ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 547/2022

Ședința publică din data de 2 februarie 2022

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Președintele Camerei Deputaților și Secretariatul General al Camerei Deputaților, anularea Hotărârii Camerei Deputaților nr. 31 din data de 07.11.2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Secretariatului General al Camerei Deputaților, precum și a Statului de funcții pe anul 2006, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind emise cu încălcarea competenței Biroului Permanent al Camerei Deputaților și a Dispozițiilor Hotărârilor nr. 21 din data de 05.11. 1997 și nr. 17 din data de 16.09.1998, privind Regulamentul de organizare și funcționare a Secretariatului general al Camerei Deputaților și normele de aprobare a criteriilor de stabilire a salariilor de bază între limite, evaluarea performanțelor profesionale și metodologiile de aplicare a acestora, pentru salariații din Secretariatul General al Camerei Deputaților, comunicată către Departamentul Secretariatului Tehnic la data de 17.09.1998. A mai cerut reclamantul ca instanța să oblige intimata instituție publică a administrației publice centrale să revină la structura organizatorică și statul de funcții aprobate de către Biroul Permanent al Camerei Deputaților, acte emise în temeiul art. 29 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților.

Prin sentința civilă nr. 3138 din 29 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâți și a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Președintele Camerei Deputaților și Secretariatul General al Camerei Deputaților, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Împotriva sentinței civile nr. 3138 din 29 iunie 2018 a declarat recurs reclamantul A. ce a fost soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal prin decizia civilă nr. 1369 din data de 4 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, în sensul constatării nulității recursului.

Împotriva deciziei civile menționate în punctul I.3. anterior, a formulat contestație în anulare reclamantul A., înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, prin care contestatorul a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, anularea deciziei civile nr. 1369 din data de 4 martie 2021 și, urmare a rejudecării recursului, admiterea acestuia, casarea sentinței civile nr. 3138 din 29 iunie 2018, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Președintele Camerei Deputaților și Secretariatul General al Camerei Deputaților și admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul anulării Hotărârii Camerei Deputaților nr. 31 din data de 07.11.2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Secretariatului General al Camerei Deputaților, precum și a Statului de funcții pe anul 2006, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind emise cu încălcarea competenței Biroului Permanent al Camerei Deputaților și a Dispozițiilor Hotărârilor nr. 21 din data de 05.11. 1997 și nr. 17 din data de 16.09.1998, privind Regulamentul de organizare și funcționare a Secretariatului General al Camerei Deputaților și normele de aprobare a criteriilor de stabilire a salariilor de bază între limite, evaluarea performanțelor profesionale și metodologiile de aplicare a acestora, pentru salariații din Secretariatul General al Camerei Deputaților, cu obligarea, totodată, a pârâților la revenirea la structura organizatorică și statul de funcții aprobate de către Biroul Permanent al Camerei Deputaților.

Susținând incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., contestatorul a apreciat, în esență, că anularea hotărârii atacate se impune în considerarea faptului că decizia atacată a fost dată de judecători cu nerespectarea dispozițiilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de art. 493 C. proc. civ. privitor la procedura de filtrare a recursului, în vigoare la data înregistrării cererii sale de chemare în judecată pe rolul instanțelor, ce a fost cea de 22 februarie 2018, anterior adoptării Legii nr. 310 din 17 decembrie 2018, pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În opinia contestatorului, întrucât recursul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 era de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul învestit cu soluționarea cauzei trebuia să decidă asupra admisibilității în principiu a recursului, prin parcurgerea procedurii reglementate de art. 493 C. proc. civ., în sensul că, pe baza recursului, întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a înscrisurilor noi, președintele completului trebuia să întocmească un raport asupra admisibilității în principiu a recursului sau să desemneze un alt membru al completului ori magistratul-asistent în acest scop. Or, în cadrul ședinței publice din data de 4 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a dispus, prin decizia civilă nr. 1369 din data de 4 martie 2021, constatarea nulității recursului declarat de reclamant, fără a parcurge procedura reglementată de art. 493 C. proc. civ.

A mai invocat contestatorul și prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că prin, nerespectarea procedurii reglementate de art. 493 C. proc. civ., au fost încălcate cerințe legale imperative, fiind adusă părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea deciziei atacate.

De asemenea, în susținerea solicitării de admitere a recursului, drept efect al anulării deciziei civile nr. 1369 din data de 4 martie 2021, contestatorul a reiterat aspectele evocate prin memoriul de recurs și cererea de chemare în judecată

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimatul Secretarul General al Camerei Deputaților a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată, susținând, în esență, că aspectele învederate de contestator nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 503, alin. (2), pct. 1 C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare depus în dosarul cauzei, contestatorul a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimatul Secretarul General al Camerei Deputaților, apreciind că acestea sunt neîntemeiate și a invocat, în rejudecarea recursului, excepția de nelegalitate a prevederilor art. 18 din Ordinul nr. 965 din 25 august 2015.

II. Soluția Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și decizia atacată prin contestația în anulare, în raport de motivele invocate și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că cererea privind contestația în anulare formulată de contestatorul A. este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reamintește că, în practica sa judiciară, s-a conturat opinia unanimă potrivit căreia temeiurile prevăzute de normele procedurale care reglementează contestația în anulare sunt de strictă interpretare, fiind interzisă utilizarea acestor dispoziții pentru a declanșa un nou control pe fond al pretențiilor deduse judecății, ori cenzurarea statuărilor instanțelor de control judiciar în ceea ce privește aspectele de temeinicie sau legalitate incidente cauzei.

În calea extraordinară de atac pendinte, contestatorul a solicitat anularea deciziei civile nr. 1369 din data de 4 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin invocarea dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., ce statuează că hotărârea instanței de recurs poate fi atacată cu contestație în anulare atunci când a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că, pentru reținerea incidenței unui astfel de motiv de contestație în anulare, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:

Motivul privitor la necompetență, prevăzut de prima teză a pct. 1 al art. 503 alin. (2) C. proc. civ., se referă exclusiv la necompetența instanței care a pronunțat hotărârea care se atacă, și anume a instanței de recurs, iar o atare necompetență trebuie să fie una absolută.

Cât privește motivul prevăzut de pct. 1 teza a II-a, din cuprinsul art. 503 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că sintagma "alcătuirea instanței" implică atât nerespectarea normelor privind compunerea instanței, cât și pe acelea referitoare la constituirea instanței. În ceea ce privește noțiunile de compunere și de constituire a instanței, în jurisprudența acestei curți s-a arătat că distincția dintre acestea privește faptul că prin compunerea instanței se înțelege formarea instanței din personal având funcția de judecător, în timp ce prin constituirea instanței se înțelege formarea instanței din personal având nu numai funcția de judecător, dar și celelalte funcții implicate în activitatea jurisdicțională.

Aplicând cauzei pendinte aspectele teoretice invocate anterior, Înalta Curtea constată că niciuna dintre condițiile impuse de prevederile 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. nu este îndeplinită în cauză, contestația fiind, astfel, inadmisibilă.

Din analiza argumentelor expuse de contestator, rezultă că acesta nu invocă nici necompetența absolută a Înaltei Curți în soluționarea recursului său și nici o nelegală alcătuire a instanței de recurs. Ceea ce invocă, în fapt, contestatorul este aspectul anulării recursului său fără ca, anterior pronunțării deciziei civile nr. 1369 din data de 4 martie 2021, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei (a cărui alcătuire concretă, conform primei teze a art. 493 alin. (1) C. proc. civ., nu a fost contestată), să fi decis asupra admisibilității în principiu a recursului, pe baza raportului întocmit în procedura de filtru.

Astfel, ipoteza exhibată de contestator este cea a neparcurgerii, în procedura de soluționare a recursului său, a unei etape procedurale - cea a procedurii de filtru- pe care contestatorul o apreciază ca fiind incidentă și în cadrul procesual aferent dosarului nr. x/2018, în raport de data învestirii instanțelor de judecată cu cererea sa de chemare în judecată.

Or, o astfel de ipoteză nu se regăsește printre cele limitativ reglementate de prevederile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.. Prevederile referitoare la pronunțarea unei decizii privind admisibilitatea în principiu a căii de atac (reglementate prin art. 493 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.) ori de întocmire a raportului prevăzut de art. 493 alin. (2) C. proc. civ., sau cele ale alin. (3) - (7) ale art. 493 C. proc. civ., nu reglementează nici competența absolută a instanței și nici alcătuirea acesteia, motiv pentru care nu poate fi reținută îndeplinirea condiției primordiale de incidență a cazului de contestație în anulare evocat de contestator (încadrarea aspectelor invocate în ipotezele reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.).

După cum s-a reținut constant în jurisprudența Înaltei Curți, contestația în anulare nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părții care o exercită, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie și/sau legalitate ale hotărârii judecătorești, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv îndreptării unor nereguli procedurale expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ.

De asemenea, dincolo de astfel de considerente, Înalta Curte observă că aspectul neparcurgerii procedurii de filtru nu a fost invocat de nicio parte în fața instanței de recurs (procedura în discuție, nefiind, de altfel, compatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, în raport de prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004, în sensul acestuia statuat prin hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, coroborate cu Hotărârea Colegiului de Conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 și cu data înregistrării recursului formulat de A. - 26 septembrie 2018).

În concluzie, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate impuse de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., nu se poate reține incidența motivului de contestație în anulare reglementat de un astfel de text normativ.

Având în vedere soluția ce urmează a fi dată asupra contestației în anulare, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea, în cauză, a excepției de nelegalitate invocată de contestator prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 6 septembrie 2021.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva deciziei civile nr. 1369 din 4 martie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1369 din 4 martie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2022.