Decizia nr. 3960/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 23 mai 2014 sub nr. x/2014 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. x - Italia Sucursala Râmnicu Vâlcea a solicitat, în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din data de 31.10.2013 și a Raportului de inspecție Fiscală nr. x din 31.10.2013 întocmite de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, cu consecința exonerării de la plata obligațiilor fiscale suplimentare stabilite prin aceste acte. La data de 20.01.2015, reclamanta S.C. A. x - Sucursala Râmnicu Vâlcea, având în vedere că pârâta Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice Craiova a soluționat contestația administrativă formulată împotriva actelor administrativ fiscale vătămătoare emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea cu consecința comunicării Deciziei nr. 780 din 04.11.2014, în temeiul dispozițiilor art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală a formulat contestație împotriva acesteia solicitând anularea sa și: exonerarea de la plata sumei totale de 1.800.335 RON reprezentând obligații fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală prin Decizia nr. F-VL 62 din data de 31.10.2013 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală din data de 31.10.2013, acte administrativ - fiscale dresate de către pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea; exonerarea sa de la obligația de a diminua pierderea fiscală de recuperat în perioada următoare cu suma de 6.629.776 RON, măsura dispusa de către parata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea prin Dispoziția privind masurile stabilite de organele de inspecție fiscala nr. x/11.11.2013. Prin sentința nr. 205/2016 din 28 aprilie 2016, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea modificată formulată de reclamanta S.C. A. x - Italia Sucursala RâmnicuVâlcea, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta S.C. A. x - Italia Sucursala Râmnicu Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Prin decizia nr. 5333 din 5 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. x - Italia Sucursala Rm. Vâlcea împotriva sentinței nr. 205/2016 din 28 aprilie 2016 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a fost casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cauza fiind reînregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/2014*.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 125/2020 din 16 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, s-a admis în parte cererea reclamantei și s-a dispus anularea în parte a deciziei de soluționare a contestației nr. 780/04.11.2014, a deciziei de impunere nr. x/31.10.2013 emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr. x/31.10.2013 și a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 253/11-11.2013, până la limita sumei de 2013 RON reprezentând diminuarea pierderii fiscale aferentă perioadei 2009-2012.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 125/2020 din 16 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în nume propriu și în numele Administrației Județene a Finanțelor Publice Vâlcea din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a apreciat, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 29 alin. (1) și alin. (2) din Codul fiscal, a pct. 89 din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (1) lit. i), e), k), art. 116 alin. (1) și alin. (2) lit. c) și alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Așadar documentele anexate notelor de cheltuieli nu includ dovezi privind suportarea efectivă a costurilor și alocarea rezonabilă a acestor costuri către sediul permanent utilizând regulile prețurilor de transfer, așa cum prevede art. 29 din Codul fiscal. Invocând dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta a criticat sentința primei instanțe din perspectiva faptului că aceasta și-ar fi însușit concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, rezumându-se doar la enumerarea concluziilor expertului la fiecare analiză a cererilor reclamantei, fără a lua în considerare argumentele prezentate de pârâtă în cadrul apărărilor formulate și a dovezilor aduse în sprijinul celor susținute de organul fiscal, reținând că suma de 259.060 RON este justificată de faptul că sucursala din România a S.C. A. S.R.L. Italia a fost înființată pentru executarea contractului și implicit a lucrărilor care au făcut obiectul acestuia. A arătat că intimata nu a prezentat contracte, situații, rapoarte care să probeze realizarea activităților prestate, facturile prezentate având ca beneficiar societatea mamă, neputând fi stabilită legătura dintre acestea și obținerea de venituri de către sucursală iar celelalte înscrisuri prezentate nerespectând condițiile de fond și de formă necesare pentru a produce efecte. Referitor la suma de 5.400 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de traducere în anul 2009, respectiv la cheltuielile în sumă de 1.800 RON reprezentând servicii de traducere executate de PFA B. în anul 2010, a apreciat că instanța de fond a reținut eronat că aceste cheltuieli sunt deductibile în temeiul art. 29 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură fiscală, precum și ale pct. 89 din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și nu a avut în vedere că deținerea unei facturi și a unui contract nu sunt suficiente pentru includerea pe cheltuieli deductibile a unei sume dacă nu se face dovada efectuării operațiunii. În privința sumei de 21.600 RON, reprezentând cheltuieli pentru servicii de consultanță în afaceri, a arătat că aprecierile judecătorului de fond sunt eronate, întrucât acesta nu a avut în vedere că documentele justificative acestor servicii au constat în inventarierea patrimoniului, nefiind așadar prestate efectiv servicii de consultanță. A menționat recurenta, în ceea ce privește suma de 1.515.891 RON, reprezentând diferențe de curs valutar, că instanța a reținut eronat ca fiind valabile concluziile expertului judiciar, în sensul că acestea au fost calculate conform Ordinului MFP nr. 3055/2009, întrucât elementele valutare exprimate în valută trebuie evaluate și prezentate în situațiile financiare anuale utilizând cursul de schimb valutar comunicat de BNR valabil la data încheierii exercițiului financiar, diferențele de curs valutar favorabile sau nefavorabile fiind înregistrate la venituri sau cheltuieli după caz. În cauză, nu se face distincție între diferențele de curs valutar pentru datoriile firmei admise ca și cheltuieli deductibile în cursul inspecției fiscale anterioare și cele considerate nedeductibile. Aceste datorii reprezentând de fapt cheltuieli declarate ca nedeductibile în procedura unei inspecții fiscale anterioare, inspecție ale cărei concluzii au rămas definitive în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile. În privința cheltuielile în sumă de 21.000 RON, reprezentând servicii juridice, a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere că înscrisurile prezentate nu sunt suficiente pentru a aprecia asupra caracterului deductibil al acestei sumei, în opinia sa, acestea trebuiau însoțite de situații de lucrări, rapoarte, studii, din facturile emise nerezultând în ce constau acestea, care sunt tarifele practicate și modul cum s-a ajuns la sumele înscrise în aceste documente. Referitor la cheltuielile în sumă de 14.873 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor lipsă din gestiune a arătat că judecătorul fondului a apreciat eronat ca fiind valabile concluziile expertului care a arătat că din documentele contabile rezultă că suma de 14.873 RON nu este reală și ar rezulta dintr-o eroare de consemnare în documentele contabile, considerând recurenta că suma de 284.749 RON nu este deductibilă fiscal în baza art. 21 lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal în vigoare la data de 31.01.2012, astfel că nici diferența în sumă de 14.873 RON nu poate fi considerată deductibilă. Referitor la impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți, persoane juridice nerezidente în sumă de 126.323 RON și persoane fizice nerezidente în sumă de 1.402 RON, a susținut recurenta că la pronunțarea soluției de anulare a obligațiilor fiscale suplimentare stabilite prin actul de control atacat, judecătorul fondului și-a însușit eronat concluziile expertului judiciar, încălcând dispozițiile art. 115 alin. (1) lt. i, e, k, art. 116 alin. (1) și (2) lit. c) și alin. (5) din Codul fiscal. Astfel, în ceea ce privește societățile C. și D. nu se face dovada sediilor fixe în România pentru a se putea verifica în ce măsură veniturile obținute în temeiul contractelor încheiate cu societatea mamă au fost supuse impozitării. Referitor la veniturile din exploatare în sumă de 15.343.842 RON, reprezentând costuri solicitate ca pretenții în litigiul dintre Consorțiu și MFP, a arătat recurenta că atâta timp cât această sumă a fost încasată și se reflectă în evidența contabilă a intimatei, ea reprezintă un venit cert, impozabil, nereprezentând nici despăgubiri și nici active contingente, instanța de fond făcând o interpretare eronată a prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare. În fine, în privința sumei de 8.157.066 RON a arătat că în mod eronat operatorul economic a considerat ca neimpozabilă această sumă.

Apărările formulate în recurs Intimata-reclamantă S.C. A. x Vâlcea a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 9 noiembrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 15 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta S.C. A. x Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea a solicitat anularea deciziei de impunere nr. x din data de 31.10.2013, a deciziei de soluționare a contestației nr. 780 din 04.11.2014, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale suplimentare, în cuantum de 1.800.335 RON, reprezentând impozit pe profit - 1.185.511 RON, impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente - 126.323 RON, TVA - 7.698 RON, impozit pe veniturile nerezidenților persoane fizice - 1.402 RON precum și accesoriile aferente, precum și anularea dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/11.11.2013. Prin sentința recurată, pronunțată în al doilea ciclu procesual, acțiunea a fost admisă în parte și s-a dispus anularea în parte a deciziei de soluționare a contestației nr. 780/04.11.2014, a deciziei de impunere nr. x/31.10.2013 emisă in baza raportului de inspecție fiscală nr. x/31.10.2013 și a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 253/11-11.2013, până la limita sumei de 2013 RON reprezentând diminuarea pierderii fiscale aferentă perioadei 2009-2012, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în nume propriu și în numele Administrației Județene a Finanțelor Publice Vâlcea înțelegând să formuleze critici din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat în cuprinsul cererii de recurs dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticând sentința recurată prin prisma faptului că instanța de fond și-a însușit concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, fără a lua în considerare argumentele prezentate de pârâtă în cadrul apărărilor formulate, apreciind în mod eronat, în raport de concluziile expertului, că suma de 259.060 stabilită nedeductibilă de organele fiscale, este justificată. Relativ la acest motiv prezentat prin cererea de recurs Înalta Curte reține, în primul rând, că el nu pot fi subsumat cazului de casare invocat de recurenta-pârâtă, respectiv dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care are ca ipoteză situația în care instanța de fond interpretează sau aplică greșit normele de drept substanțial incidente în speță, ceea ce nu se poate reține relativ la o probă administrată în cauză. Instanța de control judiciar procedând la analiza acestei critici dezvoltate prin cererea de recurs reține în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. că susținerea recurentei-pârâte în sensul că instanța de fond a pronunțat sentința recurată exclusiv în baza raportului de expertiză efectuat în cauză, fără a lua în considerare argumentele prezentate de pârâtă în cadrul apărărilor formulate poate fi analizată prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., relativ la motivarea hotărârii judecătorești. Însă, privită chiar și din această perspectivă, critica adusă sentinței nu poate fi reținută decât ca nefondată, în condițiile în care, instanța de fond prin sentință a analizat cauza prin prisma întregului probatoriu administrat, reținând și indicând, în mod expres probele care au format convingerea sa în reținerea stării de fapt și de drept, respectiv înscrisuri cu caracter de documente justificative (facturi, chitanțe, note de cheltuieli), rapoarte de activitate, coroborate cu expertiza întocmită în cauză. Mai mult, modalitatea de apreciere a probelor și stabilirea situației de fapt de către instanța de fond excede controlului de legalitate al instanței de recurs, acestea neconstituind motive de casare. Nici incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut în cauză. Criticile din recurs vizează, în esență, aplicarea eronată a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și alin. (2) din Codul fiscal, a pct. 89 din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu referire la cheltuielile alocate unui sediu permanent de către o persoană juridică străină și încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (1) lit. i), e), k), art. 116 alin. (1) și alin. (2) lit. c) și alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu referire la sediul permanent ce aparține nerezidentului, în ceea ce privește societățile C. și D.. Conform prevederilor art. 29 alin. (1) Codul fiscal "persoanele juridice străine care desfășoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România au obligația de a plăti impozitul pe profit pentru profitul impozabil care este atribuibil sediului permanent". Alin. (2) al aceluiași articol prevede că: "profitul impozabil se determină în conformitate cu regulile stabilite în cap. II al prezentului titlu, în următoarele condiții:a) numai veniturile ce sunt atribuibile sediului permanent se includ în veniturile impozabile; b) numai cheltuielile efectuate în scopul obținerii acestor venituri se includ în cheltuielile deductibile". Din interpretarea acestor dispoziții legale coroborate cu cele ale pct. 89 din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal rezultă că pentru a fi deductibile astfel de cheltuieli alocate unui sediu permanent de către o persoană juridică străină care își desfășoară activitatea prin intermediul acesteia, este necesar ca, pe de o parte serviciul să fie efectiv prestat, pe baza unor documente justificative, iar pe de altă parte, să fie cheltuieli efectuate în scopul obținerii de venituri impozabile. Astfel, suma de 259.060,84 RON reprezentând cheltuielile ocazionate de traduceri documente juridice, copii xerox, contravaloare interpret, comisioane pentru deschiderea unei linii de credit, cheltuieli efectuate pentru deplasări cu avionul ale administratorului și celor doi angajați ai societății mamă, se susține că au fost realizate în scopul stabilirii și pregătirii unei strategii de apărare în litigiul internațional aflat pe rolul Curții Internaționale de Arbitraj, și care se purta între Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și consorțiul având ca lider S.C. A. x cu privire la rezilierea contractului încheiat la 16.12.200, contract în baza căruia a fost înființată societatea intimată. Cheltuielile aferente litigiului sunt atribuite în totalitate Sucursalei, fiind aferente contractului, pe considerentul că eventualele venituri ce ar rezulta din soluționarea pe calea arbitrajului a litigiului apărut, implică și acceptarea cheltuielilor efectuate în scopul soluționării litigiului. Contrar celor reținute de organele fiscale, astfel cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, aceste cheltuieli sunt justificate de faptul că sucursala din România a S.C. A. S.R.L. Italia este o entitate înființată pentru exercitarea contractului încheiat la 16.12.2000 și a lucrărilor care au făcut obiectul acestui contract. Cum litigiul internațional privea rezilierea acestui contract, cheltuielile aferente litigiului sunt atribuite în totalitate sucursalei și pot produce venituri acesteia, lucru dovedit de altfel prin decizia arbitrară parțială din 09.06.2010, aceste cheltuieli fiind justificate și înregistrate în evidența contabila a sucursalei. Nu pot fi avute în vedere susținerile recurentei referitoare la lipsa dovezii efectuării operațiunilor nici în ceea ce privește suma ce reprezintă contravaloarea serviciilor de traducere. Serviciile prestate de PFA B. au fost realizate în baza contractului de prestări servicii încheiat în data de 01.06.2005 cu S.C. A. S.R.L. Rm. Vâlcea, având stabilită o remunerație fixă lunară de 1800 RON/lună. În baza acestui contract au fost emise patru facturi. Deși prin notificarea de reziliere din octombrie 2006 a fost exprimată intenția de întrerupere a relației contractuale cu traducătorul, în fapt acesta a continuat traducerile și interpretariatul între partea română și italiană în perioada 2007-2012, acestea fiind necesare întâlnirilor și proceselor derulate între părți. Decizia arbitrală a Curții internaționale de Arbitraj a ICC din data de 09.06.2010, este dovada că toate aceste cheltuieli au fost făcute în scopul obținerii de venituri, astfel că prima instanță a reținut în mod corect că aceste cheltuieli sunt deductibile, având la bază un contract de prestări servicii. Referitor la suma de 21.600 RON reprezentând cheltuieli pentru servicii de consultanță în afaceri, recurenta susține că documentele justificative acestor servicii au constat în inventarierea patrimoniului, nefiind așadar prestate efectiv servicii de consultanță. Instanța de control judiciar constată că între S.C. A. S.R.L. sucursala Rm. Vâlcea și S.C. E. S.R.L. s-a încheiat contractul de prestări servicii având ca obiect consultanța în afaceri și reprezentare în fața unor instituții publice, activitatea prestată fiind facturată lunar, fiecare factură fiind însoțită de un raport de activitate. În baza acestui contract reclamanta a înregistrat în evidența contabilă un număr de 24 de facturi emise în anii 2009-2010. Astfel, în mod corect s-a reținut că aceste cheltuieli sunt deductibile având în vedere că sunt justificate de rapoarte de activitate și facturi. Înalta Curte nu poate da curs susținerilor recurentei privitoare la nedeductibilitatea cheltuielilor constând în diferențele de curs valutar. Astfel cum rezultă și din raportul de expertiză efectuat în cauză, aceste diferențe de curs valutar, sunt calculate conform Ordinului MFP 3055/2009 privind Reglementările Contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene, iar elementele valutare exprimate în valută trebuie evaluate și prezentate în situațiile financiare anuale utilizând cursul de schimb valutar comunicat de BNR, valabil la data încheierii exercițiului financiar, diferențele de curs valutar favorabile sau nefavorabile fiind înregistrate la venituri sau cheltuieli după caz. Cum reclamanta a înregistrat pe contul de cheltuieli diferențe de curs valutar în cuantum de 3.364.414,890 RON, în mod corect prima instanță a apreciat aceste cheltuieli ca fiind deductibile. Sunt nefondate și susținerile legate de aprecierea eronată a primei instanțe referitoare la deductibilitatea sumei reprezentând serviciile juridice. În privința acestor sume s-a reținut că intimata a încheiat cu cabinetul individual de avocat F. contractul de prestări servicii nr. x/05.12.2010 și actul adițional la contract, asistența juridică fiind necesară în dosarele aflate pe rol în anii 2011-2012. Întrucât au fost prezentate documente justificative care îndeplinesc condițiile legale, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, în mod corect s-a reținut că aceste cheltuieli sunt deductibile în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (1) și (2) Codul fiscal, coroborate cu cele ale pct. 89 din H.G. nr. 44/2004. Referitor la cheltuielile în sumă de 14.873 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor lipsă din gestiune, în mod corect a reținut prima instanță că această diferență nu este reală, ea rezultând dintr-o eroare de consemnare în documentele contabile, în contabilitatea intimatei fiind înregistrată suma de 284.749 RON, iar la articolul contabil 6588 fiind prevăzută suma de 269.113,71 RON, aspect ce rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză. A mai susținut recurenta că la pronunțarea soluției de anulare a obligațiilor fiscale suplimentare stabilite prin actul de control atacat, judecătorul fondului și-a însușit eronat concluziile expertului judiciar, încălcând dispozițiile art. 115 alin. (1) lt. i, e, k, art. 116 alin. (1) și (2) lit. c) și alin. (5) din Codul fiscal, întrucât, în ceea ce privește societățile C. și D., nu se face dovada sediilor fixe în România pentru a se putea verifica în ce măsură veniturile obținute în temeiul contractelor încheiate cu societatea mamă au fost supuse impozitării, critici pe care instanța de control judiciare le găsește de asemenea neîntemeiate. Potrivit dispozițiilor art. 115 alin. (2) Codul fiscal veniturile unui nerezident, care sunt atribuibile unui sediu permanent/sediu permanent desemnat în România nu sunt impozitate potrivit prezentului capitol și se impozitează conform titlului II, III sau IV. Titlul II privește impozitul pe profit, iar titlul III enumeră la art. 39 contribuabilii, aceștia fiind persoanele fizice rezidente; persoanele fizice nerezidente care desfășoară o activitate independentă prin intermediul unui sediu permanent în România; persoanele fizice nerezidente care desfășoară activități dependente în România; persoanele fizice nerezidente care obțin venituri prevăzute la art. 89. Prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit că C. și D. sunt persoane juridice nerezidente, ambele din Anglia, astfel că în mod corect a reținut prima instanță că acestea se încadrează în dispozițiile art. 115 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, respectiv veniturile nu sunt impozitate. Criticile ce vizează interpretarea eronată a prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare, sunt de asemene nefondate, judecătorul fondului statuând în mod corect că suma de 15.343.842 trebuia recunoscută ca un activ contingent și nu ca venit impozabil, dat fiind caracterul incert al acesteia. Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: "(1) Profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare (...)". Conform Ordinului MFP nr. 3055/2009 un activ contingent este un activ potențial, care apare ca urmare a unor evenimente anterioare datei bilanțului și a căror existență va fi confirmată prin apariția sau nu a unor evenimente viitoare nesigure, care pot fi în totalitate sub controlul entității. În cazul în care realizarea unui venit este sigură, activul contingent aferent nu este un activ contingent și trebuie recunoscut în bilanț. Prima instanță a analizat suma de 15.343.842 RON și a reținut că aceasta trebuia recunoscută ca un activ contingent și nu ca venit impozabil, dat fiind caracterul incert al acesteia, suma fiind încasată urmare a unei decizii arbitrare parțiale ce are un caracter preliminar și nu definitiv, decizie ce a fost, de altfel, modificată prin Hotărârea arbitrală definitivă din data de 15 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de arbitraj ICC Paris. În fine, în ceea ce privește calificarea sumei de 8.157.066 RON drept pierdere fiscală aferentă anului 2011, se reține că potrivit raportului de expertiză, în luna octombrie 2011 S.C. A. x a efectuat mai multe înregistrări contabile prin care diminuează veniturile aferente producției în curs de execuție cu suma de 10.703.275 RON, în care se regăsește și suma de 8.157.066 RON. În acest context, măsura organelor fiscale a fost de a ștorna din contul 332 "lucrări în curs de execuție", respectiv din contul 711, suma înregistrată în plus de 8.157.066 RON, având în vedere că reclamanta nu a realizat această operațiune. Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că stornarea sumei de 8.157.066 RON este în fapt o pierdere fiscală. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.