ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5333/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 23 mai 2014 sub nr. x/2014 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL - Italia Sucursala Râmnicu Vâlcea a solicitat, în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din data de 31 octombrie 2013 și a Raportului de inspecție Fiscală nr. x din 31 octombrie 2013 întocmite de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, cu consecința exonerării de la plata obligațiilor fiscale suplimentare stabilite prin aceste acte.

La data de 20 ianuarie 2015, reclamanta SC A. SRL ITALIA - SUCURSALA RÂMNICU VÂLCEA, având în vedere că pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a soluționat contestația administrativă formulată împotriva actelor administrativ fiscale vătămătoare, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea cu consecința comunicării Deciziei nr. 780 din 4 noiembrie 2014, în temeiul dispozițiilor art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală a formulat contestație împotriva acesteia solicitând anularea sa și:

- exonerarea sa de la plata sumei totale de 1.800.335 RON reprezentând obligații fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală prin Decizia nr. F-VL 62 din data de 31 octombrie 2013 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală din data de 31 octombrie 2013, acte administrativ-fiscale dresate de către pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea;

- exonerarea sa de la obligația de a diminua pierderea fiscală de recuperat în perioada următoare cu suma de 6.629.776 RON, măsura dispusa de către parata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea prin Dispoziția privind masurile stabilite de organele de inspecție fiscala nr. x din 11 noiembrie 2013.

Prin Sentința nr. 205/2016 pronunțată în data de 28 aprilie 2016, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea modificată formulată de reclamanta SC A. SRL - ITALIA SUCURSALA RÂMNICU VÂLCEA, în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CRAIOVA și ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE VÂLCEA.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta SC A. SRL - ITALIA SUCURSALA RÂMNICU VÂLCEA, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

În motivarea recursului a arătat că a făcut obiectul unei inspecții fiscale realizate de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice a județului Vâlcea cu consecința emiterii Raportului de Inspecție fiscală nr. x, Deciziei de impunere nr. x din data de 31 octombrie 2013 precum și a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x din 11 noiembrie 2013.

A formulat contestație împotriva acestor acte administrativ-fiscale, contestația fiind soluționată de DGRFP Craiova Decizia nr. 780 din 4 noiembrie 2014, ulterior aceasta fiind contestată în instanță pentru suma totală de 1.800.335 RON reprezentând obligații fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală prin Decizia nr. F-VL 62 din data de 31 octombrie 2013 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din data de 31 octombrie 2013 precum și cu privire la obligația de a diminua pierderea fiscală de recuperat în perioada următoare cu suma de 6.629.776 RON, măsura dispusă prin Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x din 11 noiembrie 2013.

Precizează ca pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea a formulat împotriva sa la data de 5 decembrie 2013 plângere penală, având ca obiect constatările din Raportul de inspecție fiscală nr. x din 31 octombrie 2013 prin care s-a constituit parte civilă în numele Statului român pentru suma de 1.185.517 RON și accesoriile fiscale aferente acestei sume.

În cursul cercetării și a procesului penal, a fost administrat un vast probatoriu constând în înscrisuri contabile și fiscale precum și audierea unor persoane implicate în operațiunile economice considerate de pârâtă ca fiind fictive.

Prin Hotărârea penală nr. 56 din 27 august 2014, secția penală a Tribunalului Vâlcea a respins definitiv plângerea penală a pârâtei, soluționând cu aceasta ocazie și latura civilă a plângerii penale în sensul că societatea recurentă nu datorează sumele pretinse de către pârâtă și cu care s-a constituit parte civilă în numele Statului român.

Deși a solicitat atât organului fiscal de soluționare a contestației administrativ-fiscale cât și instanței să țină cont de hotărârile penale și să dea eficiență dispozițiilor art. 214 alin. (4) C. proc. civ. fiscală, precum și pct. 10.4 din OPANAF 2906/2014 relativ la "Instrucțiunile privind soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrativ-fiscale" acest lucru nu s-a întâmplat.

Se motivează că astfel s-a încălcat și principiul securității raporturilor juridice (CEDO - Cauza Lungu contra României, Hot. din 21 octombrie 2014 și Cauza Bartos contra României, Hot. din 20 iulie 2006).

În considerentele sentinței, nu se regăsesc motivele contestației sale prin care a precizat acțiunea inițiala iar instanța de fond nu le-a avut în vedere la pronunțarea hotărârii.

Precizează și că prin încheierea de ședință din data de 29 martie 2016, instanța de fond a încuviințat suplimentarea probatoriului cu înscrisuri prin care am dovedit că a restituit Statului român suma de 15.343.842 RON adică 3.017.827,32 Euro, ca efect al Deciziei arbitrale definitive, pronunțată de Curtea de Arbitraj, sumă ce a făcut obiectul impozitării de către pârâtă prin actele administrativ-fiscale contestate în acest proces, aflându-se în situația de a plăti impozit pentru o sumă care a fost restituită Statului român.

Arată și că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază relativ la solicitarea sa de a fi exonerată de la obligația de a diminua pierderea fiscală de recuperat în perioada următoare cu suma de 6.629.776 RON, măsura dispusă de către pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea prin Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x din 11 noiembrie 2013. Deși prin încheierea de ședința din data de 19 martie 2015 instanța de fond a încuviințat obiectivul nr. 7 al expertizei prin care s-a solicitat ca expertul sa răspundă:

"dacă dispoziția de măsuri nr. 253 din 11 noiembrie 2013 privind diminuarea pierderii fiscale de recuperat în perioada următoare cu suma de 6.629.776 RON este oportună și necesară, raportat la răspunsurile date la obiectivele de la punctele 1 - 4 și 6", iar experții au concluzionat prin răspunsul lor că această dispoziție nu este oportună și necesară, hotărârea atacată cu recurs înlătura aceasta probă fără motivare.

De asemenea susține că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază relativ la solicitarea sa de a se constata că suma de 8.157.066 RON reprezintă pierdere fiscală aferentă anului fiscal 2011. Deși prin încheierea de ședință din data de 19 martie 2015 instanța de fond a încuviințat obiectivul nr. 3 al expertizei prin care s-a solicitat ca expertul să răspundă:

"dacă suma de 8.157.066 RON reprezintă pierdere fiscală aferentă anului fiscal 2011", iar experții au concluzionat prin răspunsul lor în acest sens, hotărârea atacată înlătură această probă fără motivare.

Arată și că hotărârea atacată cu recurs, cuprinde motive contradictorii cu privire la nerespectarea procedurilor privind prețurile de transfer deoarece pe de o parte se reține că "potrivit art. 2 din Ordinul nr. 222/2008, au obligația de a întocmi și prezenta dosarul prețurilor de transfer doar contribuabilii care desfășoară tranzacții cu persoane afiliate" iar pe de altă parte se susține că "reclamanta nu a realizat tranzacții cu societatea mamă".

Or, repartizarea de către societatea mamă din Italia către sucursala sa din România a întregii sume contestate este constituită dintr-o multitudine de tranzacții, întrucât repartizarea cheltuielilor către sucursala din România s-a făcut pe baza unor acte contabile și fiscale (facturi, note contabile speze, dispoziții de plată, chitanțe etc.) iar tranzacția economică cuprinde toate raporturile economice existente între cele două entități, suma contestată fiind rezultatul acestor raporturi economice.

Pe de altă parte instanța de fond retine ca pertinentă apărarea pârâtei potrivit căreia nu a fost solicitat dosarul preturilor de transfer întrucât organul fiscal de control nu a identificat tranzacții suspecte de a fi subevaluate, ceea ce vine în contradicție cu argumentul că societatea mamă din Italia a repartizat toată suma contestată sucursalei din România.

Instanța de fond intră în contradicție și cu concluziile organului de inspecție fiscală reținute în pag. 5 din Raportul de inspecție fiscală care arată că documentele justificative nu includ dovezi privind suportarea efectivă a costurilor și alocarea rezonabilă a acestor costuri către sediul permanent utilizând regulile prețurilor de transfer, așa cum prevede art. 29 din Codul fiscal.

Concluziile inspecției fiscale anterior prezentate au folosite în apărarea sa, dar instanța de fond le-a înlăturat fără nicio motivare.

Hotărârea recurată, nu cuprinde motivele pentru care instanța de fond a respins cererea sa de anulare a obligațiilor fiscale suplimentare privind impozitul pe profit aferent sumei de 259.060,84 RON reprezentând cheltuieli ocazionate cu traduceri, documente juridice, copii xerox, contravaloare interpret, cheltuieli efectuate pentru deplasări cu avionul ale administratorului și celor doi angajați ai societății mamă. Instanța de fond nu motivează de ce facturile prezentate, cu beneficiar societatea mamă din Italia, și înregistrate pe costuri la sucursala din România nu au legătură cu obținerea de venituri din România raportat la împrejurarea ca sucursala din România a fost înființată ca sediu permanent al societății mamă din Italia cu scopul unic al realizării contractului cu Statul roman deci corelativ și obținerii de venituri din acest contract în România. De asemenea instanța de fond nu motivează care sunt înscrisurile care nu respectă condițiile de fond și de formă necesare pentru a produce efecte și nici care sunt aceste lipsuri.

Hotărârea recurată, nu cuprinde motivele pentru care instanța de fond a respins cererea sa de anulare a obligațiilor fiscale suplimentare privind impozitul pe profit aferent sumei de 235.402,92 RON constând în onorarii profesionale conform facturilor nr. x emise de B. și C. Astfel susține că instanța de fond nu motivează de ce au fost înlăturate apărările sale făcute cu privire la aceasta sumă generatoare de obligații fiscale mulțumindu-se să achieseze necondiționat la susținerile pârâtei din actul administrativ atacat, nemotivând înlăturarea concluziilor expertizei dispuse în cauză.

Hotărârea atacată cu recurs cuprinde motive străine cauzei dedusă judecații respingând cererea sa de anulare a obligațiilor fiscale privind impozitul pe profit aferent sumei de 43.200 RON reprezentând servicii de consultanță în afaceri de către D. SRL pentru anii 2009 - 2010.

Instanța de fond susține motive străine cauzei dedusă judecații întrucât documentele justificative produse ca probă rețin o altă situație de fapt și anume acordarea de asistență economică și juridică în afaceri și pentru pregătirea procesului de la Curtea de Arbitraj.

Instanța de fond nu motivează de ce au fost înlăturate apărările sale făcute cu privire la aceasta sumă generatoare de obligații fiscale mulțumindu-se să susțină în mod greșit că serviciile prestate de către SC D. SRL ar fi avut ca scop inventarierea patrimoniului, ceea ce este fals, întrucât din întregul material probator administrat rezultă că acordarea consultanței în ceea ce privește inventarierea patrimoniului este numai una dintre multitudinea de activități desfășurate și care, în niciun caz nu ar fi putut fi facturată cu suma de 43.200 RON.

Hotărârea atacata cu recurs, nu cuprinde nici motivele pentru care instanța de fond a respins cererile sale de anulare a obligațiilor fiscale în suma de 1.515.891 RON reprezentând diferențe de curs valutar, a obligațiilor fiscale privind suma de 21.000 RON reprezentând servicii juridice ale cab. individual E., a obligațiilor fiscale aferente sumei de 15.343.842 RON reprezentând venituri din exploatare, respectiv costuri solicitate ca pretenții în litigiul dintre Consorțiu și MFP, a obligațiilor fiscale aferente sumei de 14.873 RON reprezentând contravaloare bunurilor lipsa în gestiune, a obligațiilor fiscale privind suma de 7.698 RON reprezentând TVA suplimentar de plata aferent anilor 2009 - 2010, a obligațiilor fiscale privind suma de 126.323 RON reprezentând impozitul pe veniturile obținute în România de nerezidenți, persoane juridice și suma de 1.402 RON reprezentând impozit pe veniturile obținute în România de nerezidenți persoane fizice.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. susține că:

A. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește nerespectarea procedurilor privind preturile de transfer.

În acest sens susține că instanța de fond face o greșită aplicare a dispozițiilor art. 79 alin. (2) din Codul de procedură fiscală și OPANAF 222/2008 deoarece nu a dat eficiență dispozițiilor art. 49, alin. (1) C. proc. civ. fiscală, referitoare la mijloacele de probă. Consideră că organele fiscale au avut în vedere simple supoziții, instanța de fond preluându-le ca atare, fără nicio critică, eludându-se astfel dispozițiile art. 7 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, conform căruia instanța de fond trebuia să constate că pârâta era îndreptățită (și obligată) să examineze din oficiu starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale.

Consideră că instanța de fond nu trebuia să se raporteze numai la dispozițiile art. 2 din OPANAF nr. 222/2008, ci trebuia sa aibă în vedere și anexa nr. 1 la acest ordin în care se arată în extenso ce informații trebuie să conțină dosarul preturilor de transfer pe care pârâta trebuia să le utilizeze pentru a putea să lămurească pe deplin speța dedusă judecații. Reținând numai apărarea pârâtei potrivit căreia nu a fost solicitat dosarul prețurilor de transfer întrucât organul fiscal de nu a identificat tranzacții suspecte de a fi subevaluate, instanța de fond a restricționat aplicarea acestui act normativ la o singura situație și anume la tranzacțiile suspecte de a fi subevaluate, celelalte ipoteze nefiind analizate.

În mod paradoxal, considerentele reținute de către instanța de fond se referă la situația contrară în care inspecția fiscală retine ca suspecte tranzacțiile supraevaluate de repartizare către sucursala din România a întregii sume contestate.

B. Hotărârea atacată cu recurs a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 214 alin. (4) C. proc. civ. fiscală precum și pct. 10.4 din OPANAF 2906/2014 relativ la "Instrucțiunile privind soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrativ-fiscale" pentru că nu a dat eficiență Hotărârii penale a Tribunalului Vâlcea nr. 56 din 27 august 2014 și nici hotărârilor penale prin care a fost soluționată latura civilă în cursul procesului penal pentru suma cu care pârâta s-a constituit parte civilă în numele Statului român.

Arată că deși a solicitat ca instanța de fond să dea eficiență dispozițiilor art. 214 alin. (4) C. proc. civ. fiscală aceasta a încălcat norma de drept material în discuție cu consecința, încălcării principiului securității raporturilor juridice.

C. Referitor aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește respingerea deductibilității fiscale susține că instanța de fond nu a dat eficiență dispozițiilor imperative ale art. 21 alin. (1), art. 29 alin. (1) și (2) Codul fiscal coroborate cu cele ale pct. 89 din H.G. nr. 44/2004 privind deductibilitatea sumelor supuse analizei făcând o interpretare restrictivă a admisibilității mijloacelor de probă și de justificare a cheltuielilor deductibile fiscal.

Se arată că și în această situație că instanța de fond nu a dat eficiență dispozițiilor art. 49 alin. (1) C. proc. civ. fiscală, eludând dispozițiile art. 7 referitoare la rolul activ din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În ceea ce privește respingerea deductibilității fiscale a sumei reprezentând servicii juridice ale cab. individual E. arată că instanța nu a avut în vedere nici dispozițiile Legii avocaturii potrivit cărei avocatul, în exercitarea profesiei sale acordă nu numai opinii juridice scrise dar și consultații juridice orale, chiar prin telefon.

D. În ceea ce privește suma de 15.343.842 RON reprezentând venituri din exploatare respectiv costuri solicitate ca pretenții în litigiul dintre Consorțiu și MFP susține că instanța de fond face o greșită aplicare a normelor de drept material, respectiv OMFP nr. 3055/2009, pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu Directivele Europene, care la pct. 36, menționează:

"36. - (1) Elementele prezentate în situațiile financiare anuale se evaluează în conformitate cu principiile contabile generale, astfel efectele tranzacțiilor și ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când tranzacțiile și evenimentele se produc (și nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit) și sunt înregistrate în contabilitate și raportate în situațiile financiare ale perioadelor aferente."

Astfel, chiar dacă prin Decizia Arbitrală Parțială Finală din 9 iunie 2010 a fost stabilită obligația de plata din partea MFP, iar suma a fost încasată de către recurentă, acest eveniment trebuie recunoscut așa cum este el când se produce, adică la momentul anului 2011, ca activ contingent și nu ca și venit contabil/fiscal efectiv, întrucât suma avea caracter preliminar și nu definitiv.

Tot în OMFP nr. 3055/2009, la pct. 211 (2) este dată definiția activului contingent astfel:

"211 (2)- Un activ contingent este un activ potențial care apare ca urmare a unor evenimente anterioare datei bilanțului și a căror existență va fi confirmată numai prin apariția sau neapariția unuia sau mai multor evenimente viitoare nesigure, care nu pot fi în totalitate sub controlul entității.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă un drept de creanță ce poate rezulta dintr-un litigiu în instanță (de ex. o despăgubire), în care este implicată entitatea și al cărui rezultat este incert."

Astfel, consideră că la momentul anului 2011 când a fost valorificată Decizia Arbitrală Parțială, aceasta trebuia recunoscută ca activ contingent și nu ca venit contabil/fiscal efectiv în logica pct. 211 și anume că:

"Activele contingente nu sunt recunoscute în situațiile financiare, deoarece ele nu sunt certe iar recunoașterea lor ar putea determina un venit care să nu se realizeze niciodată".

În aceste circumstanțe, susține că instanța de fond ar fi trebuit să constate că pârâta nu a dat eficiență dispozițiilor imperative ale art. 105 alin. (9) din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și a Normelor de aplicare a acestui articol în sensul că trebuia ca în temeiul dispozițiilor pct. 63 alin. (1) și (2) din OMFP nr. 3055/2009 privitor la corectarea erorilor contabile să emită o Dispoziție privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală, având ca obiect corectarea înregistrărilor eronate din contabilitatea recurentei reașezând suma de 15.343.842 RON ca activ contingent, astfel că această sumă nu trebuia sa facă obiectul impozitării până la soluționarea irevocabilă a cauzei de pe rolul Curții Internaționale de Arbitraj.

Recurenta a dovedit că a restituit Statului Roman suma de 15.343.842 RON și dobânzile aferente, reprezentând suma de 3.017.827,32 Euro, ca efect al Deciziei Arbitrale definitive, pronunțata de Curtea de Arbitraj, sumă ce a făcut obiectul impozitării prin actele administrativ-fiscale contestate în acest proces, aflându-se în situația de a plăti impozit pentru o sumă care a fost restituită Statului român.

E. În ceea ce privește debitul suplimentar în sumă de 7.698 RON reprezentând TVA aferentă anilor 2009-2010 susține că instanța de fond nu a dat eficiență dispozițiilor Codul fiscal și a Normelor de aplicare ale acestuia în ceea ce privește deductibilitatea TVA

F. În ceea ce privește obligațiile fiscale impuse suplimentar privind impozitul pe veniturile obținute în România de nerezidenți, persoane fizice, în sumă de 126.323 RON și persoane fizice nerezidente în sumă de 1.402 RON susține că instanța de fond face o greșită aplicare a dispozițiilor art. 115 alin. (2) C. fisc. care stabilește imperativ care sunt veniturile impozabile obținute în România care nu se impozitează conform Titlului V și se impozitează conform Titlului II sau III după caz. Niciuna din persoanele juridice nerezidente despre care face vorbire instanța de fond în considerente nu a avut sediu fix în România fiind tratate la art. 115 alin. (2) lit. a) și nu la articolele invocate de către instanța de judecată, putând fi tratate la capitolul impozit pe profit și nu la cel privitor la impozitul pe venituri ale nerezidenților. În ceea ce privește persoanele fizice nerezidente acestea și-au reținut la sursa impozitul pe venituri 20% în statul membru Italia, acest lucru rezultând din facturile emise de către acestea.

Instanța de fond omite să precizeze în considerente apărarea sa că persoanele nerezidente au încheiat contractele de prestări servicii direct cu firma mamă din Italia, sucursalei din România revenindu-i obligația de a suporta costurile serviciilor astfel prestate în litigiul de la Curtea Internațională de Arbitraj, astfel că nerezidenții nu aveau obligația de a deține sedii fixe în România.

Referitor la persoanele juridice nerezidente F. și G., ambele din Italia, stabilirea obligației de plata a impozitului pe venit nu există întrucât plata serviciilor acestora s-a făcut pentru un contract finanțat printr-un acord financiar internațional, în acest caz fiind aplicabile dispozițiile art. 117 lit. f) din Legea nr. 571/2003 ce scutește de impozit aceste venituri și despre care instanța de fond nu face vorbire. făcând o aplicare greșita a dispozițiilor art. 118 alin. (1) C. fisc.

În cauză nu s-au formulat întâmpinări de către intimatele pârâte.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând recursul formulat de reclamantă în raport cu sentința recurată se reține ca fiind fondată calea de atac pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. constituie motiv de casare ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În acest sens art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. arată că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în considerentele sale situația de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Așa cum s-a subliniat în doctrină și practica judiciară motivarea este de esența hotărârii judecătorești și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de către părți, dar și pentru a permite instanței de recurs, cum este situația în speța dedusă judecății, să verifice aplicarea legii de către prima instanță în raport de situația de fapt existentă în speță.

Este adevărat că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, însă această împrejurare nu eludează obligația instanței de a stabili starea de fapt avută în vedere în baza probelor administrate, arătând și relevanța acestor prin considerente din care să rezulte motivele pentru care unele au fost reținute ca relevante iar altele înlăturate și de a se pronunța asupra susținerilor și apărărilor esențiale formulate de părți, în lipsa unei motivări care să analizeze aceste aspecte, hotărârea judecătorească neputând fi reținută ca fiind motivată potrivit cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest sens se reține în primul rând că în speța dedusă judecății că este adevărat că prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat numai anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 31 octombrie 2013 și a Raportului de inspecție fiscală în baza căruia a fost emisă decizia de impunere, cu nr. x din 31 octombrie 2013, însă, prin precizarea de acțiune depusă la dosarul cauzei la data de 20 ianuarie 2015 ca urmare a soluționării contestației administrative formulată de reclamantă prin Decizia nr. 780 din 4 noiembrie 2014, aceasta a arătat că înțelege să conteste și această decizie, capăt de cerere cu care instanța de fond a reținut că este legal investită, dar a contestat și Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x din 11 noiembrie 2013 cu privire la obligația statuată prin această dispoziție în sarcina sa de a diminua pierderea fiscală de recuperat în perioada următoare cu suma de 6.629.776 RON, solicitare care nu a fost avută în vedere de instanța de fond și care nu a fost analizată, așa cum rezultă din considerentele sentinței recurate.

Pe de altă parte se constată că în speță s-a administrat proba cu expertiză însă prin considerentele sentinței recurate această probă nu este evaluată prin prisma relevanței sale, constatările și concluziile expertului nefiind apreciate și eventual valorificate în soluționarea cauzei.

De asemenea recurenta reclamantă, în dovedirea susținerilor sale a uzat de proba cu înscrisuri, printre care și hotărâri pronunțate în materie penală cu privire la care a arătat că s-au tranșat cu putere de lucru judecat unele dintre aspectele litigioase din prezenta cauză. Nici aceste probe nu au fost analizate de către instanța de fond.

Mai mult, instanța de fond se rezumă la o analiză sumară a aspectelor litigioase exclusiv prin prisma Deciziei de impunere nr. x din 31 octombrie 2013, preluând și în acest context în esență cele reținute de pârâte prin actele contestate, fără a arăta susținerile reclamantei și dacă acestea sunt întemeiate în unei baza stării de fapt ce se impunea a fi stabilită de către instanță ca urmare a analizei probelor administrate în cauză și la care urma a se face aplicarea dispozițiilor legale relevante.

Procedând astfel, neexaminând în totalitate obiectul litigiului și însușindu-și în mod exclusiv susținerile pârâtelor, instanța de fond nu a analizat în realitate fondul cauzei.

În consecință potrivit art. 496 și art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ. va admite recursul formulat de reclamantă, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, prima instanță va analiza acțiunea promovată în cauză prin prisma tuturor susținerilor și apărărilor părților esențiale în justa soluționare a cauzei, având în vedere și considerentele prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL - ITALIA SUCURSALA RM VÂLCEA împotriva Sentinței nr. 205/2016 din 28 aprilie 2016 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 noiembrie 2019.

GGC - LM