitolul relevant. În opinia recurenților, decizia de impunere contestată cuprinde toate elementele prevăzute de lege, fiind emisă în baza Autorizației de foraje și excavări nr. 6236/09.07.2014 și a Autorizației de foraje și excavări nr. 870/22.01.2015, care au la bază declarațiilor fiscale de impunere transmise de CEO, conform art. 93 Codul de procedură fiscală. De asemenea, au mai arătat că, prin Adresa nr. x/12.10.2017, anterior emiterii Deciziei de impunere, au solicitat reclamantei, în vederea eliminării unor eventuale neclarități legate de taxa de foraje și excavări, să transmită toate datele necesare pentru stabilirea acesteia la un nivel real, respectiv o declarație fiscală din care să rezulte suprafața efectiv afectata de foraje sau excavări. Reiterând corespondența purtată cu reclamanta, recurenții - pârâți au mai învederat că decizia contestată este motivată atât în fapt cât și în drept, conform art. 46 Codul de procedură fiscală, baza de impozitare fiind chiar declarațiile fiscale ale contribuabilului și autorizațiile emise, motiv pentru care nu se poate afirma că reclamanta nu avea cunoștință de obligațiile fiscale ce îi incumbau.

De asemenea, au apreciat recurenții că instanța nu a avut în vedere că s-a realizat inclusiv audierea contribuabilului anterior emiterii deciziei, aspect dovedit cu adresele menționate, în care recurenții au solicitat reclamantei să-și îndeplinească obligația sa de a depune Declarația privind suprafața efectiv afectată de foraje și excavări. Totodată, au menționat că taxa datorată pentru foraje și excavări aferentă anilor 2014 și 2015 își găsește temeiul legal în dispozițiile art. 267 alin. (4) din Codul fiscal, iar mărirea suprafețelor de exploatare conform chiar adresei emise de reclamantă este precedată de o autorizație de excavare, folosită, de altfel, de reclamantă, aspecte pe care instanța nu le-a avut în vedere și a căror înlăturare nu a fost motivată.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-reclamantă Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. a solicitat respingerea recursului formulat de recurenții - pârâți Comuna Alunu și Primarul Comunei Alunu, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a hotărârii primei instanțe.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenții - pârâți Comuna Alunu și Primarul Comunei Alunu au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., apreciind susținerile intimatei ca fiind neîntemeiate.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 26 februarie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 15 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, când cauza a fost amânată pentru data de 24 noiembrie 2021.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente și de aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâții Comuna Alunu și Primarul Comunei Alunu este nefondat, pentru următoarele considerente:

I. Cu titlu prealabil, analizând chestiunea nelegalității manierei de îndeplinire, de către recurenții - pârâți, a obligației de achitare a taxei judiciare de timbre, invocată de intimata-reclamantă societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. în ședința publică, Înalta Curte reține că, potrivit art. 486 alin. (3) C. proc. civ., sancțiunea incidentă în materia nedepunerii dovezii achitării taxei judiciare de timbru este cea a nulității, însă, potrivit art. 177 alin. (3) C. proc. civ., actul de procedură nu va fi anulat dacă, până la momentul pronunțării asupra excepției nulității, a dispărut cauza acesteia. În raport de astfel de aspecte, nu se poate reține nelegalitatea demersului de depunere, de către recurenții - pârâți, a dovezii achitării taxei judiciare de timbru la a doua strigare a cauzei în cadrul prezentului termen de judecată, cu consecința lipsirii unui astfel de demers de efecte, câtă vreme legiuitorul permite realizarea demersurilor de înlăturare a cauzelor nulității, iar prin depunerea facturii x din 24.11.2021, emisă de Poșta Română S.A., recurenții au făcut, în cadrul ședinței publice, dovada îndeplinirii obligației de plată a taxei de timbru ce le incumba.

II. Cât privește calea extraordinară de atac exercitată de recurenții - pârâți Comuna Alunu și Primarul Comunei Alunu, Înalta Curte reține că un prim motiv de casare invocat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dată fiind, în accepțiunea titularilor căii de atac, pretinsa încălcare a principiului dreptului la apărare și la un proces echitabil, precum și a prevederilor art. 6 din Convenția EDO, ale art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 22 C. proc. civ.

Înalta Curte reține, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă o astfel de sancțiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerințe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinței legale, s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Vătămarea în discuție presupune analiza unor elemente concrete, iar din cuprinsul cererii de recurs rezultă că recurenții apreciază că drepturilor lor procesuale au fost lezate prin demersul instanței de a nu analiza integralitatea motivelor de fapt și de drept invocate de recurenți cu titlu de apărări, ori de a nu prezenta motivele pentru care instanța le-a înlăturat, precum și prin cel de a nu analiza probele care au fost administrate, de a nu stabili, în opinia recurenților, împrejurările de fapt invocate de aceștia și de a nu evoca normele substanțiale și procedurale apreciate de recurenți ca fiind incidente în speță.

Instanța de control judiciar nu împărtășește, însă, susținerile recurenților, apreciindu-le nefondate, în contextul în care, din analiza sentinței recurate, rezultă că prima instanță a respectat dreptul recurenților - pârâți la apărare și la un proces echitabil, hotărârea fiind conformă prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și celor ale art. 6 din Convenția EDO, cu respectarea art. 22 C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte are în vedere faptul că prima instanță a reținut nelegalitatea actelor atacate în considerarea constatării existenței unui viciu de formă al Deciziei de impunere nr. x/27.10.2015, emisă de Comuna Alunu, apt a afecta legalitatea acesteia (cu consecința afectării și a legalității deciziei de soluționare a contestației). Acest viciu de formă constă în lipsa mențiunilor reglementate de art. 46 alin. (2) lit. e), f) și j) Codul de procedură fiscală, adică motivarea în fapt și în drept s actului administrativ fiscal prin care s-au stabilit obligații de plată față de bugetul local al Comunei Alunu constând în taxe de excavări și mențiunea privind audierea contribuabilului/plătitorului. Din această din urmă perspectivă, Înalta Curte observă că prima instanță a dispus anularea actului administrativ nu prin reținerea nerealizării procedurii de audiere a contribuabilului/plătitorului, ci pentru viciul de formă al inexistenței, în cuprinsul actului administrativ, a mențiunilor privind audierea.

Astfel, apreciind fondate criticile prin care reclamanta societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. a susținut incidența unui astfel de motiv de nulitate a actelor atacate (viciu de formă), instanța de fond a considerat suficientă, pentru admiterea acțiunii în contencios fiscal, una dintre cauzele de nulitate invocate de reclamantă, fără a mai fi necesară o analiză și a restului motivelor de nulitate evocate de aceasta, iar o astfel de soluție este una conformă prevederilor art. 22 C. proc. civ., judecătorul pronunțându-se astfel asupra a ceea ce s-a cerut (anularea actelor administrative).

În acest context, întrucât incidența unei cauze de nulitate nu este anihilată de potențiala netemeinicie a evocării altor cauze de nulitate cu privire la același act administrativ, nu se poate susține că, prin neanalizarea restului motivelor de nulitate invocate de reclamantă (precum aspectul nerealizării efective a procedurii de audiere ori viciile de fond ale actului administrativ referitoare la aplicarea normelor de drept material, incidente materiei taxelor de excavare) s-ar fi creat o vătămare pârâților - care sunt titularii apărărilor formulate față de astfel de motive de nulitate, câtă vreme prima instanță nu a dat eficiență unor astfel de cauze de nulitate, motiv pentru care nu se mai justifica nici analizarea aspectelor evocate în apărare. Pe cale de consecință, soluția primei instanțe de a analiza doar acele apărări ce vizau viciul de formă al nemotivării actului administrativ fiscal (iar nu și pe cele corelative unor vicii de formă și fond evocate de reclamantă, a căror analiză instanța de fond nu a mai apreciat-o necesară), nu încalcă dreptul la apărare sau la un proces echitabil al recurenților - pârâți și nici prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Un alt set de critici exhibat de recurenți vizează modul în care instanța de fond a apreciat, interpretat și coroborat probele administrate în cauză. Prin acestea recurenții susțin că prima instanță ar fi desconsiderat dovezile administrate, încălcând în opinia lor, norme de procedură, considerând, totodată, că maniera în care judecătorul fondului a apreciat materialul probator administrat în stabilirea situației de fapt este unul eronat. Din această perspectivă, reține Înalta Curte că demersul de coroborare a probelor reprezintă o componentă a procesului de deliberare, ce este în strânsă legătură cu aprecierea, de către judecătorul fondului, a forței probante a mijloacelor de probă administrate, or toate aceste aspecte vizează, în fapt, contrar celor afirmate de recurenți, elemente de temeinicie a hotărârii pronunțate, iar nu de nelegalitate.

Or, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Mai mult, față de conținutul concret al dreptului la apărare, astfel cum este acesta reglementat de art. 13 C. proc. civ., potrivit căruia: părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii, fiindu-le asigurată posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului și de a lua cunoștință de cuprinsul dosarului, de a propune probe, de a-și face apărări, de a prezenta susținerile în scris și oral și de a exercita căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, instanța putând dispune înfățișarea în persoană a părților, chiar atunci când acestea sunt reprezentate, Înalta Curte consideră că nu se poate reține că, prin maniera în care instanța de fond a analizat acele probe apreciate relevante din perspectiva viciului de formă al nemotivării Deciziei de Impunere nr. x/27.10.2015, un astfel de drept ar fi fost golit de conținut.

Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării, în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt, se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora. Din cuprinsul hotărârii recurate rezultă raționamentul logic al instanței pentru înlăturarea probelor, judecătorul fondului arătând expres că acea corespondență invocată în întâmpinare, purtată de pârâte cu societatea reclamantă și prin care pârâtele pretind că a fost lămurită situația debitelor și accesoriilor datorate de reclamantă, nu poate suplini motivarea actelor administrativ fiscale.

Totodată, Înalta Curte apreciază că în hotărârea recurată se regăsesc componentele raționamentelor logico - juridice realizate de judecătorul fondului în susținerea soluției pronunțate și care vizează maniera de interpretate a forței probante a unor mijloace de probă, ori modul de aplicare, în cauză ori de interpretare, dat de instanță, normelor de drept material și procedural, fiind evidente componentele procesului deliberativ, ce a stat la baza pronunțării hotărârii judecătorești adoptate și care reprezintă o valență a principiilor iura novit curia și da mihi fatum, dabo tibi ius, conform cărora, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Astfel, obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

Înalta Curte nu poate să dea eficiență criticilor recurenților privind neanalizarea de către primul judecător a unor aspecte, câtă vreme motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept expuse, instanța având posibilitatea să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluția adoptată, fiind respectate prevederile art. 22 alin. (2) și cele ale art. 425 C. proc. civ.. Cât privește criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a legii la stabilirea situației juridice în cauză, ele vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului."

Se rețin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, A. împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

În cauză, cerința existenței unei motivări conforme prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. art. 11, art. 20 și art. 21 alin. (3) din Constituție, motiv pentru care instanța de control judiciar apreciază că nu sunt nefondate criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cât privește criticile prin care recurenții susțin încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., întrucât prima instanță nu ar fi constatat incidența inadmisibilității acțiunii în contencios administrativ formulate împotriva deciziilor de impunere, câtă vreme reclamanta nu a contestat și baza de calcul, respectiv Autorizația de foraje și excavări nr. 6236/09.07.2014 și Autorizația de foraje și excavări nr. 870/22.01.2015, Înalta Curte observă că invocarea unui astfel de fine de neprimire a cererii de chemare în judecată reprezintă, în fapt, o chestiune de drept nouă, având o cauză juridică proprie, ce nu au fost invocată în fața instanței de fond. Or, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., întrucât obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de apărările evocate în fața acesteia, astfel de argumente nu pot face obiectul unei prime analize direct în calea de atac a recursului.

III. De asemenea, Înalta Curte apreciază ca nefondate și criticile subsumate de recurenții - pârâți motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că motivarea actelor administrative, reglementată de art. 46 alin. (2) lit. e), f) și j) Codul de procedură fiscală reprezintă o condiție de valabilitate a acestora, emitentului unui astfel de act revenindu-i obligația de a indica, în chiar corpul actului, în mod neechivoc, expres si punctual elementele de fapt și de drept care au stat la baza soluției adoptate, precum și mențiunile referitoare la audierea contribuabilului. Lipsa unor astfel de elemente din conținutul concret al actului administrativ generează nelegalitatea actului administrativ, răstoarnă prezumția de legalitate de care acesta se bucură și atrage sancțiunea nulității acestuia, emitentul actului administrativ neputându-se prevala de motivări sau elemente ori acte extrinseci actului administrativ, de alte motivări sau de motivări suplimentare, ori de temeiuri de drept noi, altele decât cele învederate în actul administrativ supus analizei. O abordare contrară, în sensul posibilității invocării sau suplinirii obligației de motivare prin trimiteri la înscrisuri echipolente ori extrinseci acestuia, ar contraveni principiilor legalității, stabilității si certitudinii circuitului fiscal.

Pe cale de consecință, Înalta Curte nu poate reține criticile recurenților -pârâți prin care aceștia, spre a justifica îndeplinirea obligației de motivare, fac trimitere la întreaga corespondență purtată între părți, ori la Adresa nr. x/12.10.2017 sau la Adresa nr. x/15.01.2015, ori la cererea nr. x/01.03.2017 sau la certificatul de atestare pentru persoane juridice nr. 2747/03.03.2017, dat fiind caracterul extrinsec al acestora față de conținutul Deciziei de impunere nr. x/27.10.2015.

Analizând decizia de impunere ce face obiectul litigiului pendinte (aflată la dosarul primei instanțe), instanța de control judiciar constată că în cuprinsul acesteia se arată doar că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (n.a. fără nicio referire la vreun text concret al unor astfel de acte normative) se stabilesc următoarele obligații de plată față de bugetul local al comunei Alunu: taxă excavări -Sector Alunu - sumă 1.464.000,00 RON, taxă excavări -Sector Berbești - sumă 4.902.152,00 RON cu indicarea contului IBAN în vederea plății. De asemenea, în decizia de impunere mai există doar o notă prin care se arată că la sumele de mai sus se adaugă accesorii în valoare de 738.554,00 RON, precum și faptul că titlul de creanță devine titlu executoriu în condițiile legii și că măsurile dispuse pot fi contestate în termen de 45 de zile de la comunicare, la organul fiscal emitent. Întrucât sus indicatele aspecte sunt singurele elemente ale actului administrativ supus analizei, în mod legal judecătorul fondului a reținut că acesta este nemotivat.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că aspectele învederate de către recurenți, care vizează elemente de fond, respectiv aspectele concrete de fapt și de drept care au stat la baza demersului întreprins de organul fiscal (de emitere a actului administrativ fiscal) ori efectiva realizare a unei proceduri de audiere a contribuabilului/plătitorului, nu pot fi reținute, întrucât nu au legătură cu existența sau inexistenta unei motivări ori a mențiunii privind audierea, în cuprinsul Deciziei de impunere, fiind, astfel, străine viciului de formă reținut drept motiv de anulare a actelor administrative.

Se reține că, în lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a acestuia este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură. Absența motivării favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative.

Prin urmare, întrucât motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ și reprezintă o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului, în mod corect, cu o conformă aplicare și interpretare a legii, prima instanță a reținut că nemotivarea actului administrativ, dublată de lipsa mențiunii audierii contribuabilului, reprezintă împrejurări suficiente pentru anularea Deciziei de impunere nr. x/27.10.2015 și a Deciziei nr. 13284/13.12.2017 (prin care a fost respinsă contestația administrativă în cadrul căreia reclamanta societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. a invocat un astfel de viciu de formă).

În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 și 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu respectarea normelor de drept procedural și cu legala interpretare și aplicare a celor de drept material.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenții -pârâți Comuna Alunu și Primarul Comunei Alunu, va respinge recursul formulat de aceștia, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâții Comuna Alunu și Primarul Comunei Alunu împotriva sentinței civile nr. 480 din data de 25 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.