ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4982/2021

Ședința publică din data de 26 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 11.09.2018, reclamanta A. a chemat în judecată în calitate de pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, formulând contestație împotriva Deciziei nr. 16396/14.08.2018 a Fondului de Garantare a Asiguraților.

Prin sentința nr. 728 din 26 februarie 2019 a Curții de Apel București - Veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A. prin reprezentant legal B. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 728 din 26 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. prin reprezentant legal B..

În opinia recurentei, Norma ASF nr. 14/2011 nu există. Având în vedere că accidentul rutier în urma căruia recurenta a formulat cerere de despăgubire a avut loc la data de 28.07.2013, la acel moment se afla în vigoare Ordinul CSA nr. 14/2011, dispozițiile acestuia fiind abrogate prin Norma ASF nr. 23/2014.

Precizează recurenta că, Decizia FGA nr. 16396/14.06.2018 prin care a fost admisă cererea de plată a acesteia pentru suma de 500 RON daune morale nu a avut la bază Decizia FGA nr. 142/26.05.2016.

Solicită recurenta instanței de control judiciar să constate că acesta este chiar motivul pentru care a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 16396/14.08.2018.

Faptul că în considerentele Deciziei atacate se menționează că la stabilirea daunelor morale s-a avut în vedere Decizia FGA nr. 142/2605.2016 nu este susținut de soluția data de intimată conform căreia despăgubirea a fost cuantificată la suma de 100 RON pe zi de îngrjire medicală, din moment ce potrivit Anexei 1 la Decizia ur. 142/26.05.2016 valoarea medie a despăgubirilor morale acordate în anii 2011-2012 a fost de 494 RON pe zi de îngrijire medicală.

Astfel, pentru ca intimata să justifice faptul că a acordat suma de numai 100 RON pe zi de îngrijire medicală, raportat strict la numărul de zile de îngrijiri medicale și la faptul că recurenta nu a suferit consecințe foarte grave, a depus la primul termen de judecată două decizii interne și anume Decizia nr. 258/16.11.2016 și Decizia nr. 74/2.08.2018. decizii care stabilesc în mod aleatoriu trei praguri în vederea stabilirii daunelor morale.

A arătat recurenta în primă instanță că, aceste decizii nu pot fi avute în vedere pentru apărarea formulată din moment ce nu au fost menționate nici în Decizia FGA nr. 16396/14.08.2018, nu se arată nici criteriile pe baza cărora au fost stabilite cele trei praguri si mai mult decât atât, suma acordată de 100 RON pe zi de ingrijire medicală nu se încadresază nici măcar în aceste praguri, minimul prevăzut la primul prag fiind de 125 RON pe zi de îngrijire medicală.

Nu în ultimul rând, arătă că prima instanță nu s-a pronunțat în niciun fel asupra acestor înscrisuri care au fost depuse la dosarul cauzei de către intiimată.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 16396/14.08.2018 a Fondului de Garantare a Asiguraților.

Prima instanță a respins cererea formulată de reclamanta A. prin reprezentant legal B. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite criticile recurenților-reclamanți conform cărora prima instanță nu ar fi explicat raționamentul juridic pe care l-a adoptat pentru diminuarea daunelor morale solicitate, având în vedere că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamanți în contextul faptic dat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Sub acest aspect se invocă încălcarea dispozițiilor art. 1391 din C. civ. și neaplicarea prevederilor art. 50 lit. d) din Norma nr. 23/2014.

În cauza de față acest motiv este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este greșită.

Astfel, potrivit art. 1391 alin. (2) C. civ.:

"Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu".

Conform art. 50 din ordinul Norma A.S.F. nr. 23/2014, în vigoare la data formulării cererii de plată:

"la stabilirea despăgubirilor în caz de deces, daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

Înalta Curte reține că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Revenind la aspectele concrete ale speței deduse judecății, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod greșit că leziunile suferite, prin ele însele, nu au pus în pericol viața victimei, reclamanta nu a fost încadrată în grad de handicap, respectiv vindecarea s-a făcut fără constituirea de sechele morfo-functionale, astfel că raționamentul organului administrativ avut în vederea la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate reclamantei, este corect.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prima instanță în mod greșit nu a reținut că aceasta a fost traumatizată având în vedere vătămarea reclamantei.

În contextul faptic, FGA nu se putea raporta la procedura internă de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice, pentru a se evita săvârșirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naționale și convenționale în această materie.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) din C. civ. justifică depășirea pragului stabilit prin Decizia nr. 22449/16.01.2020 adoptată de FGA, act cu o forță juridică inferioară C. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că procedura internă contravine și paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora:

"Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității".

Instanța supremă reține că dispozițiile normative invocate, calitatea de persoană juridică de drept public și scopul înființării Fondului nu justifică instituirea acestor praguri valorice și nici nerespectarea criteriilor jurisprudențiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, așadar, să țină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate și de principiul acoperirii integrale a acestuia.

În acest context, Înalta Curte apreciază că, pentru prejudiciul moral suferit de recurenta-reclamantă, din perspectiva criteriului echității și principiul proporționalității cu dauna suferită, pentru o reparație echitabilă din punct de vedere legal, se impune acordarea unor daune morale în valoare majorată la suma de 900 RON.

În concluzie, aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin calea de atac exercitată sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, având în vedere că hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând, va admite acțiunea reclamantei și va majora cuantumul despăgubirilor acordate prin Decizia FGA nr. 16396 din 14.08.2018 la suma de 900 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. prin reprezentant legal B. împotriva sentinței civile nr. 728 din 26 februarie 2019 a Curții de Apel București - Veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în tot sentința recurată și în rejudecare admite acțiunea reclamantei.

Majorează cuantumul despăgubirilor acordate prin Decizia FGA nr. 16396 din 14.08.2018 la suma de 900 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2021.