ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3973/2020

Ședința publică din data de 29 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 27 martie 2020, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat, pe calea ordonanței președințiale, suspendarea aplicării art. 2 și art. 3 din Ordonanța militară nr. 3 din 24.03.2020 privind măsuri de prevenire a răspândirii COVID-19, cu aplicarea procedurii reglementate de art. 999 alin. (2) C. proc. civ., fără citarea părților, pentru caz de urgență deosebită.

1.2. Prin sentința civilă nr. 978 din 30 martie 2020, Tribunalul București -, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 31 martie 2020.

Prin sentința civilă nr. 223 din 06 aprilie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii privind suspendarea executării actului administrativ pe calea ordonanței președințiale și a respins, ca inadmisibilă pe calea ordonanței președințiale, cererea de suspendare a executării dispozițiilor art. 2 și 3 din Ordonanța militară nr. 3 din 24.03.2020, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, prin Direcția Generală Juridică.

Împotriva sentinței civile nr. 223 din 06 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 1000 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea atât a sentinței recurate, cât și a sentinței prin care Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei și trimiterea cauzei instanței competente material/material specializată să soluționeze ordonanța președințială, respectiv Tribunalul București, secția civilă.

În motivarea recursului, reclamanta a invocat următoarele critici de nelegalitate:

a) Lipsa dispoziției de învestire a secției de contencios administrativ a Curții de Apel București, cu consecința nulității absolute a sentinței atacate, potrivit art. 174 alin. (2) raportat la art. 176 pct. 3 C. proc. civ., pentru încălcarea dispozițiilor art. 998 și art. 129 alin. (2) penultima teză din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal fără ca această secție să fi fost învestită cu soluționarea acțiunii de către reclamantă sau de către instanța de trimitere, prin dispozitivul sentinței de declinare a competenței materiale, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

b) Încălcarea principiului fundamental de drept procesual civil, reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că cererea cu care a învestit instanța de contencios administrativ avea ca obiect suspendarea aplicării art. 2 și art. 3 din Ordonanța militară nr. 3 din 24.03.2020 privind măsuri de prevenire a răspândirii COVID-19, cu aplicarea procedurii reglementate de art. 999 alin. (2) C. proc. civ., iar instanța de fond s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere vizând suspendarea executării actului administrativ. A fost încălcat, astfel, dreptul de disponibilitate al reclamantei, care a formulat o cerere cu un singur petit și nu mai multe capete de cerere, iar pe de altă parte, obiectul ordonanței președințiale privea suspendarea aplicării și nu a executării ordonanței militare contestate.

c) Nepronunțarea asupra excepției necompetenței materiale a instanței de judecată, cu consecința încălcării legalității procesului civil, a art. 7, raportat la art. 129 și art. 132 C. proc. civ., precum și a principiului egalității de arme, respectiv a art. 8 C. proc. civ. și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

Recurenta-reclamantă a susținut că, în cuprinsul părții introductive a sentinței atacate nu s-a consemnat depunerea notelor prin care reclamanta a invocat excepția necompetenței materiale a instanței de judecată și, totodată, asupra acestei excepții, instanța de fond nu s-a pronunțat prin dispozitivul hotărârii recurate, fiind nesocotite dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

d) Încălcarea obligației reglementate de art. 131 C. proc. civ., de verificare, din oficiu, a competenței instanței învestite cu soluționarea cauzei, ceea ce determină nelegalitatea sentinței pentru soluționarea ordonanței președințiale cu încălcarea competenței materiale și materiale specializate.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 27 mai 2020, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a invocat excepția lipsei de interes în susținerea recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerentele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

Înalta Curte va avea în vedere și prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, ceea ce, în materia contenciosului administrativ, presupune dovedirea existenței actuale a unui drept sau interes legitim încălcat printr-un act administrativ emis de o autoritate publică sau prin refuzul emiterii unui astfel de act.

Întrucât cauza de față are drept obiect suspendarea aplicării dispozițiilor art. 2 și art. 3 din Ordonanța militară nr. 3/2020, emisă de Ministerul Afacerilor Interne, care au reglementat, în perioada stării de urgență declarate pe teritoriul României, circulația persoanelor care au împlinit vârsta de 65 de ani, la stabilirea interesului procesual în susținerea recursului se au în vedere și evenimentele legislative care afectează existența/activitatea actului administrativ normativ, ulterior pronunțării hotărârii atacate, din perspectiva efectelor pe care actul administrativ a cărui suspendare se solicită le mai produce sau nu la momentul soluționării căii de atac.

Înalta Curte reține că, la momentul analizării cererii de recurs, prevederile art. 2 și art. 3 din Ordonanța militară nr. 3/2020 sunt abrogate prin dispozițiile art. 5 lit. a) din Ordonanța militară nr. 10/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 340 din 27 aprilie 2020. Totodată, se reține că măsurile dispuse în perioada de instituire a stării de urgență pe teritoriul României, conform Decretului nr. 195/2020 și Decretului nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, au fost înlocuite cu măsurile valabile în perioada stării de alertă, conform dispozițiilor Legii 55/2020, publicată în Monitorul Oficial 396/15.05.2020.

Întrucât, în prezenta cauză, interesul recurentei-reclamante, urmărit prin promovarea cererii de ordonanță președințială, era acela de a suspenda aplicarea măsurilor dispuse prin intermediul ordonanței militare, referitoare la îngrădirea dreptului la circulație al persoanelor aflate într-o anumită categorie de vârstă, iar aceste măsuri nu se mai aplică în prezent, Înalta Curte constată că reclamanta nu ar mai avea nici un folos practic din analizarea pe fond a recursului.

Înalta Curte nu poate avea în vedere concluziile reclamantei, prin care a susținut existența unui interes general, de ordine publică, constând în protejarea ordinii de drept pretins afectată prin pronunțarea unei sentințe nelegale, întrucât, potrivit art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie personal, în sensul că cel care recurge la formularea unei acțiuni sau a unei căi de atac urmărește să obțină un folos practic pentru sine. Or, susținerea recursului în scopul protejării ordinii de drept nu îndeplinește cerința interesului personal în soluționarea căii de atac, în condițiile în care nu se întrevede utilitatea practică a acestui demers.

De asemenea, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, susținerile recurentei cu privire la obiectul excepției invocate de către intimatul-pârât. Recurenta-reclamantă susține în mod eronat că excepția invocată de autoritatea ministerială privește lipsa de interes a acțiunii, iar nu a căii de atac. Din lecturarea întâmpinării depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că intimatul-pârât a solicitat în mod expres "respingerea recursului, pe cale de execepție, ca fiind lipsit de interes" (pagina 2 a întâmpinării), iar mențiunile referitoare la lipsa de interes a acțiunii au fost expuse în prezentarea unor considerente de ordin legislativ privitoare la necesitatea justificării interesului susținerii acțiunii pe tot parcursul soluționării cauzei, inclusiv în calea de atac. Prin urmare, excepția lipsei de interes a fost invocată prin raportare la calea de atac a recursului și nu la cererea de chemare în judecată.

În raport de aceste împrejurări, Înalta Curte concluzionează că interesul procesual al reclamantei în susținerea recursului nu mai este actual, potrivit art. 33 din C. proc. civ., având în vedere că dispozițiile contestate din actul administrativ normativ atacat au fost abrogate și nu mai produc efectul pretins prejudiciabil invocat de către reclamantă, constând în restrângerea dreptului său la circulație.

Având în vedere că nu mai este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului și va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 223 din 06 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 iulie 2020.