ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 390/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 16.04.2020 sub nr. x/2020 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne reprezentant de ministru B. a solicitat: - anularea art. 2 din Ordonanța Militară nr. 3/2020 din 24.03.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 242/24.03.2020 și avizată de Prim Ministru C., pentru discriminare pe motiv de vârstă față de persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani, instituind pentru acestea restricționarea circulației în afara orelor 00:00-11:00 și 13:00-24:00 ca excepție de la interdicția instituită la art. 1 din Ordonanța Militară nr. 3/2020 privind circulația tuturor persoanelor, până la modificarea textului art. 2 din Ordonanța Militară nr. 3/2020 de către Ministerul Afacerilor Interne; - anularea art. 3 din Ordonanța Militară nr. 3/2020 din 24.03.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 242/24.03.2020 și avizată de Prim Ministru C., pentru discriminare pe motiv de vârstă față de persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani, instituind pentru acestea restricționarea circulației în afara orelor 00:00-11:00 și 13:00-24:00, ca excepție de la interdicția instituită la art. 1 din Ordonanța Militară nr. 3/2020 privind circulația tuturor persoanelor cât și pentru discriminare în raport cu activitățile agricole, până la modificarea textului art. 3 din ORDONANȚA MILITARĂ nr. 3/2020 de către Ministerul Afacerilor Interne; - anularea art. 1 alin. (1) și art. 1 alin 3 din Ordonanța Militară nr. 4/2020 din 29.03.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 257/29.03.2020 și avizată de Prim Ministru C., pentru discriminare pe motiv de vârstă, cât și între persoane de aceeași vârstă fără mijloace proprii de deplasare, cu referire la persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani, instituind pentru acestea restricționarea circulației în afara orelor 00:00-11:00 și 13:00-24:00, ca excepție de la interdicția instituita la art. 1 din Ordonanța Militară nr. 3/2020 privind circulația tuturor persoanelor cât și pentru discriminare între persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani și sunt deținătoare de animale de companie, în raport cu persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani dar nu sunt deținătoare de animale de companie, până la modificarea textului art. 1 alin 1 și art. 1 alin. (3) din Ordonanța Militară nr. 4/2020 de către Ministerul Afacerilor Interne. 1.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 264 din 4 mai 2020 a respins excepția lipsei de obiect precum și excepția lipsei de interes ca neîntemeiate. Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne prin ministru, B., ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București au promovat recurs respectiv recurenta-reclamantă A. și recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, criticând decizia pentru nelegalitate. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 30 iunie 2020. 1. Recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.: După expunerea detaliată a obiectului cererii de chemare în judecată și a parcursului procesual al pricinii, filele x din memoriul de recurs, reclamanta a criticat sentința curții de apel din perspectiva normelor de drept material, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Punctual, reclamanta arată că instanța nu a răspuns punctual la fiecare capăt de cerere cu care a fost învestită, iar în multe situații a dat răspunsuri străine de cauză. De asemenea, instanța de fond face trimitere la art. 24 din O.U.G. nr. 3/1999, Hotărțrea nr. 14 din 24 martie 2020 și Hotărârea nr. 15 din 29 martie 2020 ale CNSSU. În fine, arată reclamanta, instanța de fond face trimitere greșită la art. 24 din O.U.G. nr. 24 din O.G. nr. 1/19999 și Hotărârile CNSSU nr. 14 din 24 martie 2020 și 15 din 29 martie 2020. În argumentarea nelegalității sentinței curții de apel, reclamanta a mai arătat că se simte discriminată, în sensul că, prin art. 1 alin. (1) din Ordonanța Militară nr. 4/2020 s-a creat o discriminare între persoanele de 65 de ani care folosesc mijloace proprii de deplasare în scopuri medicale și cele care nu poseda mijloace proprii de deplasare în scop medical, dar sunt obligate să facă aceste drumuri cu taxiul, acte administrative fiind concepute din prisma posibilităților sale financiare și de pe poziția sa socială, în felul acesta a creat aceasta stare de discriminare vizibilă și deranjantă. În atare situație, ordonanțele militare nu au și un caracter uman și social, ci sunt simple acte administrative discriminatorii față de cei peste 3,5 milioane de persoane de peste 65 de ani. 2. Recurentul pârât Ministerul Afacerilor Interne, prin recursul incident formulat a invocat în cererea de recurs dispozițiile art. 488 ptc. 8 C. proc. civ. și, având în vedere prevederile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., precum și art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. În dezvoltarea acestor critici, pârâtul a susținut că, din punctul acestuia de vedere, raportat la momentul la care acțiunea a fost judecată, nu mai erau îndeplinite condițiile de exercitare, respectiv de susținere a unei acțiuni civile, cerințe obligatorii prevăzute de art. 32 și art. 194 și următoarele din C. proc. civ., dispoziții legale pe care instanța le-a nesocotit. Cu toate că aarătat la termenul de judecată din 04 mai 2020 că dispozițiile criticate de către reclamantă și-au încetat aplicabilitatea odată cu publicarea în Monitorul Oficial a Ordonanței militare nr. 10/2020, respectiv la data de 27 aprilie 2020, instanța s-a raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată (14 aprilie 2020) și a respins excepțiile invocate de către instituția noastră. Mai mult, s-a apreciat de către prima instanță faptul că "prevederile litigioase din ordonanțele militare contestate au produs efecte juridice în intervalul de timp cât au fost în vigoare, așa încât excepțiile invocate nu pot fi primite". Arată în continuare în ceea ce privește lipsei interesului în susținerea acțiunii, că potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia (…) justifică un interes. La momentul invocării excepției, recurentul a arătat faptul că măsurile restrictive impuse persoanelor cu vârsta de peste 65 ani au încetat, astfel că reclamanta, chiar prin anularea actului criticat, nu ar obține nici un avantaj material sau moral, nefnnd îndeplinită cerința ca interesul să fie actual. Întrucât prin cererea de chemare în judecată s-au contestat măsurile dispuse pentru protecția persoanelor apreciate a fi vulnerabile, respectiv restricțiile impuse acestora, chiar și o eventuală anulare a actului administrativ nu face posibilă o repunere în situația anterioară, pentru a considera că reclamanta justifica un interes în susținerea cererii. Apreciază pârâtul că în mod eronat instanța s-a raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată pentru a analiza interesul în susținerea acțiunii, atât timp cât această condiție trebuie să fie îndeplinită pe toată durata judecării cererii, instanța fund datoare să analizeze scopul urmărit prin promovarea acțiunii, pentru a decide cu privire la existența/inexistența interesului părții. Astfel, se observă că scopul urmărit de către reclamantă îl reprezintă înlăturarea măsurilor impuse de autoritățile competente pentru prevenirea răspândirii Covid - 19, în concret a limitărilor care vizau persoanele cu vârsta de peste 65 de ani, iar prin Ordonanța militară nr. 10/2020, în vigoare la data termenului de judecată, diferențele de tratament impuse au fost înlăturate. Mergând mai departe, prezentul recurs este lipsit de interes, dat fiind faptul că starea de urgență instituită pe teritoriul României prin Decretul Președintelui României nr. 195/2020 și prelungită prin Decretul Președintelui României nr. 240/2020 a încetat, iar măsurile care formează obiectul cererii de chemare în judecată și-au produs efectele pe durata stării de urgență, implicit, nu mai subzistă limitările libertății de circulație a cetățenilor cu vârsta peste 65 de am, recurenta nu mai justifică un interes în susținerea recursului formulat. Conform art. 33 teza I C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu atât mai mult, în prezent, nu este îndeplinită cerința actualității interesului, întrucât recurenta nu mai poate obține vreun folos practic ca urmare a judecării cererii sale, chiar și în situația admiterii acesteia. Considerentele instanței în sensul că prevederile litigioase din ordonanțele militare au produs efecte juridice nu constituie un argument valid pentru a aprecia că acțiunea reclamantei este susținută de un interes, atât timp cât nu a fost dovedită o vătămare concretă care să poată fi reparată prin admiterea acțiunii, și, cu atât mai puțin, o posibilitate de restabilire a situației anterioare, efectele produse fiind ireversibile. Referitor la rămânerea fără obiect a acțiunii, suplimentar argumentelor prezentate mai sus, cu strictă referire la încetarea stării de urgență și, implicit, a aplicabilității măsurilor dispuse pe perioada acesteia, recurentul opinează în sensul că instanța de contencios nu poate anula un act administrativ care nu mai e în vigoare și prin anularea căruia nu s-ar ajunge la niciun rezultat. Față de acestea, recurentul a solicitat admiterea recursului incident astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate și, în rejudecare admiterea excepției lipsei de interes și, pe cale de consecintă respingerea acțiunea ca fiind lipsită de interes, respectiv rămasă fără obiect. 1.

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinarările reciproce formulate în teremul legal, ambii recurenții au solicitatat, respingerea recursuului. 1.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 27 ianuarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând recursul în raport de excepția tardivității recursului promovat de reclamanta A., invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cu aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte urmează să o admită, și să respingă recursul, ca fiind tardiv formulat, având în vedere următoarele considerente: Prin dispozițiile din C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil. Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece, se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare". Prin urmare, legea pretinde exercitarea căii de atac în termenul menționat, termen legal imperativ, care are ca punct/moment de plecare data comunicării hotărârii, moment de la care se calculează termenul de 15 zile prevăzut de lege pentru formularea cererii de recurs deduse judecății, ce se calculează potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. (termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând la socoteală nici ziua când au început, nici ziua când s-au sfârșit acestea). Termenul imperativ de 15 de zile, în care se poate declara recurs, este socotit de la momentul comunicării respectivei hotărâri, și acest fapt nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părții, iar, potrivit dispozițiilor art. 487 alin. (1) teza I C. proc. civ., recursul se motivează în termenul de declarare a recursului, fapt care nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părții. Potrivit art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanță și reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură. De asemenea, în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 din același act normativ, când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește. În situația nerespectării unui termen procedural, devin aplicabile dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd următoarele: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate". Din verificarea lucrărilor dosarului, se constată că sentința instanței de fond a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 4 mai 2020, iar, conform datei menționate în email-ul de expediere, recursul a fost exercitat la 16 iunie 2020 . Prin urmare, recursul a fost declarat cu încălcarea termenului legal, imperativ și de decădere prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004, partea neinvocând nicio împrejurare mai presus de voința sa care să o fi împiedicat în exercitarea căii de atac. Or, neexercitarea dreptului procesual- în speță, a recursului- în cadrul termenului imperativ stabilit de lege, atrage sancțiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care este decăderea, iar consecința este rămânerea definitivă a hotărârii pe data expirării termenului, astfel încât, aceasta nu mai poate fi analizată. Legea procesual civilă reglementează și situația în care partea, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, a fost în imposibilitate de exercitare în termenul legal a unui act procedural, caz în care devin aplicabile dispozițiile art. 186 ce dispun: "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen." Or, Înalta Curte constată că, în speță, recurentul- pârât nu a solicitat repunerea sa în termen. În ce privește calculul termenului, vor fi aplicate dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care dispun în sensul că: "Când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește. Având în vedere această situație, cât și dispozițiile art. 185 C. proc. civ., potrivit cărora, neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea părții din dreptul de a exercita această cale extraordinară de atac, conform art. 185 alin. (1) teza I C. proc. civ., afară de cazul când legea dispune altfel -ceea ce, în cauză, nu se poate reține-, sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei -ceea ce, în cauză, nu s-a susținut, Înalta Curte urmează a da eficiență textului de lege sus- evocat și, pe cale de consecință, a admite excepția tardivității invocată din oficiu și a respinge recursul declarat de recurenta- reclamantă, ca fiind tardiv formulat. Analizând recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu poate fi primit. În dezvoltarea criticii de nelegalitate, partea pârâtă menționată pretinde că a fost respinsă greșit excepția lipsei de interes cât și excepția lipsei de obiect, având în vedere faptul că prin Ordonanța militară nr. 10/2020, articolele din ordonanțele militare în litigiu și-au încetat aplicabilitatea. Critica este nefondată. Instanța în deliberare a statuat, în analizarea celor două excepții, că abrogarea unor dispoziții dintr-un act administrativ cu caracter normativ (cum sunt cele din cauza de față), după declanșarea controlului judecătoresc de legalitate ale acestuia nu lipsește de obiect acțiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii/adoptării lui. A mai arătat instanța că Ordonanța militară nr. 10 a fost publicat în MO al României, Partea I, nr. 340 din 27 aprilie 2020 și a intrat în vigoare la data publicării, respectiv 27.04.2020, iar acțiunea în anularea dispozițiilor cuprinse în ordinele în litigiu a fost înregistrată pe rolul instanței în data de 14.04.2020, excepțiile vor fi respinse ca atare. Mai mult, astfel s-a reținut că prevederile litigioase din ordonanțele contestate au produs efecte juridice în intervalul de timp cât au fost în vigoare așa încât, excepțiile invocate nu pot fi primite. În consecință, abrogarea unor dispozițiii dintr-un act administrativ cu caracter normativ, după declanșarea controlului judecătoresc de legalitate ale acestuia nu lipsește de obiect acțiunea în contencios administrativ, întrucât legalitattea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale in vigoare la data emiterii sau adoptării lui. De altfel, pe de o parte, cu titlu de excepție articolul 33 C. proc. civ. permite exercitarea unor acțiuni chiar dacă interesul nu este încă actual atunci când se urmărește prevenirea încălcării unui drept subiectiv amenințat sau atunci când se urmărește preîntâmpinarea producerii unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara. În doctrină, s-a afirmat că nu trebuie făcută distincția între drepturile "grav amenințate" și drepturile amenințate deoarece "orice drept subiectiv care este "amenințat" în existența sa trebuie să se bucure de o protecție corespunzătoare. Pe de altă parte, cercetarea existenței interesului de a acționa, atât la data învestirii instanței cât și pe parcursul soluționării cauzei, are o importanță deosebită, dat fiind faptul că prin această condiție se poate stabili dacă reclamanta a formulat cu adevărat o cerere justă, temeinică, prin intermediul căreia urmărește realizarea unui drept sau apărarea unui interes legitim, iar nu un scop pur șicanator, încărcând rolul instanțelor de judecată cu cereri lipsite de interes realizabil. Mai mult, legiuitorul a definit în art. 33 C. proc. civ. condițiile pe care trebuie să le îndeplinească interesul de a acționa în instanță. Așadar, potrivit dispoziției legale invocate, interesul trebuie să fie determinant, legitim, născut și actual, iar instanța învestită cu o acțiune trebuie să verifice dacă interesul reclamantului îndeplinește cumulativ aceste condiții. Prima instanță învestită cu soluționarea acțiunii a verificat dacă există interesul reclamantei de a acționa, atât la data promovării acțiunii, cât și pe parcursul soluționării cauzei. Așa fiind, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul incident declarat de partea pârâtă Ministerul Finanțelor Publice, urmează a fi respins, ca nefondat. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, apreciind că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca nefondat. De asemenea, va respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 264 din 4 mai 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat urmare a admiterii excepției tardivității recursului, invocată din oficiu.